ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 892/2025

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 892/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 11 decembrie 2025

Deliberând asupra contestațiilor de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 11 noiembrie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 268 alin. (2) C. proc. pen.. și 250

2

C. proc. pen.., a constatat încetate de drept măsurile asigurătorii luate prin sentința penală nr. 1076/03.09.2024 a Tribunalului București, secția I Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2012, cu privire la toate bunurile mobile și imobile, prezente și viitoare, aparținând apelanților-intimați-inculpați A., B. și C. și, în consecință, a ridicat măsurile asigurătorii instituite asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare, aparținând acestora.

Pentru a dispune astfel, printre altele, curtea de apel a reținut, în esență, că prin sentința penală nr. 1076/03.09.2024 a Tribunalului București s-a instituit măsura asigurătorie asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, deținute în prezent sau dobândite ulterior de inculpații B., A. și C..

Prin aceeași sentință penală, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpaților A., B. și C., pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 367 alin. (1) și (2) din C. pen., cu aplic. art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f).) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, față de inculpații:

- B., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 26 din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., și evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.

- A., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.

- C., pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 26 din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la art. 19 și 25 din C. proc. pen., cu aplicarea art. 998 și art. 1003 din C. civ. din 1864, respectiv a art. 165 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, a fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă Agenția Națională De Administrare Fiscală, în contradictoriu, printre alții, și cu inculpații B., A. și C., și, în consecință, s-a dispus:

- obligarea inculpaților D., Degl’innocenti Alberto, E., F., G., H., I., J., K., L., B., A., M. și C., în solidar, la plata către partea civilă a sumei de 4.393.667 RON, (reprezentând debit principal, dobândă calculată până la data de 28.04.2017 și penalități de întârziere calculate până la data de 28.04.2017) și la plata, în continuare, a dobânzii și penalităților de întârziere aferente debitului principal restant, calculate de la data de 29.04.2017 până la data plății integrale;

- obligarea inculpaților K., L., B., A., M. și C., în solidar, la plata către partea civilă a sumei de 1.287.874 RON (reprezentând debit principal, dobândă calculată până la data de 13.11.2014 și penalități de întârziere calculate până la data de 13.11.2014) și la plata, în continuare, a dobânzii și penalităților de întârziere aferente debitului principal restant, calculate până la data plății integrale.

În temeiul art. 397 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 a instituit măsura sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, deținute în prezent sau dobândite ulterior de inculpații B., A. și C., până la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat părții civile Agenția Națională de Administrare Fiscală.

S-a mai arătat că toți cei trei inculpați menționați anterior au solicitat continuarea procesului penal.

Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel, printre alții, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală, inculpații A., B. și C., dar și partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice București.

Prin încheierea de ședință din 12.08.2025 a Curții de Apel București, secția I Penală, printre altele, în baza art. 250

2

din C. proc. pen., a fost menținută măsura asigurătorie instituită prin sentința penală nr. 1076/03.09.2024 a Tribunalului București asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, deținute în prezent sau dobândite ulterior, printre alții, de inculpații B., A. și C..

Prin decizia penală nr. 616/18.09.2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală au fost admise contestațiile formulate de inculpații anterior menționați împotriva încheierii de ședință din 12.08.2025 a Curții de Apel București, secția I Penală, a fost desființată, în parte, încheierea de ședință atacată numai în ceea ce privește dispoziția de menținere a măsurilor asigurătorii luate asupra bunurilor inculpaților A., B. și C. și s-a dispus rejudecarea cauzei, în aceste limite, de către aceeași instanță - Curtea de Apel București.

S-a reținut că instanța supremă a constatat că prima instanță nu a efectuat o verificare concretă asupra subzistenței temeiurilor care au determinat menținerea măsurii asigurătorii asupra tuturor bunurilor contestatorilor inculpați A., B. și C., demersul analitic al primei instanțe având un caracter incomplet, motiv de nelegalitate care impune desființarea hotărârii și rejudecarea cauzei de către prima instanță, în considerarea faptului că o primă verificare a acestora exclusiv în contestație excedează efectului devolutiv specific căii de atac.

Astfel, realizarea controlului judiciar, chiar și în condițiile caracterului devolutiv al unei căi de atac, are ca premisă posibilitatea realizării unei reevaluări a condițiilor legale relevante în materie, iar nu substituirea integrală a judecății în primă instanță, situație care ar echivala cu eliminarea unui grad de jurisdicție prevăzut de lege.

S-a reținut că, în rejudecare, Înalta Curte de Casație și Justiție a învederat că instanța de fond trebuie să efectueze o analiză concretă a proporționalității măsurilor asigurătorii, astfel cum au fost luate față de fiecare contestator, și să răspundă punctual criticilor formulate de contestatoarea inculpată C. cu privire la punerea în executare a măsurii asigurătorii.

Examinând la acest moment procesual actele și lucrările dosarului în raport cu dispozițiile art. 250

2

C. proc. pen.., ținând seama de natura termenului de 1 an prevăzut de dispozițiile legale menționate, curtea a notat dispozițiile prevăzute de art. 250

2

C. proc. pen.., iar în legătură cu natura termenelor de 6 luni și de 1 an prev. de art. 250

2

C. proc. pen.., curtea a reținut, prioritar, că legea procesual penală reglementează două mari categorii de termene, respectiv termenele procedurale și termenele substanțiale și a arătat că dacă sancțiunea pentru nerespectarea unui termen procedural este decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen (art. 268 alin. (1) C. proc. pen..), în cazul termenelor procesuale expirarea acestora atrage de drept încetarea efectului măsurii (art. 268 alin. (2) C. proc. pen..).

Totodată, s-a mai arătat că modul de calcul al termenelor procedurale este reglementat de art. 269 C. proc. pen.., în timp ce calculul termenelor în cazul măsurilor restrictive de drepturi se calculează conform art. 271 C. proc. pen.., la rândul lor termenele procedurale putând fi legale, judiciare sau de recomandare.

Curtea a mai reținut că termenele de 6 luni și de 1 an impuse prin lege pentru verificarea din oficiu a subzistenței temeiurilor care au determinat luarea/menținerea măsurii asigurătorii sunt instituite tocmai în vederea ocrotirii dreptului de proprietate al unei persoane, care prin luarea/menținerea unor măsuri asigurătorii suferă restrângeri (cel puțin din perspectiva atributului dispoziției).

Prin urmare, a apreciat că acestea sunt termene substanțiale (procesuale), iar expirarea lor atrage încetarea de drept a efectelor măsurii asigurătorii conform art. 268 alin. (2) C. proc. pen.., cu consecința ridicării acesteia.

În continuare, a făcut pecizarea că termene substanțiale sunt și cele prevăzute de art. 207 și 208 C. proc. pen.., care se referă la verificarea periodică, din oficiu, a măsurilor preventive și a făcut trimitere la decizia nr. VII/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secții Unite, pronunțată într-un recurs în interesul legii, în aplicarea dispozițiilor art. 140 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. anterior (1969), prin care s-a stabilit că neverificarea de către instanță, în cursul judecății, a legalității și temeiniciei arestării preventive a inculpatului major înainte de împlinirea duratei de 60 de zile, la care se referă art. 160

b

alin. (1) din C. proc. pen., a inculpatului minor cu vârsta între 14 și 16 ani înainte de expirarea duratei de 30 de zile prevăzute în art. 160

h

alin. (2) din C. proc. pen., iar a inculpatului minor mai mare de 16 ani înainte de expirarea duratei de 40 de zile prevăzute în art. 160

h

alin. (3) din C. proc. pen. atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate față de inculpați și punerea lor de îndată în libertate.

A mai reținut că imediat după pronunțarea deciziei menționate, art. 140 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură anterior a fost modificat în sensul că măsurile preventive încetează de drept și la expirarea termenului prevăzut în art. 160

b

alin. (1), dacă instanța nu a procedat la verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive în acest termen (pe lângă cazurile de încetare de drept clasice - la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare).

Or, C. proc. pen. actual nu a preluat ipoteza menționată anterior, art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. (corespondentul art. 140 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. 1969) prevăzând că măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare ori la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege.

Așadar, nici nerespectarea dispozițiilor art. 207 și 208 C. proc. pen.. nu se bucură de o sancțiune expresă, însă încetarea de drept intervine ca urmare a "expirării termenelor prevăzute de lege" - art. 241 alin. (1) C. proc. pen.., legiuitorul considerând redundantă mențiunea că și la expirarea termenelor prev. de art. 207 și 208 C. proc. pen.. intervine aceeași sancțiune (în condițiile în care recursul în interesul legii menționat anterior fusese pronunțat oricum înainte de modificarea art. 140 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură anterior).

Există de altfel și alte termene cu privire la care nu se prevede o sancțiune expresă în cazul depășirii lor, dar care în niciun caz nu pot fi considerate ca fiind de recomandare (de altfel, nici nu există termene substanțiale de recomandare).

De exemplu, termenul de 30 de zile prevăzut de art. 140 alin. (1) C. proc. pen.. este un termen substanțial, iar la expirarea lui măsura de supraveghere tehnică încetează de drept, în temeiul dispoziției generale prev. de art. 268 alin. (2) C. proc. pen.., neputându-se aprecia că termenul ar fi unul de recomandare și că, prin urmare, măsurile de supraveghere tehnică ar putea continua la nesfârșit chiar și după expirarea acestuia.

Nu s-ar putea susține inaplicabilitatea art. 268 alin. (2) C. proc. pen.. pe considerentul că legea nu prevede o durată a măsurii asigurătorii la momentul luării ("când măsura procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen"), deoarece nici în cazul măsurilor preventive verificarea periodică a acestora din 30 în 30 de zile/din 60 în 60 de zile nu poate conduce la concluzia că durata acestora este de 30, respectiv 60 de zile. Însă cu toate acestea, în cazul măsurilor preventive, în ipoteza depășirii termenelor de 30/60 de zile, sancțiunea care intervine este încetarea de drept a măsurii conform art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. ("la expirarea termenelor prevăzute de lege").

Curtea de apel a remarcat astfel faptul că atât art. 207 și 208 C. proc. pen.. (în materia măsurilor preventive), cât și art. 250

2

C. proc. pen.. folosesc aceeași sintagmă, care exclude vreo marjă de apreciere din partea judecătorului:

"verifică periodic, dar nu mai târziu de...".

Considerarea acestor termene ca fiind procedurale, de recomandare, i-ar permite judecătorului să verifice când dorește (dacă dorește) subzistența temeiurilor care au stat la baza luării/menținerii măsurilor asigurătorii, dând naștere arbitrariului, noțiune incompatibilă cu rigorile procesului penal.

În consecință, aplicând în cauza de față mutatis mutandis considerentele deciziei nr. VII/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secții Unite (câtă vreme atât libertatea individuală, cât și dreptul la proprietate se regăsesc în Capitolul II din Constituția României), curtea a reținut că pentru garantarea dreptului fundamental la proprietate, se impune să se considere că, într-o astfel de materie, nerespectarea cerințelor privind verificarea subzistenței care a stat la baza luării/menținerii asigurătorii constituie o încălcare a normelor procesuale ce nu se poate îndrepta decât prin încetarea de drept a efectelor măsurii procesuale, ca o consecință a nerespectării termenului procesual/substanțial prevăzut de lege.

Așadar, în cauză, în condițiile în care măsurile asigurătorii au fost luate prin sentința penală apelată la data de 03.09.2024, era aplicabil termenul de 1 an prev. de art. 250

2

C. proc. pen.., ceea ce înseamnă că verificarea subzistenței temeiurilor care au stat la baza luării acestora ar fi trebuit efectuată până la data de 02.09.2025.

Deși în cauză soluția de menținere a măsurilor asigurătorii dispusă prin încheierea de ședință din 12.08.2025 era executorie, desființarea acesteia prin decizia penală nr. 616/18.09.2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare are ca efect lipsa unei verificări a subzistenței temeiurilor care au stat la baza luării acestora în termenul substanțial de 1 an, care a început să curgă la 03.09.2024.

Curtea de apel a mai arătat că deși în cazul căii de atac a contestației nu există o dispoziție asemănătoare ca cea din cuprinsul dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. pen.., totuși și instanța de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanței de contestație, însă dar doar în măsura în care situația de fapt rămâne cea avută în vedere la soluționarea contestației.

Noțiunea de "situație de fapt" nu trebuie interpretată stricto sensu, ea înglobând orice împrejurări noi care nu au fost avute în vedere de instanța de control judiciar și care nici nu au făcut obiectul dezbaterilor.

Or, o asemenea împrejurare este în cauză împlinirea termenului de 1 an de la momentul luării măsurilor asigurătorii asupra bunurilor inculpaților, natura acestui termen nefăcând obiectul dezbaterilor în fața instanței de contestație.

Astfel, cum deja s-a antamat, termenul de 1 an s-a împlinit la data de 02.09.2025, astfel că soluția care se impune este constatarea încetării de drept a măsurilor asigurătorii, cu consecința ridicării acestora.

*****

Împotriva acestei încheieri au formulat contestație Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală și partea civilă Statul român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice București, solicitând desființarea încheierii atacate și, în rejudecare, menținerilor măsurilor asigurătorii instituite în cauză.

Partea civilă Statul român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice București a criticat că, în condițiile în care prejudiciul cauzat bugetului de stat nu a fost acoperit în integralitate, instanța de judecată lipsește de orice eficiență juridică scopul avut în vedere de legiuitor la instituirea măsurilor asigurătorii în cauzele penale.

Pe de altă parte, partea civilă a calificat soluția astfel pronunțată drept o antepronunțare asupra fondului cauzei.

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală a criticat încheierea atacată pentru motive de nelegalitate.

În dezvoltarea motivelor de contestație, astfel cum au fost prezentate în scris și susținute oral, s-a invocat, sub un prim aspect, că ridicarea măsurilor asigurătorii instituite în cauză este nelegală, cu argumentarea, în esență, că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres această sancțiune a încetării de drept în cazul nerespectării termenului de 1 an (în cursul judecății) prevăzut de art. 250

2

C. proc. pen., sub acest aspect, parchetul apreciind că termenele de 6 luni, respectiv 1 an, prevăzute de art. 250

2

C. proc. pen., sunt termene procedurale, iar natura lor este dată de scopul reglementării, termenele fiind instituite pentru disciplinarea și sistematizarea activității procesuale ce privește măsurile asigurătorii.

O a doua critică a vizat împrejurarea că instanța de apel nu a analizat măsurile asigurătorii în limitele în care cauza a fost trimisă spre rejudecare de către instanța supremă.

*****

Examinând încheierea atacată, Înalta Curte constată ca fiind fondată contestația formulată de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală, critica privind nelegalitatea soluției de încetare de drept a măsurilor asigurătorii fiind întemeiată în considerarea următoarelor argumente:

Examinând, în aceste limite, contestația formulată de parchet, Înalta Curte reține că în mod nelegal prima instanță a constatat încetate de drept măsurile asigurătorii în considerarea faptului că termenele de 6 luni, respectiv de 1 an prevăzute de art. 250

2

din C. proc. pen. sunt termene substanțiale, a căror nerespectare atrage încetarea măsurii, conform art. 268 alin. (2) din C. proc. pen.

Astfel, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 250

2

din C. proc. pen..

au fost introduse în fondul activ al legislației procesual penale prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021.

Aceste dispoziții legale instituie în sarcina organelor judiciare obligația de a verifica, din oficiu, subzistența temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 (un) an în camera preliminară ori în cursul judecății.

Scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea acestor prevederi legale rezultă din chiar expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, acesta vizând eficientizarea activității de urmărire penală și judecată la nivel național.

Astfel, potrivit expunerii de motive la actul normativ susmenționat, justificarea inserării unui asemenea text de lege a fost următoarea:

"În practică, au mai fost semnalate cazuri în care Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI) a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depășind valoarea bunurilor. Pentru a spori eficiența măsurilor aflate la dispoziția ANABI, era necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asigurătorie generează prejudicii sau costuri disproporționate. Astfel, cheltuielile ocazionate de depozitarea bunurilor în spații, proprietatea unor terți de bună credință având calitatea de custode ai bunurilor, precum și cheltuielile ocazionate de exercitarea atribuțiilor ANABI, avansate din bugetul instituției ar putea fi disproporționate prin raportare la finalitatea urmărită în cadrul laturii civile a procesului penal, respectiv repararea prejudiciului, măsura dovedindu-se a fi ineficientă. În plus, lipsa unei prevederi legislative exprese care să impună organelor judiciare verificarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii asigurătorii sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestei măsuri, respectiv ridicarea măsurii dispuse a fost evidențiată de către procurori și judecători cu ocazia consultării acestora cu privire la consolidarea și eficientizarea sistemului național de recuperare a creanțelor provenite din infracțiuni".

Prin urmare, voința legiuitorului a fost aceea de a crea o obligație pozitivă în sarcina organelor judiciare de a analiza, periodic, din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii, inclusiv din perspectiva proporționalității lor raportat la ingerința adusă dreptului de proprietate, verificarea fiind justificată și de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.

Legiuitorul nu a instituit însă, în mod expres, și o consecință, în sens de sancțiune procesuală, a nerespectării termenului prevăzut de lege pentru verificarea măsurilor asigurătorii, care să se răsfrângă asupra celor potențial neverificate în intervalul de timp impus.

În speță, susținând că, în lipsa unei atare sancțiuni, textul de lege precitat nu este apt a asigura finalitatea avută în vedere de legiuitor la reglementarea lui, lipsindu-l, astfel, de eficacitate, curtea de apel a reținut în mod greșit aplicabilitatea, prin analogie, în materia măsurilor asigurătorii, a prevederilor art. 241 din C. proc. pen., care reglementează încetarea de drept a măsurilor preventive.

Natura juridică și consecințele fundamental distincte ale celor două categorii de măsuri procesuale asupra drepturilor individuale se repercutează și asupra temeiurilor și regimurilor juridice ale celor două instituții și exclud posibilitatea aplicării prin analogie a instrumentelor proprii unei instituții în cadrul celeilalte.

De aceea, contrar primei instanțe, câtă vreme o asemenea reglementare nu se regăsește în codificarea procesual penală și în privința măsurilor asigurătorii, situațiile de încetare de drept a măsurilor preventive prev. de art. 241 din C. proc. pen. nu pot fi extinse, prin analogie, și în privința celor dintâi.

Pentru cele două categorii de măsuri procesuale legiuitorul a instituit condiții diferite de luare și menținere, cu consecințe inclusiv în ceea ce privește posibilitatea încetării lor. Astfel, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe durata căruia pot fi luate și menținute și nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal.

În plus, textul în discuție (art. 241 din C. proc. pen.) nu conține o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidență este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind, astfel, de strictă interpretare și aplicare.

Mai mult, deși enumeră soluțiile pe care organul judiciar le poate pronunța cu ocazia examinării subzistenței temeiurilor care au justificat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, art. 250

2

din C. proc. pen. nu face referire și la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menținerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Or, în acord cu jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia măsurilor asigurătorii și contrar celor reținute de prima instanță, în condițiile în care textul de lege analizat nu reglementează consecințele pe care le-ar antrena o conduită contrară conținutului lui, este evident că termenele de 6 luni și de 1 an instituite prin acesta pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala lor depășire nefiind de natură să atragă încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, atâta timp cât, așa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancțiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive și nu poate fi aplicată prin analogie și în cazul măsurilor asigurătorii.

O atare concluzie este susținută și de constatarea că, în cazul măsurilor asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres o singură situație în care acestea încetează de drept, respectiv, în cazul în care în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii prin care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată în temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., persoana vătămată nu a introdus acțiune la instanța civila [art. 397 alin. (5) din C. proc. pen..].

În fine, Înalta Curte constată că în mod greșit prima instanță a reținut că în cauză ar fi aplicabile și prevederile art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., întrucât această dispoziție legală reglementează încetarea efectului măsurilor a căror durată a expirat, ceea ce presupune, ab initio, ca măsura să aibă o durată determinată în timp.

Or, așa cum s-a arătat anterior, în cazul măsurilor asigurătorii legiuitorul nu a stabilit un termen maxim pe durata căruia pot fi luate/menținute, astfel că dispozițiile legale precitate nu-și găsesc aplicabilitate în materia de referință.

Prin urmare, soluția pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii instituite în cauză ca urmare a neverificării lor în termenul de 1 (un) an prevăzut de art. 250

2

din C. proc. pen. este nelegală.

Totodată, se reține că o a doua critică formulată de parchet în contestație vizează nelegalitatea încheierii atacate determinată de împrejurarea că instanța de apel nu a analizat măsurile asigurătorii în limitele în care cauza a fost trimisă spre rejudecare de către instanța supremă, critică ce se dovedește a fi întemeiată.

Se reține că prin decizia nr. 616 din 18 septembrie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestațiile formulate de inculpații A., B. și C. împotriva încheierii din data de 12 august 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2012, exclusiv în ceea ce privește dispoziția de menținere a măsurilor asiguratorii luate asupra bunurilor acestor inculpați și a dispus rejudecarea cauzei de către aceeași instanță -Curtea de Apel București, în rejudecare, prima instanță urmând, în esență, să efectueze o analiză concretă a proporționalității măsurilor asigurătorii, astfel cum au fost luate față de fiecare inculpat, și să răspundă punctual criticilor formulate de inculpata C. cu privire la punerea în executare a măsurii asigurătorii.

Așadar, se constată că instanța de contestație a menționat expres în decizia menționată că "În rejudecare, prima instanță urmează să efectueze o analiză concretă a proporționalității măsurilor asigurătorii, astfel cum au fost luate față de fiecare contestator, și să răspundă punctual criticilor formulate de contestatoarea inculpată C. cu privire la punerea în executare a măsurii asigurătorii.".

Or, în condițiile în care, termenul de un an la care face trimitere instanța de rejudecare s-a împlinit anterior pronunțării deciziei nr. 616 din 18 septembrie 2025 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât această chestiune nu a survenit în cursul rejudecării, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) din C. proc. pen. potrivit cărora "Instanța de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanței de apel, în măsura în care situația de fapt rămâne cea avută în vedere la soluționarea apelului.", normă de drept ce consacră un principiu general aplicabil în rejudecare.

Constatând că prin aceea că prima instanță nu s-a conformat statuărilor imperative ale Înaltei Curți din cuprinsul deciziei nr. 616 din 18 septembrie 2025, demersul analitic are în continuare un caracter incomplet și impune desființarea hotărârii și trimiterea spre rejudecare pentru aceleași considerente, respectiv, în considerarea faptului că o primă verificare a acestora exclusiv în contestație excedează efectului devolutiv specific căii de atac.

În ceea ce privește contestația formulată de partea civilă Statul român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva aceleiași încheieri, Înalta Curte constată că aceasta este tardivă, în contextul în care a fost declarată la data de 17.11.2025, ora 12:30 (prin e-mail) după împlinirea termenului de 48 de ore de la data la care i-a fost comunicată minuta, respectiv 14.11.2025, cu încălcarea art. 250

2

din C. proc. pen. rap. la art. 250

1

alin. (1) din C. proc. pen., urmând a fi respinsă ca atare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curtea va admite contestația formulată de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală împotriva încheierii din data de 11 noiembrie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2012.

Va desființa încheierea atacată și va dispune rejudecarea cauzei de către aceeași instanță -Curtea de Apel București.

Va respinge, ca tardivă, contestația formulată de partea civilă Statul român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva aceleiași încheieri.

Urmare acestei soluții, în temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea contestației declarate de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală vor rămâne în sarcina statului.

Văzând dispozițiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe contestatoarea parte civilă Statul român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice București la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația formulată de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală împotriva încheierii din data de 11 noiembrie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2012.

Desființează încheierea atacată și dispune rejudecarea cauzei de către aceeași instanță -Curtea de Apel București.

Respinge, ca tardivă, contestația formulată de partea civilă Statul român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva aceleiași încheieri.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea contestației declarate de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală rămân în sarcina statului.

Obligă pe contestatoarea parte civilă Statul român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice București la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 decembrie 2025.