ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 610/2022

Ședința publică din data de 6 octombrie 2022

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 63 din data de 29 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul art. 432 C. proc. pen., s-a respins, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva sentinței penale nr. 5 din data de 21.01.2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/2020, definitivă prin necontestare la data de 28.01.2021.

S-a respins, ca inadmisibilă, cererea de suspendare a executării pedepsei recunoscute și puse în executare prin sentința penală nr. 5 din data de 21.01.2021 pronunțată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/2020, formulată de contestator.

Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel a reținut că a fost sesizată cu executarea mandatului european de arestare cu nr. referință dosar x/2019 SIEP emis la data de 14.11.2019 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Torino împotriva persoanei solicitate A., condamnată la pedeapsa de 4 (patru) ani și 1 (una) lună închisoare, cu executare în regim de detenție, pentru săvârșirea unei infracțiuni de inducere și exploatare a prostituției minorilor, prev. de art. 600 bis C. pen. italian și art. 81 alin. (2) C. pen. italian.

Date fiind refuzul persoanei solicitate de a executa pedeapsa în statul membru emitent al mandatului și solicitarea acesteia de recunoaștere a hotărârii penale de condamnare și de executare a pedepsei în România, autoritățile judiciare italiene au comunicat copia certificată a hotărârii de condamnare nr. 1227 din 01.03.2011 a Tribunalului Torino, confirmată de Curtea de Apel din Torino în data de 26.09.2018 și irevocabilă la data de 30.04.2019, cu mențiunea rămânerii definitive, și certificatul menționat la articolul 4 din Decizia- cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate, în scopul executării lor în Uniunea Europeană.

Judecarea cererii a avut loc așadar pe baza procedurii speciale reglementate de dispozițiile Legii nr. 302/2004 și nu a procedurii penale române aplicabile în cazul trimiterii în judecată, prin rechizitoriu, a inculpatului.

În conformitate cu prevederile art. 162 din Legea nr. 302/2004, "Hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele altor state membre ale Uniunii Europene se recunosc și se execută pe teritoriul României în baza principiului încrederii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentului capitol, dacă sunt de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române și nu contravin ordinii publice a statului român."

Operațiunile arătate sunt așadar supuse unor condiții, expres prevăzute de dispozițiile art. 163, respectiv art. 167 alin. (1) din același act normativ, și care se analizează de instanța învestită cu recunoașterea și punerea în executare a hotărârii pronunțate de statul solicitant.

Din analiza cazurilor de nerecunoaștere și neexecutare, pe teritoriul României, a unei hotărâri judecătorești definitive pronunțate de o instanță a unui stat membru UE curtea a observat că două articole prezintă relevanță în speță.

Primul dintre acestea este art. 167 - lit. e) -, care stipulează că "Instanța română recunoaște și pune în executare hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, dacă (...) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaștere și neexecutare prevăzute la art. 163".

Al doilea este art. 163 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, potrivit căruia "O hotărâre judecătorească dată în alt stat membru al Uniunii Europene nu va fi recunoscută și pusă în executare în România, chiar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 167, atunci când: (...)

d) pedeapsa a fost aplicată unei persoane care nu răspunde penal potrivit legii penale române;

f) atunci când, potrivit legii penale române, a intervenit prescripția executării pedepsei."

Alineatul 2 al aceluiași articol prevede că "Hotărârea judecătorească dată în alt stat membru al Uniunii Europene nu va fi recunoscută sau, dacă a fost recunoscută, nu va fi pusă în executare, atunci când, potrivit legii române, a intervenit amnistia, grațierea, dezincriminarea faptei, precum și în orice alte cazuri prevăzute de lege."

Prin sentința pe care o pronunță, instanța învestită cu recunoașterea și punerea în executare a unei hotărâri străine nu analizează existența faptei și a vinovăției autorului și nici condițiile de tragere la răspundere penală astfel cum sunt ele reglementate de dreptul intern, însă, în aplicarea dispozițiilor art. 166 alin. (8) din Lege, adaptează pedeapsa aplicată prin hotărârea transmisă de statul emitent, atunci când natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română ori durata acesteia depășește, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeași infracțiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română ori atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracțiuni depășește totalul pedepselor stabilite pentru infracțiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română, caz în care reduce pedeapsa până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracțiuni similare.

La lit. f) a art. 163, legiuitorul a prevăzut în mod expres că recunoașterea hotărârii judecătorești pronunțate de un alt stat membru UE nu poate fi recunoscută și pusă în executare în România dacă, potrivit legii penale române, executarea pedepsei s-a prescris.

Nu se face însă nicio precizare în ce privește prescripția răspunderii penale, dacă aceasta este incidentă, potrivit legii penale române, la momentul soluționării cererii statului solicitant.

Într-un atare context ar putea fi luată în discuție situația reglementată la lit. d) a aceluiași articol, care interzice recunoașterea hotărârii în situația în care pedeapsa a fost aplicată unei persoane care nu răspunde penal potrivit legii penale române.

Pe de altă parte, la alin. (2) al art. 163 din Legea nr. 302/2004 se stipulează că hotărârea statului solicitant nu va fi recunoscută sau, dacă a fost recunoscută, nu va fi pusă în executare, printre altele, atunci când, potrivit legii române, a intervenit amnistia. Or, amnistia, reglementată de art. 152 C. pen., constituie în dreptul intern o cauză care înlătură răspunderea penală, și pe care legiuitorul a prevăzut-o expres ca motiv de nerecunoaștere a hotărârii judecătorești străine. Așadar, dacă se intenționa înscrierea, în această categorie, a prescripției răspunderii penale potrivit legii române, legiuitorul ar fi menționat-o în mod expres, astfel cum a procedat în cazul amnistiei.

Dealtfel, doctrina și jurisprudența în materie sunt în sensul că în categoria persoanelor care nu răspunde penal se înscriu minorii cu vârsta mai mică de 14 ani ori iresponsabilii.

Raportat la cele mai sus expuse, curtea a conchis că nu se poate analiza și respinge, pentru motivul că la data pronunțării hotărârii de către instanța română, intervenise prescripția răspunderii penale potrivit dreptului intern, o cerere de recunoaștere și punere în executare a unei hotărâri judecătorești definitive pronunțate de statul solicitant, întrucât prevederile Legii nr. 302/2004 nu permit a se proceda astfel. Într-adevăr, cererea putea fi respinsă, însă dacă ar fi fost dată, la acel moment, prescripția executării pedepsei.

Curtea a mai apreciat că în susținerea acestei soluții vin și o serie de dispoziții care reglementează executarea mandatului european de arestare, cu atât mai mult cu cât în speță recunoașterea și punerea în executare a hotărârii judecătorești pronunțate de autoritățile italiene s-a dispus s-a dispus pe cale incidentală, în procedura executării unui mandat european de arestare emis pe numele persoanei solicitate-contestator în prezentul dosar.

Astfel, potrivit art. 99 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004, "Autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri: (...) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română", iar potrivit alin. (2) lit. g) al aceluiași articol, "Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare (...) când, conform legislației române, răspunderea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-a prescris, dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române".

Din analiza coroborată a acestor dispoziții și în condițiile în care un mandat european de arestare poate fi emis de către autoritatea solicitantă atât în baza unei hotărâri interne date pe parcursul procesului penal, cât și în baza unei sentințe penale definitive de condamnare, reiese, pe de o parte, că legiuitorul nu a înscris prescripția răspunderii penale în rândul cauzelor potrivit cărora persoana nu răspunde penal, iar pe de altă parte, că aceasta vizează numai situația în care nu există o hotărâre definitivă de condamnare (în caz contrar impunându-se analiza prescripției executării pedepsei).

Însă chiar dacă interpretarea dată art. 99 alin. (2) din Lege ar fi în sensul că și în acest din urmă caz se impune a se analiza incidența prescripției răspunderii penale, potrivit dreptului român, rămâne la aprecierea instanței investite cu executarea sa să admită ori să respingă, motivat, neeexecutarea mandatului european de arestare, pentru acest motiv.

Pentru considerentele arătate, curtea, a constatat că, deși cazul de contestație în anulare invocat implică analiza existenței unei cauze de încetare a procesului penal și care, dacă ar fi putut fi analizată în cadrul procedurii de recunoaștere și punere în executare a hotărârii penale străine, ar fi condus la respingerea cererii formulate în acest sens de statul solicitant, în concret, raportat la reglementarea specială în materie, nu constituie motiv de neexecutare a acesteia.

Împotriva acestei sentințe penale, persoana condamnată A. a formulat contestație.

A solicitat admiterea contestației formulate, desființarea sentinței penale atacate și pe cale de consecință, să se constate că a intervenit prescripția pentru fapta reținută în sarcina sa și să se dispună încetarea procesului penal.

Examinând contestația formulată de contestatorul A., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând a o respinge pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte notează limitele și specificul căii de atac a contestației în anulare, astfel cum sunt definite în cuprinsul dispozițiilor art. 426-432 C. proc. pen., norme potrivit cărora contestația în anulare este calea extraordinară de atac ce poate fi exercitată în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunțate cu încălcarea normelor procesual penale; fiind o cale de atac de retractare, instanța care a pronunțat hotărârea cu încălcarea legii anulează hotărârea în scopul înlăturării erorilor de procedură ivite în situațiile limitativ prevăzute de legiuitor.

În raport de aceste considerații teoretice, Înalta Curte constată că obiectul cauzei pendinte îl constituie cererea prin care condamnatul A. a solicitat să se constate că a intervenit prescripția răspunderii penale cu privire la faptele pentru care a fost condamnat de instanța din Italia și recunoscute prin sentința penală nr. 5 din 21.01.2021 pronunțată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin necontestare.

Prin sentința penală nr. 5 din data de 21.01.2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava în dosar nr. x/2020, rămasă definitivă prin necontestare la data de 28.01.2021, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, astfel cum a fost precizată.

În baza art. 109 alin. (1) rap. la art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, s-a refuzat predarea persoanei solicitate A..

În temeiul art. 99 alin. (3) raportat la art. 167 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, s-a dispus, pe cale incidentală, recunoașterea și punerea în executare a sentinței penale nr. 1227/2011 - Reg. Gen n. 5233/2010 - R.G.N.R. n. 31240/2009 emisă în data de 08.03.2011 de Tribunalul Ordinar din Torino Sec. 3, confirmată de sentința n. 5731/2018 în data de 26.09.2018 de Curtea de Apel Torino - Sec. 2 - definitivă în 30.04.2019, prin care persoana transferabilă A., împotriva căruia s-a emis mandatul european de arestare nr. referință dosar x/2019 SIEP la data de 14.11.2019 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Torino, a fost condamnată la pedeapsa de 4 (patru) ani și 1 (una) lună închisoare, cu executare în regim de detenție, pentru săvârșirea unei infracțiuni de inducerea și exploatarea prostituției minorilor, prev. de art. 600 bis C. pen. italian și art. 81 alin. (2) C. pen. italian, care are corespondent în infracțiunea de trafic de minori, prev. de art. 211 alin. (1) și (2) lit. a) cu raportare la art. 210 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. român și cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. român.

S-a dispus executarea de către persoana condamnată A. a pedepsei de 4 (patru) ani și 1 (una) lună închisoare, aplicată prin sentința penală mai sus menționată, într-un penitenciar din România.

S-a constatat că persoana solicitată A. a fost reținută pe o durată de 24 ore, începând cu data de 18.12.2020, orele 09:30, prin ordonanța de reținere nr. 3900/II/5/2020 din 18.12.2020 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava.

S-au constatat încetate efectele mandatului de arestare nr. x din data de 18.12.2020, emis de Curtea de Apel Suceava în baza încheierii nr. 34 din aceeași dată, în baza căreia persoana solicitată a fost arestată provizoriu pe o perioadă de 15 zile, începând cu data de 18.12.2020.

S-a menținut arestarea persoanei solicitate până la rămânerea definitivă a hotărârii, dar nu mai târziu de 30 zile.

În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa de 4 (patru) ani și 1 (una) lună închisoare perioada reținerii și arestării, începând cu data de 18 decembrie 2020, la zi.

În temeiul art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii pe numele persoanei

Or, raportându-se la exigențele ce decurg din dispozițiile art. 426 și art. 431 alin. (2) C. proc. pen., calea extraordinară de atac a contestației în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care instanțele de apel soluționează fondul cauzei, pronunțându-se în mod definitiv asupra raportului juridic de conflict.

În speță, sentința penală împotriva căreia petentul a formulat contestație în anulare nu este, însă, o hotărâre prin care s-a rezolvat fondul cauzei, în sensul dezlegării unui raport juridic de drept substanțial prin pronunțarea unei soluții de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, conform art. 396 alin. (1) C. proc. pen., ci o hotărâre prin care s-a recunoscut și s-a pus în executare o hotărâre străină de condamnare la o pedeapsă cu închisoarea.

Raportat la particularitățile cauzei, Înalta Curte constată că dreptul de a supune această hotărâre de condamnare unei căi extraordinare de atac aparține întotdeauna și exclusiv statului de condamnare, în speță Italia.

În procedura de recunoaștere reglementată de Legea nr. 302/2004, statul de executare nu are competența de a statua asupra legalității ori temeiniciei soluției de condamnare, ci doar de a evalua compatibilitatea respectivei hotărâri cu normele interne (adaptându-le, atunci când este cazul, la exigențele legii interne); cu atât mai mult aceluiași stat de executare nu i-ar putea fi recunoscute, în căile extraordinare de atac interne, prerogative suplimentare de repunere în discuție a fondului soluției dispuse de către un stat străin.

Ipoteza prevăzută de art. 426 lit. b) C. proc. pen. vizează, în realitate, exclusiv procedura de judecată desfășurată în statul de condamnare și finalizată cu hotărârea recunoscută ulterior de autoritățile statului de origine. Particularitățile acestei proceduri nu ar putea fi cenzurate de către instanța română de executare, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 166 alin. (13) lit. a) teza finală rap. la art. 139 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, care reglementează posibilitatea statului străin de a retrage certificatul subsecvent constatării nevinovăției persoanei condamnate și, implicit, competența sa exclusivă sub acest aspect.

Mai mult, potrivit art. 99 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004, "Autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri: (...) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română", iar potrivit alin. (2) lit. g) al aceluiași articol, "Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare (...) când, conform legislației române, răspunderea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-a prescris, dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române".

Așadar, din analiza coroborată a acestor dispoziții și în condițiile în care un mandat european de arestare poate fi emis de către autoritatea solicitantă atât în baza unei hotărâri interne date pe parcursul procesului penal, cât și în baza unei sentințe penale definitive de condamnare, reiese, pe de o parte, că legiuitorul nu a înscris prescripția răspunderii penale în rândul cauzelor potrivit cărora persoana nu răspunde penal, iar pe de altă parte, că aceasta vizează numai situația în care nu există o hotărâre definitivă de condamnare (în caz contrar impunându-se analiza prescripției executării pedepsei).

Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul condamnat A. împotriva sentinței penale nr. 63 din data de 29 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022.

Va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul condamnat A. împotriva sentinței penale nr. 63 din data de 29 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2022.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 octombrie 2022.