ÎCCJ, Secția penală, decizia din 04.12.2025 — recurs în casație împotriva sentinței nr. 16/2025 a Tribunalului Dolj

Asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 16 din data de 16 ianuarie 2025, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 32 C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplic. art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani închisoare cu executarea acesteia în regim de detenție. În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen. rap. la art. 66 C. pen. i-a fost aplicată inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și h) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei închisorii, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen. i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și h) C. pen. pe durata executării pedepsei, conform art. 65 alin. (3) C. pen. În temeiul art. 32 C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplic. art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 5 ani închisoare cu executarea acesteia în regim de detenție. În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen. rap. la art. 66 C. pen. i-a fost aplicată inculpatului B. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și h) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei închisorii, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen. i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și h) C. pen., pe durata executării pedepsei, conform art. 65 alin. (3) C. pen. În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 a fost dispusă prelevarea de probe biologice de la inculpații A. și B. în vederea introducerii profilului genetic în SNDGJ. Instanța a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă C. și au fost obligați inculpații A. și B., în solidar, la plata către această parte civilă a sumei de 60.000 de RON, reprezentând daune morale. Au fost obligați inculpații, în solidar, la plata către partea civilă C. a sumei de 2.660 de RON, reprezentând daune materiale - beneficiu nerealizat.

A fost respins capătul de cerere având ca obiect obligarea inculpaților la plata către partea civilă a sumei de 50.000 RON reprezentând daune materiale - cheltuieli medicale. A fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova și au fost obligați inculpații, în solidar, la plata sumei de 1.828,60 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare ale persoanei vătămate C.. A fost respins capătul de cerere formulat de partea civilă Spitalul Clinic Judetean de Urgenta Craiova privind actualizarea debitului cu dobânzi si penalități de întârziere aferente, conform art. 174 și art. 176 Codul de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului pana la data plății efective.

În temeiul art. 276 alin. (1) C. proc. pen., au fost obligați inculpații, în solidar, la plata către partea civilă a sumei de 3.763 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare. Împotriva acestei sentințe penale au formulat apel inculpații A. și B. și partea civilă C.. Prin decizia penală nr. 805 din 19 iunie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Craiova - secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de inculpații A. și B. împotriva sentinței penale nr. 16 din 16 ianuarie 2025 a Tribunalului Dolj, pronunțată în dosarul nr. x/2023. În temeiul dispozițiilor art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc.

pen., s-a admis apelul formulat de partea civilă C. împotriva aceleiași sentințe. S-a desființat în parte sentința penală apelată, sub aspectul laturii penale, și rejudecând: S-a majorat pedeapsa principală aplicată inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor, pedepsită de art. 32 din C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) și (2) din C. pen. de la 5 ani închisoare la 7 ani și 6 luni închisoare, pedeapsă care va fi executată în regim de detenție. S-a majorat pedeapsa principală aplicată inculpatului B. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor, pedepsită de art. 32 din C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) și (2) din C. pen. de la 5 ani închisoare la 7 ani și 6 luni închisoare, pedeapsă care va fi executată în regim de detenție.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu sunt contrare deciziei din apel. ******* Împotriva deciziei din apel, nr. 805 din 19 iunie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Craiova - secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023, au declarat recurs în casație inculpații A. și B.. În cuprinsul cererii de recurs în casație, în principal, s-a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cu solicitarea de casare a deciziei atacate și încetare a procesului penal ca urmare a greșitei schimbări a încadrării juridice din infracțiunea de "loviri sau alte violențe" în "tentativă la omor" și în subsidiar, cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc.

pen., inculpații solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, întrucât pedepsele aplicate nu se încadrează în limitele prevăzute de lege. Conform art. 439 alin. (2) C. proc. pen., instanța de apel a dispus comunicarea cererii de recurs în casație către procuror și părți, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar. După îndeplinirea procedurii de comunicare, dosarul de recurs în casație a fost înaintat instanței supreme și a fost înregistrat la data de 27.08.2025 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc.

pen., la data de 23.10.2025, fiind depus la dosar raportul asupra recursului în casație de față. Cu prilejul examinării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație cu care a fost învestită, prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu din data de 23.10.2025, Înalta Curte a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia în compunere de trei judecători, pentru judecarea pe fond a recursului în casație, conform dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen., reținând că, în ansamblu, motivele inculpaților se circumscriu cazului de casare privind aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc.

pen.. Totodată, s-a respins cererea de suspendare a executării hotărârii atacate, formulată de recurenții inculpați. Cu prilejul dezbaterilor, la termenul din 04.12.2025, s-au luat concluziile apărării recurenților inculpați și ale reprezentantului Ministerului Public pe fondul cauzei de recurs în casație, acestea fiind redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii. Analizând recursul în casație declarat de inculpații B. și A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. În cauza de față, recurenții-inculpați B. și A. au formulat recurs în casație, în principal, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc.

pen., cu solicitarea de casare a deciziei atacate și încetare a procesului penal ca urmare a greșitei schimbări a încadrării juridice din infracțiunea de "loviri sau alte violențe" în "tentativă la omor" și în subsidiar, s-a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., inculpații solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, întrucât pedepsele aplicate nu se încadrează în limitele prevăzute de lege. Înalta Curte notează că potrivit legii și jurisprudenței în materie, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc.

pen., nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se doar în drept, statuările în fapt ale instanței de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție: Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019). Deoarece legea nu prevede competența de a administra probe cu privire la situația de fapt, instanța de recurs în casație își fundamentează soluția pe baza faptelor anterior constatate.

De asemenea, s-a mai statuat în jurisprudență că verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv concordanța conduite subiectului cu o norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective [nu însă și în ceea ce privește latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b) din C. proc. pen. și care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen..]" (Decizia nr. 78/RC/2015 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, Înalta Curte amintește că, din interpretarea acestei dispoziții legale, rezultă că se circumscriu cazului de casare menționat acele situații în care este înfrânt principiul legalității pedepsei, printre altele, prin depășirea limitelor legale, respectiv, stabilirea unei pedepse care, fie depășește limitele generale ale pedepsei ori se situează sub aceste limite, fie depășește sau se situează sub limitele speciale ale pedepsei prevăzute pentru infracțiunea săvârșită.

Așadar, prin sintagma mai sus menționată "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege, în raport cu încadrarea juridică și cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel. În jurisprudența constantă a instanței supreme s-a stabilit că pot fi încadrate în dispozițiile legale menționate erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei sau a măsurilor educative, prin stabilirea unei sancțiuni neprevăzute de lege, prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancționator.

În toate cazurile însă, legalitatea sancțiunilor a fost examinată prin raportare la încadrarea juridică dată faptei prin decizia definitivă, astfel cum a fost stabilită prin hotărârea recurată (relevante în acest sens sunt deciziile nr. 66, 230, 246, 249, 250, 267, 367 din 2014; nr. 27, 32, 75, 115, 124, 349, 404 din 2015; nr. 51, 63, 327, 522, 554 din 2016; nr. 23, 150 din 2017 ale I. C. civ..J., secția penală, publicate, www.x.ro). Procesul individualizării pedepsei este atributul instanței care are libertatea alegerii sancțiunii aplicate. Pe de altă parte, fiind o chestiune de apreciere a instanțelor de fond și apel, acestea sunt singurele în măsură să stabilească cuantumul pedepsei în contextul concret al cauzei.

Încadrarea juridică dată faptelor, reținerea sau nu a unei cauze de reducere a pedepsei ori a circumstanțelor atenuante/agravante, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura recursului în casare, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor, având în vedere scopul recursului în casație reglementat ca și o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel. Așa cum s-a arătat, fiind prevăzut ca o cale extraordinară de atac care trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres reglementate de legea procesual-penală.

Pe calea recursului în casație nu se poate invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante și le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. Prin urmare, recursul în casație nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată în hotărârea atacată.

În raport cu considerațiile teoretice expuse anterior, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele inculpaților recurenți B. și A. nu se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., întrucât în realitate toate argumentele apărării inculpaților vizează lipsa condițiile de tipicitate sub aspectul laturii subiective, care însă nu pot face obiectul examinării în recurs în casație, (apărarea susținând în concret că lipsește intenția de a suprima viața părții vătămate), așa cum s-a arătat, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b) din C. proc.

pen. și care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. În motivarea recursului în casație de față, în esență, apărarea recurenților a susținut că, inculpații A. și B. au fost condamnați pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, arătând că din materialul probator administrat rezultă, dincolo de orice dubiu, că nu a existat o hotărâre, sub aspect intențional, din partea lor, de a ucide, în condițiile în care, în ziua săvârșirii faptei, au intrat în contact, într-un mod involuntar, cu persoana vătămată; instanța de apel nu a avut în vedere că persoana vătămată le-a adresat o serie de injurii, provocându-i, astfel că, la un moment dat, au luat decizia de a-i aplica loviturile, pe care le-au și recunoscut, care nu au pus, însă, în pericol viața victimei.

A susținut apărarea inculpaților cu prilejul dezbaterilor faptul că, instanța de fond a reținut că acțiunea inculpaților de a lovi victima a fost cu intenția efectivă de a ucide, deși acest aspect este doar prezumat și nu dovedit, raportat la concluziile certificatului medico-legal, a raportului de expertiză medico-legală și a suplimentelor întocmite în cauză, din care rezultă că persoana vătămată a fost lovită cu un obiect dur alungit, iar nu cu un obiect ascuțit, înțepător, respectiv cu o furcă, așa cum s-a susținut. În opinia apărării, lipsa intenției de a ucide rezidă chiar din faptul că lovirile au venit cu partea lemnoasă a obiectului dur, iar nu cu partea ascuțită, iar din cuprinsul rapoartelor de expertiză existente la dosar, rezultă că viața persoanei vătămate nu a fost pusă în pericol, loviturile la nivelul capului fiind superficiale.

Ca atare, s-a susținut că nu se poate reține intenția în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor, atât prin prisma faptului că viața victimei nu a fost pusă în pericol, cât și având în vedere numărul de zile de îngrijiri medicale acordate. Totodată, se mai reține că prin motivele de recurs în casație, s-a susținut că că instanța de apel a respins apelul inculpaților referitor la încadrarea juridică a faptei, motivând că s-au folosit obiecte apte să producă decesul, iar zonele vizate de lovituri sunt zone vitale (cap, membre), însă nu a analizat, în concret, circumstanțele în care s-a săvârșit fapta, modalitatea de folosire a instrumentelor și rezultatul producerii infracțiunii, din probe nereieșind că furcile au fost folosite cu partea ascuțită, ci cu "coada", care, în opinia inculpaților, nu reprezintă un obiect contondent de natură a putea provoca decesul unei persoane.

Sub același aspect, s-a făcut referire și la raportul de expertiză medico-legală, conform căruia victima nu prezintă leziuni semnificative la nivelul capului; or, în speță, dacă inculpații ar fi urmărit să pună în pericol viața victimei, ar fi exercitat acte de violență mai accentuate și s-ar fi folosit de partea ascuțită a furcii. În concluzie, s-a susținut, că probele esențiale stabilirii adevărului au fost analizate în mod greșit, aspect ce a condus la o încadrarea juridică greșită a faptei și la o condamnare, la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare, pentru o faptă care nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă prevăzute de lege. Or, astfel de critici cum sunt cele formulate în cauză nu pot face obiectul examinării în recurs în casație prin prisma cazurilor de casare prevăzute art. 438 alin. (1) din C. proc.

pen., în condițiile în care prin motivele formulate se critică în realitate starea de fapt reținută în cauză, probatoriul administrat și faptul că instanțele de fond și apel au reținut că inculpații se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor pentru care s-a dispus condamnarea lor în prezenta în cauză. În speță, recurenții inculpați B. și A. au fost condamnați prin decizia recurată, la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor, prev. de art. 32 din C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) și (2) din C. pen.

Starea de fapt valorificată cu titlu definitiv prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpaților B. și A., pentru care s-a dispus condamnarea acestora, constă în aceea că: în ziua de 12.10.2018, în jurul orei 16:00, în timp ce se aflau în grădina unui imobil nelocuit, situat în comuna Daneți, str. x, jud. Dolj, inculpații A. și B. au lovit, în mod repetat, cu obiecte contondente (furci), în zona capului, a membrelor superioare și a corpului pe persoana vătămată C., împrejurare în care i-au produs leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 65-70 zile de îngrijiri medicale.

În ceea ce privește încadrarea juridică a faptei deduse judecății, deși o astfel de critică nu poate face obiectul recursului în casație, se constată, contrar susținerilor apărării recurenților inculpați, faptul că instanțele de fond și apel, pe baza probatoriului administrat în cauză și prin raportare la situația de fapt descrisă în decizia atacată, au stabilit că a fost dovedită intenția de a ucide, specifică infracțiunii în discuție, rezultată din modalitate de desfășurare a evenimentelor, în sensul că inculpații au urmărit persoana vătămată, iar în momentul în care acesta a încercat să fugă din calea lor și au intrat după ea în grădina nelocuită, fiind înarmați cu furci. Au fost avute în vedere zona vizată de lovituri precum și obiectele folosite, subliniind instanța de condamnare că, lovirea unei persoane în zona capului și a corpului cu furci denotă intenția suprimării vieții acesteia, obiectele folosite fiind apte să producă rezultatul vizat.

Totodată, s-a reținut că numărul și intensitatea loviturilor au condus la concluzia că intenția inculpaților nu a fost doar aceea de a-i aplica victimei o corecție fizică și, chiar dacă nu au urmărit uciderea acesteia, au acceptat că prin modalitatea în care au acționat, acest rezultat se putea produce, din elementele obiective reținute în cauză, prin raportare la circumstanțele comiterii faptei, reieșind că intenția a fost aceea de suprimare a vieții victimei.

S-a concluzionat astfel prin decizia definitivă pronunțată în cauză, contrar argumentelor formulate prin prezentul recurs în casație relativ la încadrarea juridică și lipsa intenției în suprimarea vieții, faptul că acțiunile inculpaților de a aplica persoanei vătămate, cu intensitate, mai multe lovituri cu corpuri dure și către zone cu risc vital crescut, ceea ce i-a cauzat persoanei vătămate mai multe leziuni, inclusiv o fractură de antebraț în contextul în care aceasta s-a apărat ridicând mâna pentru a se apăra de loviturile aplicate, o fractură de omoplat, dar și multiple fracturi costale cu deplasare, sunt de natură să conducă la ideea că aceștia au prevăzut și acceptat posibilitatea lezării unor regiuni cu potențial mortal ridicat, fiind exclus, în condițiile speței, să se accepte că inculpații au acționat doar cu intenția de a afecta sănătatea sau integritatea corporală a persoanei vătămate, astfel încât încadrarea juridică corectă a faptelor să fie așa cum au solicitat inculpații inclusiv în fața instanței de apel ca fiind cea de lovituri sau alte violențe prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen.

În concret, a stabilit instanța de apel că în ceea ce privește împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, s-a avut în vedere că inculpații, după urmărirea victimei și înarmarea cu câte o furcă, au aplicat cu aceste instrumente mai multe lovituri persoanei vătămate în zona capului, în zona toracică, dar și în alte zone ale corpului, aceste lovituri având o intensitate deosebită în condițiile în care, așa cum rezultă din constatările medico-legale aflate la dosarul cauzei, au produs grave leziuni traumatice, elemente de fapt de natură a confirma forța loviturilor aplicate de către inculpați, dar și o formă de agresivitate ieșită din comun a acestora care au lovit victima în mod repetat cu obiecte apte de a produce moartea, deși aceasta din urmă nu reprezenta un pericol pentru viața inculpaților ori pentru siguranța acestora și se afla într-o situație de vădită vulnerabilitate în raport cu cei doi inculpați.

Recurenții inculpați B. și A. au reiterat prin recursul în casație de față aceleași critici formulate și în fața instanței de apel privind greșita încadrare juridică și probatoriul administrat, Curtea de apel aergumentând că inculpații au acționat cu intenția de a ucide și nu doar de a produce o lezare a integrității corporale, iar faptul că în actele medico-legale aflate la dosarul cauzei se menționează că leziunile suferite de victimă nu i- au pus acesteia în primejdie viața, în contextul celor expuse anterior, este lipsit de relevanță juridică, având în vedere zonele corporale vizate și instrumentele folosite, concluzionând instanța de apel că din intensitatea loviturilor care au produs leziunile traumatice și consecințele acțiunilor agresive, nu se poate susține că inculpații nu au prevăzut posibilitatea producerii decesului victimei, rezultat pe care cel puțin l-au acceptat și care a fost evitat numai datorită rezistenței victimei.

În consecință, pe baza stării de fapt valorificată cu titlu definitiv de instanța de apel referitor la infracțiunea reținută în cauză în sarcina inculpaților, s-a stabilit că, în drept, faptele inculpaților A. și B., care în ziua de 12.10.2018, în jurul orei 16:00, în timp ce se aflau în grădina unui imobil nelocuit, situat în comuna Daneți, str. x, jud. Dolj, au lovit, în mod repetat, cu obiecte contondente (furci), în zona capului, a membrelor superioare și a corpului pe persoana vătămată C., împrejurare în care i-au produs leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 65-70 zile de îngrijiri medicale, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor, prev. de art. 32 rap.

la art. 188 alin. (1) și (2) C. pen. Astfel, în raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii de tentativă la omor, prev. de art. 32 din C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) și (2) din C. pen., susținerile recurenților B. și A. în sensul că au fost condamnați pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, fiind neîntemeiate. Deopotrivă, referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. indicat în cererea de recurs în casație, Înalta Curte constată că nici acesta nu este incident în cauză, instanța de casație constatând în speță caracterul legal al pedepsei aplicate recurenților inculpați B. și A., sub aspectul cuantumului care se circumscrie limitelor prevăzute în lege pentru infracțiunea reținută, nefiind așadar identificate în cauză situații de aplicare a pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege.

De altfel, prin motivele de recurs în casație de la dosar, apărarea recurenților nu a formulat critici relativ la nelegalitatea pedepsei cu referire la limitele de pedeapsă, ci în realitate, așa cum s-a arătat, toate criticile au vizat vinovăția inculpaților, probele administrate, aplicarea principiului in dubio pro reo, etc., susținând apărarea în final că probele esențiale stabilirii adevărului au fost analizate în mod greșit, aspect ce a condus o încadrare greșită a faptei săvârșite de către inculpați și o condamnare de 7 ani și 6 luni pentru o faptă care nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă prevăzută de lege.

Or, așa cum s-a arătat, toate argumentele apărării din cuprinsul motivelor de recurs în casație formulate în cauză, vizează aspecte de fapt care fie au fost deja invocate și analizate în apel, fie se referă la probatoriul cauzei, solicitându-se în realitate o reinterpretare și valorificare a probatoriului administrat în sensul celor invocate prin cererea de recurs în casație, cu consecința stabilirii că inculpații nu se fac vinovați de săvârșirea faptei pentru care au fost condamnați, recurenții contestând încadrarea juridică și modul în care s-a reținut comiterea faptei, aspecte care însă exced cadrului legal al acestei căi extraordinare de atac, nefiind chestiuni de drept ce ar putea fi circumscrise cazurilor de casare invocate sau vreunui alt caz de casare expres și limitativ prevăzut de lege.

Concluzionând, se constată că motivele recursului în casație, așa cum au fost formulate, excedează scopului și obiectului prezentei căi extraordinare de atac, astfel cum sunt reglementate de dispozițiile art. 433 și art. 447 din C. proc. pen., astfel că recursul în casație formulat este nefondat, urmând a fi respins ca atare. Pentru considerentele expuse, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondată, cererea de recurs în casație formulată de recurenții-inculpați B. și A. împotriva deciziei penale nr. 805 din 19 iunie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Craiova - secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023.

Față de soluția dispusă, potrivit art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondată, cererea de recurs în casație formulată de recurenții-inculpați B. și A. împotriva deciziei penale nr. 805 din 19 iunie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Craiova - secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023. Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în cuantum de 190 RON rămâne în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 decembrie 2025.