ÎCCJ, Secția penală, decizia din 18.11.2025 — apel împotriva sentinței nr. 39/2025 a Curții de Apel Suceava

Asupra apelului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 39 din data de 02 iulie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2025, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava cu privire la transferul persoanei condamnate A.. În baza art. 166 alin. (6) lit. a) raportat la art. 167 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, s-a dispus recunoașterea și punerea în executare a sentinței penale pronunțată în dosarul nr. x/2019 - Reg. Gen. Nr. 1259/2019 DIB - R.G.N.R.

nr. 5/2016, emisă la data de 15.11.2019 de către Tribunalul de primă instanță din Veneția - Italia, definitivă la data de 31.01.2020 (pentru care s-a emis mandatul de executare a pedepsei nr. SIEP 180/2024 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul de primă instanță din Veneția), prin care persoana transferabilă A. a fost condamnată la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea a trei infracțiuni de tentativă la furt calificat și a unei infracțiuni de evadare, fapte ce își găsesc corespondent în legislația penală română în infracțiunile de tentativă de furt calificat prev. de art. 32 din C. pen., rap. la art. 229 din C. pen. și de evadare, prev. de art. 285 din C. pen. S-a dispus transferarea persoanei condamnate A. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 4 ani închisoare.

În baza art. 156 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, s-au dedus din pedeapsa de 4 ani închisoare, cele 751 de zile executare de la data de 05.08.2022 la 20.01.2025 și, în continuare, pedeapsa executată, de la 20.01.2025, la zi. S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii, la data rămânerii definitive a prezentei sentințe. În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia, iar onorariul apărătorului din oficiu s-a avansat din fondurile Ministerului Justiției în fondurile Baroului Suceava.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori a reținut, în esență, că, prin adresa nr. x/12.05.2025, Ministerul Justiției - Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară - Serviciul Cooperare judiciară internațională în materie penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, în conformitate cu prevederile art. 165 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, cererea formulată de autoritățile judiciare din Italia prin care s-a solicitat transferul persoanei condamnate A. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 4 ani zile închisoare aplicată pentru săvârșirea a trei infracțiuni de tentativă de furt calificat și a unei infracțiuni de evadare, cauza fiind înregistrată la data de 20.05.2025, sub nr. x/2025.

La data de 23.05.2025 pe rolul Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori a fost înregistrată sesizarea nr. 6792/II/-5/2025 din 21.05.2025 formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava privind cererea de transfer anterior menționată, arătându-se, în esență, că numitul A. a fost condamnat definitiv la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea a trei infracțiuni de tentativă la furt calificat și a unei infracțiuni de evadare, prin sentința penală pronunțată în dosarul nr. x/2019 - Reg. Gen. Nr. 1259/2019 DIB - R.G.N.R. nr. 5/2016, emisă la data de 15.11.2019 de către Tribunalul de primă instanță din Veneția - Italia, definitivă la data de 31.01.2020 (pentru care s-a emis mandatul de executare a pedepsei nr. SIEP 180/2024 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul de primă instanță din Veneția), conform adresei Ministerului Justiției al Republicii Italia nr. S.A.

033.008.004 - 65/2024/LA din 07.05.2025, precizându-se, totodată, că persoana condamnată nu a fost de acord cu privire la transferarea sa în România în vederea executării pedepsei, astfel că în privința sa operează regula specialității, conform art. 169 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004. Analizând, în acest context, certificatul și documentele anexate comunicate de statul de condamnare în conformitate cu prevederile art. 166 alin. (1) din Legea 302/2004, prima instanță a reținut că, prin sentința penală pronunțată în dosarul nr. x/2019 - Reg. Gen. Nr. 1259/2019 DIB - R.G.N.R. nr. 5/2016, emisă la data de 15.11.2019 de către Tribunalul de primă instanță din Veneția - Italia, definitivă la data de 31.01.2020 (pentru care s-a emis mandatul de executare a pedepsei nr. SIEP 180/2024 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul de primă instanță din Veneția), conform adresei Ministerului Justiției al Republicii Italia nr. S.A.

033.008.004 - 65/2024/LA din 07.05.2025, cetățeanul român A. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea a trei infracțiuni de tentativă la furt calificat și a unei infracțiuni de evadare, fapte ce își găsesc corespondent în legislația penală română în tentativa la infracțiunea de furt calificat prev. de art. 32 din C. pen., rap. la art. 229 din C. pen. și în infracțiunea de evadare, prev. de art. 285 din C. pen. De asemenea, verificând condițiile speciale de recunoaștere prev. de art. 167 alin. (1) lit. a)-e) din Legea nr. 302/2004, cu privire la cererea de recunoaștere și punere în executare a hotărârii judecătorești privindu-l pe A., prima instanță a constată că acestea sunt îndeplinite în sensul că: sentința penală pronunțată în dosarul nr. x/2019 - Reg.

Gen. Nr. 1259/2019 DIB - R.G.N.R. nr. 5/2016, emisă la data de 15.11.2019 de către Tribunalul de primă instanță din Veneția - Italia, este definitivă și executorie; faptele pentru care s-a aplicat pedeapsa de 4 ani închisoare cetățeanului român A. ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârșite pe teritoriul României, tentativa la infracțiunea de furt calificat prev. de art. 32 din C. pen., rap. la art. 229 din C. pen. și în infracțiunea de evadare, prev. de art. 285 din C. pen.

A. este cetățean român; nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaștere și neexecutare obligatorii prev. de art. 163 alin. (1) lit. a)-g), alin. (2) din Legea nr. 302/2004 (A. nu a fost condamnat definitiv în România pentru aceleași fapte pentru care a fost condamnat de autoritățile judiciare italiene, și nici nu a fost condamnat într-un alt stat pentru aceleași fapte penale; persoana condamnată nu beneficiază în România de imunitate de jurisdicție penală, nu face parte dintre persoanele care nu răspund penal potrivit legii române; pedeapsa aplicată persoanei condamnate nu constă în asistență psihiatrică sau medicală care nu poate fi executată în România; potrivit legii române nu a intervenit prescripția executării pedepsei; persoana condamnată a fost personal prezentă la judecată; potrivit legii române nu a intervenit amnistia, grațierea ori dezincriminarea faptei), ori vreunul din motivele de nerecunoaștere și neexecutare facultative prev. de art. 163 alin. (3) (persoana condamnată A. nu este cercetată în România pentru aceleași fapte pentru care a fost condamnată în Italia; statul emitent nu a respins cererea formulată în temeiul art. 170 alin. (1) din Legea 302/2004).

Totodată, curtea a reținut că, deși persoana condamnată A. nu este de acord să execute pedeapsa în România (potrivit mențiunilor din Certificat), conform art. 167 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 302/2004, consimțământul acesteia nu este necesar când persoana condamnată este cetățean român și, deși nu trăiește pe teritoriul României, va fi expulzată în România. Astfel, s-a constatat că lipsa consimțământului persoanei condamnate nu împiedică transferul acesteia în România în vederea continuării executării pedepsei. Așadar, constatând că sunt îndeplinite condițiile prev. de Legea 302/2004 pentru recunoașterea și punerea în executare a sentinței de condamnare pronunțată față de cetățeanul român A. și că pedeapsa de 4 ani de zile închisoare la care a fost condamnat acesta nu depășește maximul special prevăzut de legea română pentru infracțiunea pentru care a fost condamnat, Curtea a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel persoana condamnată A., susținând, în esență, că nu dorește să fie transferată în România întrucât pedeapsa va fi executată la data de 02 decembrie 2025. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția penală, la data de 12 noiembrie 2025, sub nr. x/2025. La termenul de dezbateri din 18 noiembrie 2025, apărătorul desemnat din oficiu pentru persoana condamnată a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate, iar în rejudecare, respingerea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, întrucât apelantul nu și-a exprimat consimțământul în vederea predării, iar din hotărârea de condamnare nu rezultă că ar urma să fie expulzat.

Reprezentatul parchetului a solicitat, deopotrivă, admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că prima instanță nu s-a pronunțat asupra tuturor hotărârilor indicate în certificat. Concluziile astfel formulate de apărare și reprezentantul Ministerului Public sunt detaliat redate în practicaua prezentei hotărâri. Examinând actele dosarului și sentința penală atacată, Înalta Curte apreciază fondat apelul persoanei condamnate A., pentru următoarele argumente: Procedura judiciară de recunoaștere și punere în executare a hotărârii autorității judiciare străine în cazul transferării persoanelor condamnate, deținute în alte state membre ale Uniunii Europene, în vederea executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate într-un penitenciar sau unitate sanitară din România este reglementată în prezent prin dispozițiile art. 165 - art. 170 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Potrivit art. 162 din Legea nr. 302/2004, "hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele altor state membre ale Uniunii Europene se recunosc și se execută pe teritoriul României în baza principiului încrederii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentului capitol, dacă sunt de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române și nu contravin ordinii publice a statului român." De asemenea, art. 166 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 reglementează obiectul procedurii judiciare de recunoaștere și punere în executare a hotărârii judecătorești, statuând că acesta îl constituie "verificarea condițiilor prevăzute la art. 167 și, în cazul în care sunt îndeplinite, punerea în executare a hotărârii judecătorești transmise de statul emitent.

Dispozițiile civile, dispozițiile referitoare la pedepsele pecuniare, măsurile asigurătorii sau cheltuielile judiciare, precum și orice dispoziții din hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, altele decât cele privind executarea pedepsei închisorii sau a măsurii privative de libertate, nu constituie obiectul prezentei proceduri." Totodată, art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 statuează că: "Instanța română recunoaște și pune în executare hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: a) hotărârea este definitivă și executorie; b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârșită pe teritoriul României, o infracțiune și autorul ar fi fost sancționabil.

În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracțiuni, verificarea condiției se face pentru fiecare infracțiune în parte; c) persoana condamnată are cetățenie română; d) persoana condamnată este de acord să execute pedeapsa în România. Consimțământul nu este necesar atunci când persoana condamnată este cetățean român și trăiește pe teritoriul României sau, deși nu trăiește pe teritoriul României, va fi expulzată în România.

Dacă este necesar, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate, consimțământul poate fi dat de reprezentantul acesteia; e) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaștere și neexecutare prevăzute la art. 163." Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale rezultă că, fiind învestită cu recunoașterea și punerea în executare a unei hotărâri judecătorești vizând mai multe infracțiuni, instanța de executare poate dispune recunoașterea hotărârii judecătorești doar raportat la infracțiunile în privința cărora sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 167 din legea specială, însă numai în situația în care statul solicitant își dă, în prealabil, acordul expres pentru o recunoaștere parțială.

Aceeași regulă de principiu se aplică și în cazul în care instanța de executare este învestită cu recunoașterea și punerea în executare a mai multor hotărâri judecătorești străine, aceasta fiind abilitată să recunoască doar acele hotărâri judecătorești în raport de care s-a constatat îndeplinirea condițiilor prev. de art. 167 din Legea nr. 302/2004, republicată, însă numai după ce statul solicitant își exprimă acordul expres în acest sens.

Altfel spus, așa cum s-a reținut în jurisprudența Înaltei Curți, deși statul de executare este cel care stabilește dacă într-o cauză sunt îndeplinite condițiile privind recunoașterea și executarea pe teritoriul său a unor hotărâri judecătorești pronunțate într-un stat membru al Uniunii Europene, statul solicitant este cel care determină limitele obiectului recunoașterii, statul solicitat neputând proceda la o recunoaștere parțială decât în situația în care statul emitent își exprimă acordul în acest sens (decizia nr. 350/A/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția penală).

Raportând aceste considerații teoretice la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că prin certificatul din 20 ianuarie 2025 (prevăzut de art. 4 din Decizia - cadru nr. 2008/909/JAI, tradus în limba română la dosarul Curții de Apel Suceava), autoritățile judiciare italiene au solicitat recunoașterea și continuarea executării pe teritoriul României a următoarelor hotărâri judecătorești pronunțate față de persoana condamnată A.: 1. Sentința nr. 2283/2019 pronunțată de Tribunalul de primă instanță din Veneția la 15.11.2019, definitivă la 31.01.2020; 2. Sentința nr. 1383/2017 pronunțată de Tribunalul de primă instanță din Veneția la 30.08.2017, definitivă la 16.10.2020; 3. Sentința nr. 1508/2022 pronunțată de Tribunalul de primă instanță din Veneția la 05.08.2022, definitivă la 16.09.2022; 4. Sentința nr. 2529/2023 pronunțată de Tribunalul de primă instanță din Veneția la 22.09.2023, definitivă la 16.01.2024.

Prin adresa nr. x/2025 din 21 mai 2025, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceva a sesizat instanța, în temeiul art. 165 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, exclusiv cu privire la cererea autorităților italiene de recunoaștere și punere în executare pe teritoriul României a pedepsei de 4 ani închisoare aplicată numitului A. prin sentința penală pronunțată în dosarul nr. x/2019 Reg. Gen. nr. 1259/2019 DIB - R.G.N.R. nr. 5/2016, emisă la data de 15.11.2019 de către Tribunalul de primă instanță din Veneția, definitivă la data de 31.01.2020 (pentru care s-a emis mandatul de executare a pedepsei nr. SIEP 180/2024 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul de primă instanță din Veneția). Curtea de Apel Suceava, prin hotărârea apelată, a admis sesizarea, astfel cum a fost formulată de Parchet, și a dispus recunoașterea și punerea în executare a sentinței penale pronunțate în dosarul nr. x/2019 - Reg.

Gen. Nr. 1259/2019 DIB - R.G.N.R. nr. 5/2016, emisă la data de 15.11.2019 de către Tribunalul de primă instanță din Veneția - Italia, definitivă la data de 31.01.2020 (pentru care s-a emis mandatul de executare a pedepsei nr. SIEP 180/2024 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul de primă instanță din Veneția), precum și transferarea cetățeanului român A. (deținut în Italia) într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei 4 ani închisoare.

În acest context, Înalta Curte constată că, prin hotărârea atacată, Curtea de Apel Suceva nu a realizat o evaluare efectivă a actelor din dosar, ci s-a limitat să recunoască doar sentința nr. 2283/2019 pronunțată de Tribunalul de primă instanță din Veneția la 15.11.2019, definitivă la 31.01.2020, deși, așa cum s-a menționat în cele ce preced, prin certificatul emis de autoritățile judiciare din Italia la data de 20 ianuarie 2025 s-a solicitat recunoașterea a patru hotărâri judecătorești (sentințele nr. 2283/2019, nr. 1383/2017, nr. 1508/2022 și nr. 2529/2023 pronunțate de Tribunalul de primă instanță din Veneția).

Or, în condițiile în care statul solicitant este cel care determină limitele obiectului recunoașterii, statul solicitat neputând proceda la o recunoaștere parțială decât în situația în care statul emitent își exprimă acordul în acest sens, soluția primei instanțe, care nu a analizat cauza în ansamblul ei, prin raportare la toate hotărârile menționate în certificat, este nelegală. În continuare, Înalta Curte reține că prima instanță a făcut o analiză formală a condiției prevăzute de art. 167 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 302/2004 inclusiv în ceea ce privește hotărârea pe care a recunoscut-o, reținând că lipsa consimțământului persoanei condamnate nu împiedică transferul acesteia în România în vederea continuării executării pedepsei, întrucât consimțământul nu este necesar când persoana condamnată este cetățean român și, deși nu trăiește pe teritoriul României, va fi expulzată în România.

Instanța de control judiciar constată, contrar celor reținute de Curtea de Apel Suceava, că nici din cuprinsul sentinței pronunțate în dosarul nr. x/2019 - Reg. Gen. Nr. 1259/2019 DIB - R.G.N.R.

nr. 5/2016, emisă la data de 15.11.2019 de către Tribunalul de primă instanță din Veneția - Italia, definitivă la data de 31.01.2020, nici din certificatul emis de autoritățile judiciare din Italia nu rezultă că s-ar fi dispus măsura expulzării în România a persoanei condamnate A.. Mai mult, din analiza actelor dosarului rezultă că pedeapsa aplicată persoanei condamnate prin hotărârea recunoscută de prima instanță (sentința nr. 2283/2019 pronunțată de Tribunalul de primă instanță din Veneția la 15.11.2019, definitivă la 31.01.2020) este de 1 an închisoare, iar pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru a cărei executare într-un penitenciar din România, Curtea de Apel Suceva a dispus transferarea persoanei condamnate A., a fost stabilită prin Mandatul de executare a pedepsei pentru infracțiuni concurente împotriva unui condamnat aflat în închisoare și ordin contextual de executare și eliberare, prin contopirea pedepselor aplicate persoanei condamnate A. prin sentințele nr. 2283/2019, nr. 1383/2017, nr. 1508/2022 și nr. 2529/2023 pronunțate de Tribunalul de primă instanță din Veneția, hotărâri care, așa cum s-a menționat anterior, nu au fost recunoscute de instanța de fond.

În plus, potrivit mențiunilor din certificatul emis de autoritățile judiciare din Italia, pedeapsa aplicată persoanei condamnate A. va fi executată complet, la data de 21.12.2025 . În final, Înalta Curte constată că apelul este devolutiv integral, ceea ce conferă instanței de control judiciar posibilitatea de a examina legalitatea hotărârii atacate sub toate aspectele de fapt și de drept, însă în limitele și în contextul în care a statuat prima instanță.

Aceasta înseamnă că, în ipoteza în care prima instanță nu a stabilit corect obiectul cauzei ori nu s-a pronunțat asupra chestiunilor esențiale circumscrise acesteia, hotărârea pronunțată este afectată de un motiv de nelegalitate care impune desființarea sa, cu atât mai mult cu cât, într-o astfel de procedură specială, necontradictorie, cu caracter de urgență, care se desfășoară în lipsa persoanei condamnate, dezideratul lămuririi cauzei sub toate aspectele constituie o componentă obligatorie a dreptului la un proces echitabil al părții, garantat prin prevederile art. 6 din CEDO.

Cu toate acestea, contrar celor susținute de reprezentantul Ministerului Public, nu se poate dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, pentru a analiza toate hotărârile indicate de autoritățile judiciare străine în certificat, întrucât s-ar aduce atingere principiului non reformatio in pejus, hotărârea Curții de Apel Suceava, prin care s-a recunoscut o singură hotărâre străină, fiind apelată exclusiv de persoana condamnată A.. Or, principiul non reformatio in pejus își găsește aplicare nu numai cu ocazia rejudecării cauzei în apel, ci și la rejudecarea fondului, ca urmare a admiterii apelului cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond. Față de aceste considerente, în baza art. 421 pct. (2) lit. a) din C. proc.

pen. raportat la art. 166 alin. (11) din Legea nr. 302/2004, republicată, Înalta Curte va admite apelul declarat de persoana condamnată A. împotriva sentinței penale nr. 39 din data de 02 iulie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2025, va desființa sentința apelată și, în rejudecare, va respinge sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava cu privire la transferul persoanei condamnate A.. În raport cu soluția astfel dispusă, în temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului. În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 1217 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite apelul formulat de persoana condamnată A. împotriva sentinței penale nr. 39 din data de 02 iulie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2025. Desființează sentința apelată și, în rejudecare: Respinge sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava cu privire la transferul persoanei condamnate A.. Cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea apelului rămân în sarcina statului. Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 1217 RON, rămâne în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2025.