ÎCCJ, Secția penală, decizia din 11.11.2025 — Prin sentința penală nr. 224/S/04.11.2024 a Tribunalului Brașov, pronunțată în dosarul penal nr. x/2022, în baza art. 396 alin. (1), (6) C. proc. pen..…

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 224/S/04.11.2024 a Tribunalului Brașov, pronunțată în dosarul penal nr. x/2022, în baza art. 396 alin. (1), (6) C. proc. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., s-a încetat procesul penal având ca obiect săvârșirea de către inculpații: -A. a infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968 (17 acte materiale) și cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale. -B. Alexandru a infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

1968 (17 acte materiale) și cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.- D. a complicității la infracțiunea de evaziune fiscală, prev. art. 26 C. pen. 1968 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968 (17 acte materiale) și cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.- E. a complicității la infracțiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 26 C. pen. 1968 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968 (17 acte materiale) și cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. În baza art. 19, art. 397 alin. (1) C. proc. pen.. rap.

la art. 1349, art. 1357 C. civ., s-a admis acțiunea civilă formulată de A.N.A.F prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București-Biroul Juridic 5, și au fost obligați, în solidar, inculpații A., B. Alexandru, D. și E. la plata sumei de 4.402.434 RON, compus din datorii principale în sumă de 1.872.237 RON (18.772 impozit pe profit+1.853.465 TVA) și datorii accesorii în sumă de 2.530.197 RON (24.689 dobânzi+penalități impozit pe profit + 2.505.508 dobânzi+penalități impozit TVA) plus accesoriile aferente până la data plății efective. În temeiul art. 404 alin. (4) C. proc. pen.. rap. art. 249 C. proc. pen..

și art. 11 din Legea nr. 241/2005, s-au menținut măsurile asiguratorii dispuse în cauză față de inculpații A., B. Alexandru, D. și E. până la concurența valorii pagubei de 1.872.237 RON (18.772 impozit pe profit+1.853.465 TVA), la care s-au adăugat datorii accesorii în sumă de 2.530.197 RON (24.689 dobânzi+penalități impozit pe profit + 2.505.508 dobânzi+penalități impozit TVA), măsuri instituite prin ordonanța din 19.04.2021 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov și menținute prin ordonanța din data de 05.11.2021, respectiv prin încheierea din 16.06.2022 a Tribunalului Brașov definitivă prin încheierea nr. 138/CP/29.07.2022 a Curții de Apel Brașov și încheierile din 03.05.2023 și 11.04.2024 ale Tribunalului Brașov În baza art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc.

pen.., a fost obligat fiecare inculpat la plata sumei de 1000 RON (250 RON în faza de urmărire penală și 750 RON în faza de judecată), reprezentând cheltuieli de judecată. Prin decizia penală nr. 438/Ap din 29 mai 2025 a Curții de Apel Brașov, secția penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., s-au admis apelurile declarate de inculpații A., B. Alexandru, E. și D. împotriva sentinței penale nr. 224/S/04.11.2024 a Tribunalului Brașov, pronunțată în dosarul penal nr. x/2022, pe care a modificat-o sub aspectul numărului de acte materiale ale infracțiunilor imputate. S-a desființat, în parte, sentința penală apelă și, pe fond, rejudecând, s-a înlăturat precizarea privind existența a 17 acte materiale ale infracțiunilor de evaziune fiscală (săvârșite în forma autoratului, respectiv complicității) reținute în sarcina celor patru inculpați, menținând aplicabilitatea art. 41 alin. (2) C. pen.

din 1969 vizând forma continuată a acestor infracțiuni. S-a menținut restul dispozițiilor sentinței penale apelate. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut că acuzația de evaziune fiscală trebuie analizată prin prisma acțiunii de înregistrare în evidență financiar-contabilă a achizițiilor de la cele două societăți, ulterior fiind necesar a se stabili și existența celorlalte elemente constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, respectiv faptul că a fost vorba de operațiuni nereale și că acestea au produs prejudiciul menționat în actul de acuzare și apoi reținut și prin sentința penală apelată. Raportându-se la respectiva acțiune, instanța de apel a avut în vedere că aceasta rezultă din actele existente la dosarul de urmărire penală.

Astfel, s-a constatat că la vol. V al dosarului de urmărire penale au fost atașate copii ale jurnalului pentru cumpărări ale societății F., la fila x, aferentă jurnalului pentru perioada 01.11-30.11.2011 este regăsită mențiunea unei facturi fiscale cu un număr relativ ilizibil (posibil 68) din data de 18.11.2011 emisă de G. pentru suma totală de 152.234,71 RON, iar la fila următoare sunt menționate, la punctele 14 și 16, două facturi emise de aceeași societate și pentru aceeași sumă. De asemenea, s-a reținut că, la fila x, într-un tabel sintetic, este menționată, la punctul 14, factura cu numărul x (fiind precizată data de 16.11.2011) pentru aceeași sumă, pentru această factură fiind completată și rubrica ce atestă faptul că este vorba de achiziții destinate revânzării.

S-a constatat că relația cu societatea G. apare și în balanța de verificare subanalitică în perioada 01.12-31.12.2011, această societate fiind înregistrată ca furnizor, înregistrare aferentă contului 401, cu aceeași sumă de 152.234,71 RON. Cu referire la relația cu H., Curtea de apel nu a identificat înregistrări în jurnalul de cumpărături, care se regăsește la dosar, respectiv cel pentru luna noiembrie 2011, însă acestea se regăsesc în balanța de verificare subanalitică în perioada 01.11-30.11.2011 . Astfel, s-a constatat că, la fila x, la înregistrări aferente contului 4091, la contul clientului H., la rubrica debit (total) se regăsește suma de 7.600.000 RON, mențiune care există și în balanța aferentă lunii decembrie, când este preluată aceeași sumă.

Contul 409 este cel în care se ține evidența avansurilor acordate furnizorilor pentru livrări de bunuri, executări de lucrări și prestări de servicii, iar soldul debitor al contului reprezintă avansuri acordate furnizorilor nedecontate, iar subcontul 4091 cuprinde furnizorii - debitori pentru cumpărări de bunuri de natura stocurilor. În același timp, s-a constatat că, în cuprinsul acelorași balanțe, pentru același client H. se înregistrează, în contul 4426, care este corespunzător contului de avans 4091, și care reprezintă TVA deductibilă, suma TVA aferentă debitului menționat anterior în valoare de 1.824.000 RON (reprezentând cota de 24% din suma de7.600.000 RON).

Pe cale de consecință, instanța de apel a reținut că din balanțele aferente celor două luni rezultă că societatea TCH a înregistrat - la o dată anterioară, care nu poate fi stabilită raportat la lipsa altor documente de înregistrări contabile - un avans de 7.600.000 RON +1.824.000 RON reprezentând TVA, susținându-se achitarea sumei totale de 9.424.000 RON către H.. În continuare, instanța de apel a constatat faptul că nu există la dosar alte înscrisuri contabile ale societății F. care să permită să se stabilească modalitatea în care s-a ajuns la înregistrarea în această balanță a sumelor menționate la paragraful anterior și nici înscrisurile care au stat la baza acestor înregistrări, după cum nu se poate stabili când anume au fost înregistrate.

Ceea ce este cert este că în luna noiembrie 2011 existența acestui avans era înregistrată în evidența societății, în acte care au fost avute în vedere pentru realizarea balanței de verificare aferentă lunii noiembrie 2011, regăsită la dosarul de urmărire penală. Aceste constatări, care pot fi realizate de către orice persoană prin analiza acestor înscrisuri, au fost confirmate și prin raportul de constatare tehnico-științifică depus la dosarul de urmărire penală, specialistul expunând următoarele constatări cu privire la înregistrările vizând relația F. cu H., respectiv G.: Cu referire la H. s-a constatat de către instanța de apel că înregistrări ale achizițiilor se regăsesc în balanța de verificare subanalitică pentru perioada 2011, astfel: contul 401 apare furnizorul H. cu suma de 9.424.000 RON; contul 4091 - furnizori debitori pentru cumpărări de bunuri de natura stocurilor - suma de 7.600.080,65 RON, contul 4426 TVA deductibilă suma de 1.824.000 RON.

A precizat specialistul că în contul 409 se ține evidența avansurilor, astfel că suma menționată în contul 4091 reprezintă avansuri fără TVA achitate furnizorului pentru cumpărări de bunuri de natura stocurilor. Cu referire la societatea G. s-a constatat existența înregistrărilor în balanța de verificare subanalitică pentru perioada decembrie 2011, în cont 401 și contul 4426 TVA deductibil cu suma de 29.464,78 RON.

De asemenea, specialistul a indicat că au fost identificate și documente financiar-contabile ale societății care fac referire la relația cu această societate, respectiv contract de livrare, anexă la acest contract, factură fiscală, bilet la ordin, notă de recepție, jurnalele de cumpărări și de vânzări pentru luna noiembrie 2011 etc. Pe cale de consecință, Curtea de apel a constatat că este mai presus de orice dubiu că societatea TCH a înregistrat achiziții de la cele două societăți, în cazul societății H. fiind vorba de plata unor avansuri, iar pentru G. de cheltuieli aferente executării unui contract de livrare marfă. Aceste înregistrări se regăsesc în balanțele de verificări subanalitice, conform celor expuse anterior.

Curtea de apel a mai precizat și faptul că, în cazul G., s-a dovedit înregistrarea și a unei facturi, în jurnalul de cumpărări, în timp ce pentru relația cu H. nu există înscrisuri din care să rezulte că au fost înregistrate, în orice tip de documente, facturi (cu indicare serie, număr, sumă aferentă etc.). Nici specialistul nu a reținut vreo factură în relația dintre cele două societăți, nefăcând vreo mențiune în cuprinsul raportului întocmit. S-a reținut de către instanța de apel că în rechizitoriu s-au menționat facturile care au fost puse la dispoziție de către inculpatul D., făcând referire la acestea ca fiind singurele facturi emise în relația dintre cele două societăți.

Analizând aceste înscrisuri, Curtea de apel a constatat că este vorba de două facturi, una emisă în 03.06.2011 și una la data de 08.07.2011, fiecare pentru suma de 3.100.000 RON, și o factură din data de 18.10.2011, pentru suma de 3.224.000 RON, suma totală fiind deci de 9.424.000 RON care reprezintă exact suma regăsită în balanțele de verificare ale F., pentru furnizorul H.. Această identitate a sumelor creează o prezumție puternică cu privire la faptul că ele au stat la baza înregistrărilor sintetizate ulterior în balanța de verificare. Și data lor permite formularea unei astfel de concluzii, având în vedere că toate sunt anterioare lunii noiembrie 2011 (lună în care nu s-au realizat operațiuni care să afecteze contul 4091). În plus, conform inculpatului D., aceste facturi sunt singurele care au fost emise între cele două societăți.

Instanța de apel a considerat că este extrem de greu de crezut că, existând aceste facturi, cu valoarea totală a achizițiilor înregistrate în evidența TCH, ele nu au fost înregistrate pentru justificarea acestui avans, existența lor neavând o altă explicație. Cu toate acestea, acest lucru nu poate să fie stabilit cu certitudine raportat la faptul că la dosar nu au fost depuse înscrisuri în care să fie menționate aceste facturi, înregistrarea achizițiilor de la H. rezultând din balanța de verificare subanalitică, acesta fiind deci documentul la care instanța trebuie să se raporteze la momentul analizării conținutului constitutiv al infracțiunii.

Pentru a verifica dacă înregistrările în acest document pot realiza conținutul infracțiunii, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în forma din anul 2011) în conformitate cu care reprezintă infracțiune evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive. Curtea de apel a constatat că evidențierea, respectiv înregistrarea, regăsită în balanța de verificare, a unor cheltuieli, realizează conținutul infracțiunii de evaziune fiscală, evident dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege.

În ceea ce privește relația cu G., au fost identificate mai multe documente, inclusiv factura fiscală, înregistrată în jurnalul de cumpărături, iar apoi regăsită și în balanța de verificare, deci și în legătură cu aceste înregistrări s-a apreciat că este îndeplinită această condiție privind înregistrare cheltuieli în documente legale sau acte contabile. Analizând condiția ca înregistrarea să nu aibă la bază o operațiune reală, Curtea de apel a constatat că s-a atestat plata unui sume cu titlu de avans, pentru livrarea unor produse, către furnizorul H., precum și a unei sume de bani achitată către G. în cadrul unui contract de achiziție motorină de la această societate.

În legătură cu această chestiune, în primul rând, instanța de apel a constatat că inculpații nu au formulat apărări prin care să conteste acuzația vizând caracterul nereal al operațiunii, respectiv faptul că sumele achitate cu titlu de avans către H., erau legate, în mod real, de operațiuni comerciale derulate între cele două societăți și că ele ar fi fost urmate de livrarea unor bunuri, de asemenea nefiind invocat faptul că achiziția motorinei a fost una reală.

Analizând probele administrate în cauză, cu referire la relația cu H., Curtea de apel a considerat că în mod întemeiat s-a reținut ca fiind relevantă declarația oferită de inculpatul D. în faza de urmărire penală, acesta afirmând, cu referire la pretinsele achiziții ale F. de la această societate, că inculpatul B. Alexandru i-a spus că are deja materialele, dar dorește să creeze aparența că acestea provin de la H., motiv pentru care inculpatul D. a facturat pe această societate în mai multe rânduri, diverse sume cu titlu de avans, pentru tablă de diverse dimensiuni.

Martora I., care a ținut evidența contabilă a societății, a arătat că nu avea cunoștință de operațiunile reale desfășurate de societate, aceasta întocmind facturi conform celor dictate de inculpatul D.. Cu referire la relația cu societatea F., martora a susținut că la momentul la care i s-a spus de către D. să emită o factură către aceasta, nu știa nimic nici despre societate, nici despre administratorul acesteia. De asemenea, martora a arătat că nu exista intrată în gestiunea societății H. marfa ca tablă sau bitum, rezultând astfel că nu putea face obiectul tranzacției comerciale cu societatea F., motiv pentru care martora i-a solicitat inculpatului D. să storneze facturile vizând vânzarea de tablă către F., ceea ce a și făcut.

La rândul său, martorul J., administrator în acte al societății H., a susținut că nu cunoaște dacă pe această societate s-a desfășurat vreo activitate comercială prin această societate.

Mai mult, acesta a precizat că nu cunoaște cine a emis, scris și semnat facturile pe care apare numele său, fiind vorba de o parte dintre facturile depuse de inculpatul D. în relația H. - F., respectiv cele trei facturi storno, dar și de facturi emise în relația dintre K. și H.. De asemenea, un alt martor, respectiv L., care apare împuternicit pe conturile bancare ale H. deschise la M., a arătat că nu știe de ce numele său apare la rubrica delegat pe anumite facturi emise de mai multe societăți comerciale pentru beneficiarul H.. În plus, Curtea de apel a reținut că la societatea nu avea angajați înregistrați, agenții care au efectuat controlul fiscal cu privire la această societate arătând că activitatea s-a desfășurat fără personal, doar prin intermediul coordonării administratorului.

Toate acestea sunt date care confirmă susținerile inculpatului D. cu privire la modalitatea în care au fost emise facturile pe care acesta le-a depus și, mai important, la relația existentă între H. și F., respectiv faptul că aceasta nu a presupus un schimb comercial în adevăratul sens al cuvântului, fiind limitată la această schemă care face obiectul prezentului dosar. În ceea ce privește relația F. - G., s-a constatat că aceasta a făcut obiectul unui control, la dosar fiind depus procesul-verbal nr. x din data de 27.07.2012 (fl.

46 vol. V dup), în cuprinsul căruia au fost sesizate mai multe nereguli ce ridică dubii cu privire la realitatea aceste relații comerciale, vizând faptul că nu a fost prezentată o comandă scrisă, astfel cum se menționa în contract, nu a fost înscrisă cantitatea de motorină care urma a fi cumpărată, iar prețul fără transport este identic cu cel cu transport, nu a fost prezentat biletul la ordin de la data emiterii căruia trebuia efectuată plata, plata a fost efectuată în contul K., deși în contract se menționează obligația plății în contul vânzătorului, nu există date de identificare ale mijlocului de transport cu care a fost livrată marfa și nici nu este înscrisă data la care a avut loc această livrare, nu a fost prezentat procesul-verbal de custodie pentru marfa stocată la G., precum și evidențierea acestui fapt în contabilitate.

În plus, conform mențiunilor din același proces-verbal, fiindu-i solicitate lămuriri, inculpatul A. nu a putut preciza cum a fost realizat transportul motorinei, datele mijlocului de transport sau data la care s-a realizat transportul. Mai mult, și în legătură cu înregistrările facturii de achiziție în contabilitatea societății F., au fost evidențiate nereguli, pornind de la aspectele constatate în urma analizei jurnalului de cumpărături (data diferită a facturii, x/2011 într-un jurnal, 16.11.2011 într-un alt jurnal, înregistrarea acesteia la două poziții), faptul că în balanța de verificare aferentă lunii noiembrie valoarea facturii nu este inclusă în rulajul contului 401 la debit, fiind trecută la credit, în plus nefiind înregistrate valorile fără TVA aferentă conturilor 371 mărfuri, 607 cheltuieli privind mărfurile și 707 venituri din vânzarea mărfurilor.

Cu aceeași ocazie s-a constatat că nota contabilă aferentă înregistrării acestei facturi nu a fost pusă la dispoziție, iar registrul de casă 5311 nu a fost prezentat. Instanța de apel a apreciat că este relevantă și declarația martorul L. care, în perioada 2009-2011, s-a ocupat de administrarea unei stații de benzinărie aparținând societății G. însă nu are cunoștință de contractul privind livrarea motorinei către societatea F.. Curtea de apel a evidențiat faptul că banii au ajuns în conturile societății K., în baza celor 17 bilete la ordin și s-a reținut că sumele de bani au circulat, astfel: valoarea totală a biletelor la ordin emise de F. = 9.576.235 RON; valoarea totală a creditărilor societății F. = 8.533.200 RON; suma totală transferată de F. în contul societății K. = 9.576.235 RON; suma totală transferată de K. în contul societății N. = 9.575.450 RON și suma totală retrasă în numerar din contul societății N. = 9.534.550 RON.

Modul în care au circulat sumele de bani, succesiunea depunerilor/retragerilor, expuse pe larg în sentință, sunt elemente suplimentare care indică un caracter fictiv al pretinselor achiziții realizate de TCH și achitate în avans. Pe cale de consecință, s-a apreciat de către instanța de apel că este îndeplinită și această cerință legală pentru care acțiunea de înregistrare să reprezinte infracțiunea de evaziune fiscală. În ceea ce privește rezultatul produs - existența unui prejudiciu - Curtea de apel a avut în vedere, pe de o parte, concluziile raportului de constatare în conformitate cu care prejudiciul este reprezentat de TVA nedeductibil aferent achizițiilor de la H., în valoare de 1.824.000 RON, precum și sumele de 18.772 RON reprezentând impozit pe profit pentru perioada 2011 aferent sumei înregistrate ca și cheltuială în relația cu G. și suma de 29.465 RON reprezentând TVA rezultând din această înregistrare.

Pe de altă parte, instanța de apel a constatat că înseși balanțele de verificare existente la dosar sub suficiente pentru a se stabili, cu certitudine, atât producerea unui prejudiciu cât și cuantumul acestuia, astfel că expertiza contabilă solicitată de apărătorul inculpatului A., atât la fond, cât și în faza de apel, este vădit inutilă. În acest sens, Curtea de apel a remarcat faptul că suma de 7.600.080,65 RON reprezentând avansul înregistrat ca fiind achitat către H. are corespondent într-un cont care cuprinde TVA deductibilă în cuantum de 1.824.000 RON, fiind vorba de suma de bani pe care această societate avea dreptul să o recupereze. În același timp, prin prisma celorlalte operațiuni derulate și înregistrate în evidența contabilă, reflectată și în balanța de verificare, societatea datora TVA.

Pretinzând, în mod fals, că există această sumă care trebuie recuperată, societatea a diminuat corespunzător suma datorată statului. În mod similar, în ceea ce privește relația cu G., TVA-ul deductibil aferent achiziției totale de 152.234,71 RON este regăsit în contul 4426, fiind în valoare de 29.464,78 RON. Prin urmare, în ceea ce privește suma cu titlu de TVA aceasta reiese cu evidență din înscrisurile depuse la dosar. Cu referire la suma datorată cu titlu de impozit pe profit, Curtea de apel a avut în vedere concluziile raportului de constatare tehnico-științifică, prin care s-a arătat că s-a constatat că pretinsa marfă achiziționată (motorina) ar fi fost livrată către societățile O. și P., fiind înregistrate cheltuieli pentru livrarea acesteia în sumă totală de 117.322,80 RON, această fiind baza impozabilă stabilită suplimentar și în raport de care a fost calculat impozitul de profit de 16%, respectiv 18.772 RON.

De altfel, s-a constatat că inculpații nu au formulat critici cu privire la acest calcul. Pe cale de consecință, acțiunea de înregistrare a condus la prejudiciul reținut și prin sentința penală apelată, fiind îndeplinită cerința ca acțiunea să fie realizată în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Cu privire la susținerea inculpatului D., vizând faptul că s-a procedat la stornarea facturilor care au fost puse la dispoziția societății F., Curtea de apel a constatat, pe de o parte, că nu există înscrisuri provenind de la societatea F., prin care aceștia să dovedească faptul că s-a procedat la operarea corespunzătoare în contabilitatea proprie a unei astfel de operațiuni de stornare.

În condițiile în care înregistrarea avansului este dovedită, conform celor arătate, revenea inculpaților obligația dovedirii că înregistrările contabile au fost rectificate în așa fel încât înregistrarea privind plata avansurilor să nu mai producă efecte. Pe de altă parte, cu referire la facturile storno, martora I. a arătat condițiile în care acestea au fost emise, respectiv pentru a nu exista nereguli în contabilitatea societății H., fără a exista deci vreo modificare a intenției inculpatului D. de a acorda ajutor societății F. (în condițiile care vor fi analizate în cuprinsul prezentei decizii ulterior, la capitolul vizând forma de participației a fiecăruia), iar martorul J. a negat că ar fi semnat aceste facturi storno, prin urmare și ele prezentând caracter de fictivitate.

Pe cale de consecință, această operațiune de stornare nu este de natură a avea vreun efect asupra prejudiciului creat în urma înregistrărilor efectuate în evidența F., dar nici din perspectiva poziției subiective a inculpatului D.. Tot cu privire la prejudiciu, s-a invocat de către apărătorul inculpatului D. faptul că nu s-a dovedit depunerea unor declarații fiscale (D300) prin care suma de plată cu titlu de TVA sau impozit de profit să fi fost declarată necorespunzător, prin influențarea acesteia prin înregistrările fictive analizate. Curtea de apel a admis că, într-adevăr, se poate imputa Ministerului Public faptul că nu a urmărit mai departe situația firmei F., ulterior înregistrărilor identificate în luna noiembrie 2011, din dosar nereieșind dacă s-a încercat obținerea altor înscrisuri, inclusiv a declarațiilor la care apărarea face referire, sau nu.

Cu toate acestea, chiar în lipsa acestor declarații, balanțele de verificare existente permit a se observa, cu claritate, modalitatea în care înregistrările efectuate au influențat raportul dintre TVA-ul deductibil și TVA-ul de plată. Orice declarații nu puteau să fie decât să în concordanță cu aceste înregistrări, fiind, de asemenea, obligația inculpaților de a dovedi că nu s-au folosit de ele la momentul la care au fost stabilite obligațiile fiscale ale F.. De altfel, acest lucru este total lipsit de plauzibilitate, neexistând un alt motiv pentru înregistrarea unor cheltuieli fictive, decât cel legat de obligațiile fiscale.

În ceea ce privește calitatea persoanelor implicate în societățile relevante pentru prezenta cauză și care au fost implicate în activitatea infracțională analizată, Curtea de apel a arătat, în primul rând, că inculpatul D. nu a negat nici un moment că a exercitat controlul în fapt al societăților H. și K., aspect reieșind din declarațiile date precum și faptul că acesta a semnat înscrisuri în numele societății, și pe parcursul judecății menținându-și această poziție, motiv pentru care, în prezenta decizie, nu se impun analize suplimentare, urmând a se reține că această calitate de administrator de fapt a inculpatului în raport cu cele două societăți. De asemenea, s-a arătat că legătura acestui inculpat și societatea G. este de necontestat.

D. a avut și în mod oficial calitatea de administrator începând cu octombrie 2009 și până în anul 2013, cu o perioadă de întrerupere în luna decembrie 2009, când a fost numită I.. Inculpatul B. Alexandru a susținut că nu a fost dovedită calitatea sa de administrator de fapt al societății F. (și nici a societății N.).

Curtea de apel a constatat că această apărare este contrazisă, în primul rând, de declarația inculpatului D., care a arătat că înțelegerea care a implicat toate aceste societăți a fost realizată între el și inculpatul B. Alexandru, pe care îl cunoștea ca fiind reprezentant al mai multor societăți comerciale, printre care și F. și N.. Inculpatul D. a arătat și faptul că biletele la ordin completate de F. erau aduse de inculpatul B. Alexandru și a mai susținut că procesul-verbal de stingere debite între societăți, care a fost depus de acesta la dosarul de urmărire penală, a fost semnat de către B. Alexandru în calitate de administrator al societății F.. Instanța de apel a verificat semnăturile aplicate de inculpatul B. Alexandru pe diferite documente, constatând intenția evidentă a acestuia de modificare a semnăturii.

Relevantă în această privință este comparația vizând semnăturile aplicate pe acte de urmărire penală realizate în anul 2021, respectiv procesul-verbal de comunicare a punerii în mișcare a acțiunii penale din data de 07.12.2021 și procesul-verbal de aducere la cunoștință a calității de suspect din data de 17.05.2021 . Aceste înscrisuri sunt semnate într-un mod vizibil diferit, distanța în timp între momentul executării acestor semnături - mai puțin de 7 luni - făcând inexplicabilă o astfel de diferență în lipsa intenției inculpatului de a induce în eroare organele judiciare cu privire la modul în care acesta semnează.

În acest context, aparenta lipsă de identitate a semnăturilor aplicate de inculpat - care sunt diferite chiar pe aceste înscrisuri în privința cărora există certitudinea că au fost executate personal de către inculpat, care s-a prezentat în faza organelor de urmărire penală - și cea regăsită pe procesul-verbal depus de inculpatul D., nu poate fi reținută ca un element care să infirme faptul că semnătura a fost într-adevăr executată de către inculpatul B. Alexandru.

În același timp, instanța de apel a constatat că implicarea inculpatului B. Alexandru a fost menționată de numita Q., audiată în calitate de suspect în una dintre declarațiile din faza de urmărire penală, aceasta arătând că în acte apărea în calitate de administrator al societății K., acceptând acest lucru la solicitarea inculpatului D.. În această calitate, având drept de semnătură pe conturile bancare ale acestei societăți, a efectuate diferite operațiuni, atât plăți către o altă societate cât și retrageri de bani în numerar, fiind însoțită de către o persoană R., căreia i-a și înmânat sumele de bani ridicate, ulterior stabilindu-se că această persoană ar fi inculpatul B. Alexandru.

De asemenea, martora I. l-a indicat pe inculpatul B. Alexandru, arătând că acesta venea la birou la inculpatul D., unde erau prezentă și Q., iar acolo se completau formularele necesare depunerii în bancă a biletelor la ordin, ulterior inculpatul B. Alexandru și Q. deplasându-se împreună la bancă. Faptul că, în mod real, martora l-a cunoscut pe inculpatul B. Alexandru, prin prisma relației sale cu inculpatul D., rezultă din împrejurarea că aceasta a arătat că avea cunoștință că B. Alexandru lucra cu S. și, de asemenea, că acesta venea des la Brașov având în vedere că se ocupa de relația cu alte societăți (printre care și T. S.R.L., menționată în prezentul dosar), deținând deci informații concrete cu privire la acesta, ceea ce oferă credibilitate declarațiilor acesteia.

Ținând cont că aceste declarații se coroborează cu cele ale martorei Q., Curtea de apel a considerat că acestea trebuie reținute la soluționarea cauzei, fiind veridice, înlăturând apărarea formulată de inculpat privind lipsa de credibilitate a declarațiilor martorei Q.. De asemenea, instanța de apel a mai arătat că, într-adevăr, declarațiile succesive ale acesteia sunt relativ inconstante, însă are în vedere reticența inițială a acesteia de a oferi declarații, existând în mod evident temerea că ar putea fi acuzată și ea de săvârșirea unei infracțiuni, prin raportare la implicarea pe care a avut-o în societatea K., acceptând să exercite în acte funcția de administrator și, în această calitate, efectuând diferite operațiuni și semnând acte pentru societate, fără ca, în realitate, să aibă informații cu privire la activitatea desfășurată de această societate și legalitatea actelor pe care le semna.

În plus față de aceste declarații, Curtea de apel a avut în vedere procesul-verbal nr. x_2 din data de 27.07.2012 încheiat de ANAF cu ocazia unui control vizând relația comercială din anul 2011 dintre S.C. G. și S.C. F.. Cu ocazia acestui control societatea F. a fost reprezentată de inculpatul A. însă echipa de control a constatat că, în cazul a două contracte de furnizare, încheiate cu S.C. O. S.R.L. și S.C. P. S.A., persoana care a reprezentat S.C. F. a fost U. în calitate de vânzător și nu administratorul acesteia, inculpatul A. fiind întrebat care este legătura dintre B. Alexandru și societate, răspunzând că B. Alexandru a fost împuternicit și obligându-se să depună ulterior această împuternicire.

Curtea de apel a reținut că inculpatul B. Alexandru a acționat în numele societății, încheind contracte pentru aceasta, ceea ce confirmă legătura cu aceasta și poziția de administrator de fapt care rezultă și din celelalte probe menționate anterior.

Nu în ultimul rând, Curtea de apel a constatat că la data de 23.03.2012 în contul bancar deținut de F. este înregistrată o plată de 100 RON cu titlu de majorare de capital, plată făcută de B. Alexandru, aceasta fiind perioada în care este schimbată structura acționariatului prin cooptarea și transmiterea părților sociale către V. în calitate de unic asociat și administrator, ceea ce reprezintă un indiciu în ceea ce privește implicarea inculpatului B. Alexandru în procesele decizionale vizând societatea F.. Există martori care nu au făcut referire la inculpatul B. Alexandru, ci doar la inculpatul A., respectiv W. care, în acte, a preluat părțile sociale ale societății F. de la inculpatul A. și care a susținut că a acționat conform cerințelor formulate de acesta, fiind împuternicit pe conturile bancare și retrăgând în mai multe rânduri bani din conturile bancare care îi erau predați inculpatului și vărului său (D.).

De asemenea, martora X., care a ținut evidența contabilă a societății F. în perioada 2009-2012 l-a indicat pe A. ca fiind persoana care îi aducea documentele contabile și care îi plătea remunerația. Acest lucru nu înseamnă însă că nu a existat o implicare și a inculpatului B. Alexandru, probele menționate anterior conducând în mod convingător la o astfel de concluzie, prin urmare putându-se reține calitatea de administrator de fapt al societății F., atât pentru A., cât și pentru B. Alexandru.

În ceea ce o privește pe inculpata E., instanța de apel a reținut că aceasta a avut calitatea de asociat al societății F.. Referitor rolul inculpaților în săvârșirea infracțiunilor, Curtea de apel a arătat că acțiunea de înregistrare a unor cheltuieli nereale s-a realizat în evidența contabilă a societății F., cu implicarea, conform celor expuse mai sus, a celor doi administratori de fapt, respectiv inculpații B. Alexandru și A., aceștia fiind deci (co)autori ai infracțiunii de evaziune fiscală, astfel cum s-a reținut în mod corect prin sentința penală apelată, iar inculpatul D. a acordat ajutor pentru ca autorii să poată da aparența de realitate a înregistrărilor, astfel că are calitatea de complice.

În legătură cu acest aspect, instanța de apel a arătat că s-ar putea invoca în apărare de către inculpat faptul că, astfel cum s-a arătat în cuprinsul prezenței decizii, nu există o dovadă privind înregistrarea celor trei facturi pe care inculpatul D. le-a pus la dispoziția coinculpatului B. Alexandru (deși există o suspiciune puternică în acest sens). Cu toate acestea, instanța de apel a considerat că ajutorul acordat de acesta nu trebuie să fie analizat doar prin prisma acestor, facturi ci și a celor 17 bilete la ordin care au permis a se crea, în mod fictiv, aparența unei legături între plățile realizate către K. și pretinsele achiziții realizate de la H. și G.. În acest sens, s-a constatat că aceste bilete (a căror copie se găsește în vol. X dup, fl.

99 și urm.) au fost girate de către societatea H. către K., fiind semnate, pentru H., de către inculpatul D., aceeași fiind situația și pentru biletul la ordin girat de G.. De asemenea, și acuzația formulată prin rechizitoriu a vizat și această implicare în legătură cu biletele la ordin.

Astfel, prin rechizitoriu, s-a reținut în sarcina inculpatului D. atât faptul că a pus la dispoziția beneficiarului F. facturi și documente financiar-contabile justificative care nu prezintă operațiuni comerciale reale, dar și că, pentru crearea aparenței de realitate a acestor operațiuni, au fost emise 17 bilete la ordin care au fost girate mai departe de către H., prin inculpatul D., către societatea K., societate controlată de către inculpatul D.. Totodată, s-a arătat că sumele au și fost ridicate din conturile acestei societăți de către martora Q., din declarația acesteia reieșind că a acționat în permanență conform instrucțiunilor primite de la inculpatul D.. În raport de acestea, în opinia Curții de apel, este dovedită participația inculpatului D., în forma complicității.

În ceea ce o privește pe inculpata E., instanța de apel a reținut că aceasta a acordat ajutor prin faptul că a depus bani în conturile societății F., cu titlu de credit, sume care, conform celor expuse pe larg în sentință, au fost utilizate în circuitul financiar fictiv creat de inculpați. Inculpata a contestat faptul că în sarcina sa se poate reține săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală, invocând, pe de o parte, că sentința penală apelată nu cuprinde o motivare a soluției și, pe de altă parte, că nu există probe din care să rezulte vinovăția inculpatei. Curtea de apel a constatat că în sarcina acesteia s-a reținut prin rechizitoriu că a creditat societatea astfel: la data de 24.11.2011 cu suma de 490.000 RON, la data de 25.11.2011 cu suma de 490.000 RON, la data de 28.11.2011 cu suma de 480.000 RON.

Aceste acțiuni ale inculpatei sunt de necontestat, fiind informații care rezultă din extrasul de cont al societății, acțiuni care nu au fost, de altfel, negate de inculpată pe parcursul procesului penal. De asemenea, s-a reținut că inculpata a susținut că nu au fost furnizate nici un alt fel de date, nici în rechizitoriu și nici în cuprinsul sentinței penale apelate, care să susțină acuzația privind participația penală a inculpatei la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală sub forma complicității. În raport de această critică, s-a solicitat, în principal, trimiterea spre rejudecare a cauzei, având în vedere că sentința nu cuprinde o analiză a probelor care au fost avute în vedere pentru a se stabili vinovăția inculpatei și nici motivele pe care se întemeiază soluția instanței.

Instanța de apel a considerat că această critică este nefondată. În acest sens, a arătat că, în ceea ce o privește pe această inculpată, soluția dispusă s-a bazat pe extrasele privind conturile societății F., care consemnează depunerile realizate de inculpată, care deținea calitatea de acționat al acestei societăți, depuneri care au fost coroborate cu ridicările sumelor de bani, date rezultând tot din extrasele conturilor societății. Prin urmare, s-a apreciat că nu se poate susține că lipsește analiza probelor, atâta timp cât, cu referire la această inculpată, acestea au fost datele obiective de care au beneficiat organele judiciare, date reieșind din înscrisuri care au fost menționate de către judecător în cuprinsul sentinței penale apelate.

Cu privire la faptul că instanța de fond nu și-a motivat soluția, respectiv concluzia că această acțiune constituie infracțiunea de complicitate la evaziune fiscală, instanța de apel a constatat că instanța a evidențiat faptul că traseul creditării societății de către inculpata E. este același cu cel folosit pentru creditare și de către inculpatul A., acesta fiind elementul care a determinat-o să constate că inculpata a înțeles să acționeze în cadrul schemei infracționale create de ceilalți trei inculpați, fiind prezentat in extenso acest circuit financiar, cu indicarea modului în care banii au circulat între societăți prin intermediul depunerilor/ridicărilor în care a fost implicată și inculpata.

În aceste condiții, Curtea de apel a reținut că nu poate primi critica formulată de apărare privind lipsa motivării. Toate datele de care judecătorul a dispus au fost prezentate în sentință, iar acesta și-a expus și raționamentul urmat pentru a constata că inculpata a acordat ajutor autorilor infracțiunii de evaziune fiscală. Pe cale de consecință, s-a apreciat că nu se poate reține că modalitatea în care s-a realizat motivarea o pune pe inculpată în imposibilitatea exercitării dreptului la apărare și deci că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, astfel cum s-a solicitat prin apelul declarat în cauză.

În continuare, sub aspectul temeiniciei, instanța de apel a arătat că, într-adevăr, nu există probe directe din care să rezulte o înțelegere între inculpata E. și inculpatul A. (sau inculpatul B. Alexandru) sau că aceasta ar fi cunoscut înțelegerea între A. și D.. În același timp însă, similar instanței de fond, Curtea de apel a considerat că acțiunile acesteia demonstrează mai presus de orice dubiu legătura între acțiunile acesteia și cele ale coinculpaților. Astfel, actele de creditare din datele de 24.11.2011 și 25.11.2011 cu sumele de 490.000, sunt urmate, imediat, de efectuarea de plăți către K., în cuantum de câte 500.000 RON. Apoi, aceeași sumă este transferată din contul K. în contul societății N., de unde numitul Y. ridică 497.400 RON, respectiv 497.600 RON.

De asemenea, inculpata E. a depus în numerar și la data de 28.11.2011 suma de 480.000 RON, la aceeași dată de 28.11.2011 și apoi în 30.11 se primesc bani și de la societatea Z., iar la data de 07.12.2011 se efectuează plata către K. a sumei de 900.000 RON. Ulterior, suma de 899.900 RON este transferată către N., iar din conturile societății este retrasă în numerar suma de Y.. Aceste date rezultă din extrasele de cont și, după cum a remarcat și instanța de fond, reprezintă o schemă care este regăsită, identic, și cu privire la sume depuse de inculpatul A.. În esență, Curtea de apel a evidențiat aceeași succesiune a unor depuneri realizate de inculpatul A. urmare de plata către K., Impex S.R.L.

astfel: depunere la data de 22.08.2011, plată la 26.08.2011, depunere la data de 29.08, plată la 30.08 și 01.09, depunere la 05.10, plată la 06.10, depunere la 20.10, plată la 20.10. Depunerile sunt reluate după perioada în care realizează astfel de acte inculpata E., respectiv la 08.12, 09.12, 12.12, 14.12, 16.12, 21.12 și 22.12, fiecare depunere fiind urmată de plata către K. la aceeași dată sau la o dată apropiată. Or, această succesiune a depunerilor realizate de către cei inculpați, în vedere efectuării plăților către K. (în lipsa acestor creditări neexistând suficiente sume de bani disponibile pentru aceste plăți), demonstrează că este imposibil de separat acțiunile inculpatei E. de cele ale inculpatului A.. Inculpatul A. nu mai realizează plăți la momentul la care acestea sunt făcute de către inculpata E., iar inculpata nu face astfel de depuneri la momentul la care ele sunt realizate de către coinculpat.

Acest lucru demonstrează că fiecare dintre cei doi inculpați are cunoștință de acțiunile celuilalt, astfel că, și în lipsa unor probe directe, rezultă o înțelegere cu privire la momentul depunerii banilor. S-a reținut că inculpata E. a invocat că nu există vreo probă din care să rezulte că avea cunoștință de modul în care banii circulau, astfel că simplă creditare a societății nu are un caracter ilicit și neputându-se reține existența unei intenții infracționale. Curtea de apel a evidențiat însă faptul că inculpata E. nu a oferit niciodată o explicație plauzibilă a acțiunilor sale.

O astfel de obligație exista, având în vedere datele expuse mai sus și care conduc la concluzia intenției inculpatei de a acționa în completarea inculpatului A. și în legătură evidentă cu plățile efectuate către K.. Or, inculpata nu a explicat niciodată cum a ajuns să depună bani chiar la datele respective, care era necesitatea care a determinat-o să acționeze la acel moment, în raport de activitatea societății, și nici care era proveniența banilor, având în vedere că este vorba de sume importante care nu se găsesc în mod obișnuit în posesia unor persoane fizice.

În aceste condiții, nefiind oferită o altă variantă, nefiind solicitate alte probe care să o susțină, Curtea de apel nu a putut decât să rețină ceea ce rezultă cu evidență din aceste date care demonstrează legătura dintre cei doi inculpați, dar și faptul că inculpata avea cunoștință de faptul că banii urmează să fie transferați imediat către o altă societate comercială, fără a exista o justificare pentru o astfel de plată. Prin urmare, instanța de apel a apreciat că în cauză există suficiente date care să dovedească faptul că inculpata E. l-a ajutat pe inculpatul A. la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prin acțiunile reținute în sarcina sa, acționând cu intenție, aspect care rezultă chiar din materialitatea acțiunilor sale, astfel cum au fost analizate mai sus, în special prin prisma succesiunii acțiunilor sale precum și integrarea lor în succesiunea acțiunilor coinculpatului.

În concluzie, Curtea de apel a constatat că în mod corect s-a reținut vinovăția inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, inculpații B. Alexandru și A. în forma autoratului, iar inculpații D. și E. în forma complicității.

Decizia penală nr. 438/Ap din 29 mai 2025 a Curții de Apel Brașov, secția penală a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov la data de 30 mai 2025, inculpatului D. la data de 04 iunie 2025, la adresa de domiciliu și la domiciliul ales, cabinetul avocatului, la data de 05 iunie 2025, inculpatului B. Alexandru la data de 04 iunie 2025 la adresa de domiciliu, inculpatului A. la data de 05 iunie 2025, la adresa de domiciliu și la domiciliul ales, cabinetul avocatului, la data de 16 iunie 2025, inculpatei E. la data de 05 iunie 2025, la adresa de domiciliu, fiind restituită procedura cu mențiunea "absent". Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de apel au formulat cerere de recurs în casație inculpații A. (prin avocat ales, la data de 04 iulie 2025, data ștampilei poștei), B. Alexandru (prin avocat ales, la data de 03 iulie 2025, data ștampilei poștei), E. (prin avocat ales, la data de 03 iulie 2025, data ștampilei poștei) și D. (prin avocat ales, la data de 26 iunie 2025, prin poșta electronică).

Cererile de recurs în casație au fost comunicate Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov și celorlalte părți din dosar. Față de motivele invocate, procurorul a precizat că nu formulează concluzii scrise. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală la data de 02 septembrie 2025. Prin referatul întocmit în cauză, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent, în vederea discutării admisibilității cererilor de recurs în casație, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen.., la data de 16 septembrie 2025. Cererea de recurs în casație este formulată în scris de inculpatul B. Alexandru (prin avocat AA.), cuprinde hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 438/Ap din 29 mai 2025 a Curții de Apel Brașov, secția penală) și semnătura avocatului.

În motivarea recursului în casație a fost indicat temeiul de drept, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. pen. Privitor la infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (17 acte materiale), în baza art. 438 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. pen.., s-a solicitat să se constate că această faptă nu este prevăzută de legea penală, fiind stabilită în mod nelegal vinovăția inculpatului, urmând casarea deciziei atacate și achitarea acestuia. Recurentul B. Alexandru a susținut că instanța de apel a reținut o situație de fapt eronată și o încadrare în drept necorespunzătoare probelor administrate în cauză, conducând la condamnarea sa pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În opinia recurentului, infracțiunea reținută în sarcina sa nu întrunește elementele constitutive și de tipicitate, instanța de apel calificând cele 17 bilete la ordin emise ca fiind documente fiscale de natură să producă efecte juridice asupra stabilirii sumelor datorate bugetului de stat, în sensul diminuării acestora. Recurentul a susținut că acestea constituie doar instrumente de plată cu regim juridic și fiscal diferit documentelor de natură să producă aceste efecte. Documentele legale la care se referă art. 9 alin. (1), lit. c) din Legea nr. 241/2005, nu pot fi reprezentate de bilete la ordin, ci doar de documente fiscale menționate de legislația fiscală, constând în facturi, chitanțe, extrase de cont, rapoarte de gestiune, etc. Pentru deductibilitate este necesar un document justificativ fiscal, biletul la ordin este doar un instrument de plată, nu de justificare a cheltuielii.

Din punct de vedere fiscal deducerea cheltuielii se face doar pe baza documentului care atestă livrarea prestarea și valoarea tranzacției (factura), conform art. 25 din Codul fiscal și a normelor metodologice de aplicare. Astfel, recurentul a susținut că emiterea celor 17 bilete la ordin, care au fost girate mai departe către S.C. K. S.R.L., nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, sub aspectul lipsei elementului material al laturii obiective a acestei infracțiuni, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului în casație și achitarea sa, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală. Cererea de recurs în casație este formulată în scris de inculpatul A. (domiciliat în București, prin avocat BB.).

În motivarea recursului în casație a fost indicat temeiul de drept, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. În susținerea cererii, recurentul a arătat că prin actul de sesizare a instanței, Ministerul Public a descris fapta prin raportare la pretinsul caracter fictiv al unor achiziții care ar fi reprezentat de: contravaloarea celor 17 bilete la ordin emise de F. la ordinul lui H. S.R.L. și G. S.R.L. și girate mai departe de către cele două societăți către K. În opinia apărării, biletele la ordin nu pot sta la baza formulării unei acuzații de evaziune fiscală în sensul înregistrării în contabilitate societății unor operațiuni fictive și nici nu pot atesta numărul de acte materiale în cazul infracțiunii continuate.

De asemenea, achiziția unor produse și/sau servicii nu poate fi realizată în baza unui bilet la ordin, ci, cel mult, în temeiul unei facturi fiscale. Așadar, biletul la ordin nu atestă, prin el însuși, operațiuni juridice, respectiv achiziții de bunuri, ci reprezintă fie un instrument de plată, fie o modalitate de garantare a unei plăti. Înregistrarea unui bilet la ordin în contabilitatea unei societăți nu are legătură cu elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală. Operațiunile juridice pot fi cuprinse numai în cadrul unui contract sau a unor facturi fiscale, nu în cuprinsul unor bilete la ordin, asemenea cum nici plata în numerar sau direct prin virament bancar nu constituie operațiuni care să poată fi incluse în elementul constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscală, nici biletul la ordin nu poate avea o asemenea semnificație.

Recurentul A. a susținut că în rechizitoriu nu este individualizată și reținută nicio factură care să stea la baza emiterii biletului la ordin ca instrument de plată sau de garantare, acest lucru făcând imposibilă verificarea împrejurării dacă acțiunile invocate de către acuzare corespund elementului constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscală. De asemenea, acuzația adusă trebuia să fie realizată prin indicarea în mod concret a acelor operațiuni juridice care ar fi