ÎCCJ, Secția penală, decizia din 30.10.2025 — recurs în casație împotriva deciziei nr. 159/2025 a Curții de Apel Iași

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1886 din 27.07.2023, printre altele, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Iași a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, în formă continuată, prev. de art. 205 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 77 lit. a) și d) din C. pen. (două acte materiale, corespunzătoare persoanelor vătămate B. și C.). În baza art. 72 din C. pen., a dedus din durata pedepsei aplicate inculpatului A., durata reținerii, a arestului preventiv și a arestului la domiciliu de la data de 09.12.2021 la 02.03.2022 și a menținut, în baza art. 399 alin. (1) din C. proc.

pen., controlul judiciar luat față de acesta. A dispus soluții pe latură penală și cu privire la inculpații D., E., F., G., H., I. și J.. A obligat pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat. Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel, printre alții, inculpatul A., precum și Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași. Prin decizia penală nr. 159 din data de 03 martie 2025, Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc.

pen., a admis, printre altele, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași și de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 1886/27.07.2023 și a încheierii din data de 27.02.2023, ambele pronunțate de Judecătoria Iași în dosarul nr. x/2021, pe care le-a desființat, în parte, și în rejudecare, printre altele, a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa principală rezultantă de 2 ani și 8 luni închisoare, cu executare în regim de detenție, și la pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și n) din C. pen. pentru o durată de 3 ani, pentru săvârșirea în concurs real a două infracțiuni de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art. 205 alin. (1) din C. pen.

cu aplicarea art. 77 lit. a) și d) din C. pen. (persoane vătămate B. și C.). A aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și n) din C. pen. În ceea ce îl privește pe inculpatul A., a menținut toate celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu sunt contrare prezentei decizii. A dispus și cu privire la celelalte apeluri declarate în cauză împotriva aceleiași sentințe penale, precum și cu privire la cheltuielile de judecată avansate de stat și la onorariile avocaților desemnați din oficiu în cauză. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut, în esență, că, în drept, fapta inculpatului A. constând în aceea că, în seara de 07.12.2021, în intervalul orar 18:00-23:00, împreună cu mai multe persoane, a lipsit de libertate, în mod ilegal, persoana vătămată B. în locuința numitului K., amplasată în mun.

Iași, str. x, sub pretextul că persoana vătămată i-ar fi sustras numitului D. suma de 70.000 de euro, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lipsirea de libertate în mod ilegal, prev. de art. 205 alin. (1), alin. (3) lit. a) din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a), b) și d) din C. pen. - persoană vătămată B.. Totodată, s-a reținut că, în drept, fapta aceluiași inculpat constând în aceea că, în seara de 07.12.2021, în intervalul orar 19:30-23:00, împreună cu mai multe persoane, a lipsit de libertate, în mod ilegal, persoana vătămată C. în locuința numitului K., amplasată în mun. Iași, str. x, sub pretextul că persoana vătămată ar avea cunoștință despre furtul sumei de 70.000 de euro comis în dauna numitului D. de numitul B., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lipsirea de libertate în mod ilegal, prev. de art. 205 alin. (1), alin. (3) lit. a) din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a), b) și d) din C. pen.

- persoană vătămată C.. ***** Împotriva deciziei penale nr. 159/03.03.2025 pronunțată de Curtea de Apel Iași, în dosarul nr. x/2021, la data de 06 aprilie 2025, prin e-mail, inculpatul A. a declarat recurs în casație, prin apărător ales, cu împuternicire avocațială aflată la dosar în original. În motivarea cererii de recurs în casație, după o scurtă prezentare a faptelor descrise în rechizitoriu coroborat cu dispozitivul deciziei penale recurate, apărarea a susținut că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, cu argumentarea că inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea a două infracțiuni de lipsire de libertate în mod ilegal, cu toate că față de acesta a fost dispusă o soluție de clasare pentru săvârșirea a două infracțiuni de lovire și alte violențe, infracțiuni care au avut un rol esențial în reținerea și condamnarea sa pentru pretinsa săvârșire a celor două infracțiuni de lipsire de libertate în mod ilegal.

Apărarea a susținut că infracțiunile de lipsire de libertate au fost reținute a fi fost comise de recurent prin fapte de loviri sau alte violențe exercitate asupra celor două persoane vătămate, în condițiile în care, la momentul faptelor de lipsire de libertate se afla întâmplător la locuința numitului K. astfel că nu a participat la aducerea la celor două persoane vătămate și nici nu a avut o înțelegere prealabilă cu ceilalți inculpați, astfel că agresarea celor două persoane vătămate nu a avut legătură obiectiv sau subiectiv cu faptele celorlalți inculpați. Mai mult, atât urmărirea penală, cât și cercetarea judecătorească nu au stabilit că fapta de lovire ce i-a fost imputată ar fi fost exercitată în scopul imobilizării victimelor sau împiedicării acestora de a părăsi imobilul în cauză.

Totodată, apărarea a arătat că în tot acest context, în care până la finalizarea urmăririi penale cele două persoane vătămate și-au retras plângerea penală formulată față de inculpat, fapt ce a condus la dispunerea unei soluții de încetare a urmăririi penale sub aspectul săvârșirii celor două infracțiuni de lovire și alte violențe, menținerea acuzației referitoare la comiterea celor două infracțiuni de lipsire de libertate în mod ilegal și condamnarea recurentului pentru aceleași infracțiuni sunt nelegale. În concret, a considerat că, atât timp cât s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată față de acuzațiile de lovire și alte violențe, acuzația formulată împotriva recurentului pentru infracțiunile de lipsire de libertate în mod ilegal, construite exclusiv pe împrejurarea că ar fi agresat pe cele două victime, este lipsită de fundament obiectiv, lipsind însuși elementul material al infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal.

Așadar, apărarea a învederat că acesta este motivul pentru care s-a apreciat că infracțiunile de lipsire de libertate în mod ilegal cu privire la care a fost sesizată instanța de judecată prin rechizitoriul din data de 29.12.2021, precum și infracțiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin decizia penală recurată nu îndeplinesc condițiile de tipicitate obiectivă și subiectivă, context în care a considerat că în cauză este incident cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. coroborat cu Decizia nr. 1/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, aplicabilă mutatis mutandis. În drept, recurentul a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc.

pen. Constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 159 din data de 03 martie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori a fost introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen., dar și pe cele prev. de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., prin încheierea nr. 459/RC din data de 18 septembrie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu și a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

S-a reținut, în esență, că, formal, doar aspectele invocate de inculpatul A. vizând lipsa tipicității obiective a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art. 205 alin. (1) din C. pen., în considerarea faptului că lipsește elementul material al laturii obiective a infracțiunii care constă în lipsirea (privarea) de libertate a persoanei, precum și cerința esențială pentru existența elementului material al infracțiunii care constă în caracterul ilegal al lipsirii de libertate, având în vedere că pentru infracțiunile de lovire și alte violențe -reținute ca modalități faptice prin care s-ar fi realizat presupusele acte de lipsire de libertate în mod ilegal -s-a dispus o soluție de clasare, se circumscriu cazului de recurs în casație invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc.

pen. Prin aceeași încheiere, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, a respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul D. împotriva aceleiași decizii penale. Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală.

În acest sens, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. În fine, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată.

Aceasta deoarece instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare. În cauza de față, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc.

pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Înalta Curte reține că, în principiu, sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, privește situațiile în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea, fie se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința lor a operat dezincriminarea, indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblu sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv.

În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna și exclusiv, la starea de fapt reținută cu titlu definitiv în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probator. Înalta Curte subliniază de asemenea că, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., instanța de recurs este îndrituită să examineze cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație. Invocând incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc.

pen., inculpatul a susținut, în esență, că faptele pentru care a fost condamnat nu întrunesc conținutul constitutiv al infracțiunii de lipsirea de libertate în mod ilegal, prev. de art. 205 alin. (1) din C. pen., în considerarea faptului că lipsește elementul material al laturii obiective având în vedere că în privința faptelor de lovire și alte violențe, modalități faptice în care s-a reținut că a participat la lipsirea de libertate a persoanelor vătămate, s-a dispus o soluție de clasare, recurentul considerând în esență, că infracțiunea de lipsire de libertate este subsidiară infracțiunii de lovire și alte violențe, sens în care a invocat raționamentul instanței supreme reținut în Decizia nr. 1/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Criticile recurentului sunt nefondate. Potrivit art. 205 alin. (1) din C. pen., constituie infracțiune lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal. Cu alte cuvinte, lipsirea de libertate este fapta prin care o persoană, fără a acționa în baza unui temei legal, lipsește de libertate o altă persoană, din interpretarea literară a normei de incriminare rezultând că elementul material al laturii obiective constă în privarea de libertate a unei persoanei, respectiv lipsirea acesteia de posibilitatea de a se deplasa și acționa în conformitate cu propria voință. Fapta poate fi comisivă sau omisivă putând fi realizată în orice modalitate atât timp cât norma de drept penal nu cuprinde o enumerare expresă și limitativă a variantelor normative incriminate, singura cerință esențială atașată elementului material fiind aceea ca lipsirea de libertate să aibă caracter ilegal.

Ca atare, în lipsa unei enumerări exprese a modalităților faptice incriminate, atunci când acțiunea sau inacțiunea constituie prin ea însăși o infracțiune, se aplică regulile privitoare la concursul de infracțiuni. Astfel, se reține că acțiunea sau inacțiunea prin care se realizează lipsirea de libertate implică împiedicarea în orice mod a unei persoane de a se deplasa și/sau acționa conform propriei voințe și presupune, în principiu, o prelungire în timp, pe o durată mai scurtă sau mai lungă, infracțiunea cunoscând, în toate cazurile, un moment al consumării -echivalent momentului în care victima a fost pusă, în mod efectiv, în imposibilitate de a se manifesta liber potrivit voinței sale - și un moment al epuizării - echivalent celui în care o forță contrară determină încetarea acțiunii ori inacțiunii ilicite.

În intervalul de timp cuprins între aceste două momente, orice contribuție obiectivă a unui făptuitor, aptă să asigure, în mod efectiv, perpetuarea stării de fapt specifice verbum regens, se circumscrie laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 205 din C. pen., în configurația sa tipică. În ipoteza realizării elementului material al lipsirii de libertate prin acțiunea conjugată a mai multor persoane -care acționează simultan sau succesiv pentru a asigura fie privarea inițială a victimei de libertate de mișcare, fie perpetuarea acestei stări pe o oarecare durată de timp, contribuția materială a fiecăreia reprezintă concretizarea verbum-lui regens al infracțiunii analizate, în forma sa tipică.

Nu au relevanță, sub acest aspect, nici durata și nici intensitatea actelor prin care unul sau altul dintre coautori au contribuit, în concret, la restrângerea sau anihilarea libertății de mișcare a victimei, esențial fiind ca actele lor să fi produs, singure sau conjugate, acest rezultat prevăzut de lege. Analizând în aceste coordonate recursul în casație, respectiv criticile formulate de recurentul inculpat prin cererea introductivă care se circumscriu laturii obiective a infracțiunii de lipsirea de libertate în mod ilegal, prev. de art. 205 alin. (1) din C. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată caracterul neîntemeiat al acestora.

Ca stare de fapt, s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că, în seara zilei de 7 decembrie 2021, în intervalul orar aproximativ 18:00-23:00, inculpatul A., împreună cu mai mulți coinculpați, a participat la lipsirea de libertate, în mod ilegal, a persoanelor vătămate B. și C., în locuința numitului K., situată în municipiul Iași, str. x, sub pretextul că persoana vătămată B. ar fi sustras inculpatului D. o sumă importantă de bani, respectiv 50.000-70.000 de euro.

În acest context, s-a reținut cu titlu definitiv că persoanele vătămate B. și C. au fost supuse unor acte de violență fizică și constrângere psihică, fiind împiedicate să părăsească locuința, inclusiv prin reținerea temporară a telefonului mobil al persoanei vătămate B. -fapt ce a avut ca efect imposibilitatea acestuia de a îi contacta pe membrii familiei pentru a-i informa cu privire la lipsirea sa de libertate, precum și faptul că în tot acest interval de timp persoanele vătămate au fost interpelate în mod repetat cu privire la presupusa sumă de bani anterior amintită. S-a mai reținut cu titlu definitiv că inculpatul A. a asistat la actele de agresiune și constrângere exercitate asupra persoanelor vătămate, fără a interveni pentru încetarea acestora, prezența sa, alături de ceilalți inculpați, contribuind la menținerea stării de temere și la consolidarea rezoluției infracționale comune de lipsire de libertate a persoanelor vătămate.

Totodată, curtea de apel a reținut, sub aspectul situației de fapt, și împrejurarea că inculpatul A. s-a implicat în mod direct și nemijlocit în desfășurarea interogatoriului persoanei vătămate B., care a fost inițiat de inculpatul D., a primit telefonul persoanei vătămate, a căutat convorbiri și mesaje și l-a utilizat pentru a solicita relații de la mama persoanei vătămate. Astfel, curtea de apel a reținut cu titlu definitiv că, deși inculpatul A. nu a participat în mod direct și nemijlocit la toate actele de agresiune fizică și verbală săvârșite de ceilalți inculpați asupra persoanelor vătămate, acesta a realizat, în mod succesiv, acte constând în împiedicarea părăsirii imobilului de către persoanele vătămate, supravegherea acestora, precum și reținerea și utilizarea temporară a telefonului aparținând victimei B., în modalitatea anterior descrisă.

Cu alte cuvinte, curtea de apel a statuat cu titlu definitiv că inculpatul A. s-a limitat la asistarea celorlalți inculpați la punerea în aplicare a comportamentului agresiv și a actelor concrete de lipsire de libertate prin descurajarea persoanelor vătămate de a încerca să părăsească imobilul în care erau ținute împotriva voinței lor. În contextul acestor rețineri factuale ce nu pot fi cenzurate în recurs în casație, Înalta Curte constată că persoanele vătămate B. și C. au fost private de libertate, întrucât au fost puse, în mod efectiv, în imposibilitate de a se manifesta liber potrivit voinței lor, iar privarea de libertate a acestora, în condițiile anterior descrise, a avut caracter ilegal.

Așa cum s-a argumentat în precedent, nu prezintă relevanță, sub aspectul realizării elementului material al infracțiunii de lipsire de libertate, nici durata în timp a acțiunii prin care se limitează sau se suprimă libertatea de mișcare a victimei, nici locul săvârșirii faptei. Lipsirea de libertate va avea caracter penal ori de câte ori acțiunea sau inacțiunea făptuitorului, indiferent de durata sa, a avut ca urmare împiedicarea efectivă a victimei de a se deplasa și a acționa în conformitate cu propria voință. Pentru realizarea conținutului tipic obiectiv al infracțiunii, legea nu prevede expres modalitățile faptice în care se realizează elementul material și cu atât mai puțin ca fapta comisivă sau omisivă comisă să constituie prin ea însăși infracțiune.

Ca atare, critica recurentului privind lipsa tipicității obiective a faptei în raport cu faptul că pentru faptele de lovire și alte violențe prin care a contribuit la lipsirea de libertate a persoanelor vătămate s-a dispus o soluție de clasare, este nefondată. Astfel, dincolo de faptul că inculpatul se rezumă la prezentarea parțială a acțiunilor conjugate și complexe prin care persoanele vătămate au fost împiedicate să se deplaseze și să acționeze potrivit voinței lor, incidența unei cauze care înlătură răspunderea penală pentru infracțiunea concurentă de loviri sau alte violențe -condiție de procedibilitate- nu este de natură să înlăture subzistența modalității faptice în care s-a reținut a fi realizat elementul material al infracțiunii de lipsire de libertate.

Cu alte cuvinte, realizarea parțială a elementului material în forma violențelor exercitate asupra victimelor infracțiunii de lipsire de libertate nu este condiționată de tragerea la răspundere penală a autorilor violențelor și pentru infracțiunea de lovire, retragerea plângerilor prealabile produce efecte exclusiv asupra răspunderii penale pentru infracțiunile în privința cărora operează, iar nu asupra situației faptice în sine, fapta în realitatea ei materială subzistă și constituie una dintre modalitățile faptice de realizare a elementul material al infracțiunii de lipsire de libertate în mod nelegal, instanța de apel reținând definitiv că agresarea persoanelor vătămate a contribuit la lipsirea de libertate în mod nelegal a acestora.

Prin urmare, în reperele factuale definitiv stabilite în apel, faptele reținute în sarcina inculpatului întrunesc toate elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de lipsirea de libertate în mod ilegal, prev. de art. 205 alin. (1) din C. pen., cerința esențială pentru existența elementului material al infracțiunii constând în caracterul ilegal al lipsirii de libertate, libertatea de mișcare a celor două persoane vătămate fiind efectiv îngrădită de către recurent în mod ilegal. Critica recurentului antamând un presupus raport de subsidiaritate dintre infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art. 205 alin. (1) din C. pen., și infracțiunile de lovire sau alte violențe, prev. de art. 193 din C. pen., cu trimitere la considerentele Deciziei nr. 1/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, este nu doar nefondată, ci și lipsită de fundament logico-juridic.

Prioritar, se constată că prin Decizia nr. 1/2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 187 din 08/03/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a stabilit că "fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmații mincinoase sau de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care a fost întrebată întrunește numai elementele de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din C. pen..". Pentru a decide astfel, printre altele, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut următoarele: "infracțiunea de favorizare a făptuitorului are caracterul de incriminare generală, neputându-se reține un concurs ideal de infracțiuni în ipoteza unei pretinse declarații mincinoase între infracțiunea de favorizare a făptuitorului și infracțiunea de mărturie mincinoasă, aceasta din urmă având caracterul unei norme speciale, astfel că se aplică principiul specialia generalibus derogant.

Favorizarea are caracterul de incriminare generală, dar subsidiară, între infracțiunile de favorizare a făptuitorului și cea de mărturie mincinoasă existând un raport de subsidiaritate de tipul infracțiune generală - infracțiune specială, astfel că presupusul ajutor dat de către inculpatul X nu poate primi calificarea juridică de favorizare a făptuitorului, câtă vreme legiuitorul, prin dispozițiile C. pen., a incriminat o ipoteză specială de favorizare, (...), cea de mărturie mincinoasă. Infracțiunea de favorizare a făptuitorului nu poate fi reținută decât atunci când nu există alte incriminări speciale ale favorizării, cum este și mărturia mincinoasă. În cazul infracțiunilor contra înfăptuirii justiției care prin specificul lor se pot prezenta ca formă aparte de favorizare, ele își păstrează autonomia și nu pot da naștere unui concurs de infracțiuni doar pentru că, în urma efectelor produse, au împiedicat sau îngreunat cercetările într-o cauză penală.

Ca aspect juridic general, favorizarea făptuitorului nu poate fi calificată ca o normă generală față de orice altă incriminare din C. pen. sau din legislația specială, prin urmare, în ipoteze în care fapta comisă întrunește și elementele constitutive ale unei infracțiuni care aduce atingere altor valori sociale, de pildă, ale unei infracțiuni de serviciu sau de corupție, aceasta va fi reținută în concurs cu infracțiunea de favorizare a făptuitorului.". Acest raționament nu are relevanță în prezentul recurs în casație în contextul în care între infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal și infracțiunea de lovire sau alte violențe nu regăsim ipoteza premisă a acestuia -existența unui raport de subsidiaritate de tipul infracțiune generală -infracțiune specială.

Sub acest aspect, relevant este faptul că criteriul subsidiarității sau al specialității operează exclusiv în ipoteza în care acțiunea sau inacțiunea săvârșită de o persoană este prevăzută de legea penală ca realizând conținutul mai multor infracțiuni, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs și doar atunci când nu se poate reține existența unui concurs formal de infracțiuni, în condițiile identității de obiect juridic. Or, așa cum am arătat în cele ce preced, infracțiunile de lipsire de libertate în mod nelegal și lovire și alte violențe sunt distincte sub aspectul incriminării, nu doar că obiectul juridic al celor două este distinct, ocrotind relații sociale diferite -libertatea persoanei, respectiv integritatea corporală sau sănătatea, ci și urmarea imediată ca element constitutiv este diferită.

Prin urmare, chiar și în situația în care lipsirea de libertate s-ar realiza exclusiv prin exercitarea de violențe fizice asupra persoanei vătămate, singura ipoteză în care infracțiunea de lovire și alte violențe absoarbe lipsirea de libertate este aceea în care împiedicarea victimei de a se deplasa și de a acționa potrivit propriei voințe coincide ca durată cu agresiunea propriu-zisă, dar nu pentru motivul că elementul material constă în aceeași faptă, ci pentru că în această ipoteză specifică, lipsirea de libertate ar fi absorbită în mod natural de infracțiunea de lovire și alte violențe, agresarea unei persoane presupunând în mod necesar diminuarea sau anularea libertății de deplasare a victimei pe durata exercitării violențelor, ceea ce nu este cazul în speță.

Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile recurentului inculpat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 159 din data de 03 martie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori. Urmare acestei soluții, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe recurent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiași articol, onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 190 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 159 din data de 03 martie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă pe recurent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în cuantum de 190 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 octombrie 2025.