ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 26 iunie 2024

Asupra apelului de față;

În baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 134 din data de 29 mai 2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori în dosarul nr. x/2024, în temeiul art. 431 din C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul-condamnat A., împotriva sentinței penale nr. 170/14.09.2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021.

Pentru a hotărâ astfel, s-au reținut următoarele:

Prin sentința penală nr. 170/14.09.2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021, în baza art. 166 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările și completările ulteriore, a fost admisă solicitarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj și, pe cale de consecință, s-a dispus recunoașterea și executarea într-un penitenciar din România a pedepsei de 2 ani și 2 luni închisoare aplicată persoanei condamnate A. prin sentința penală din 27 aprilie 2016 în dosar nr. x/2014 de către Tribunalul Ordinar din Torino, Italia, rămasă definitivă la data de 22 iunie 2018 prin decizia penală a Curții de Apel din Torino, Italia, pronunțată la data de 6.04.2018, pentru săvârșirea infracțiunii de exploatarea prostituției prev. de art. 110 din C. pen. italian și art. 3 nr. 8 din Legea nr. 75/1958 privind exploatarea prostituției, prev. de legea română în art. 213 alin. (1) și (2) din C. pen. român cu privire la proxenetism și pedepsită de legea română cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei în acest sens.

S-a constatat că persoana condamnată A. se afla încarcerat în Penitenciarul Gherla în executarea unei pedepse privative de libertate de 4 ani și 20 zile închisoare potrivit mandatului de executare a pedepsei nr. 735 din 28 august 2020 emis de Judecătoria Ploiești, pedeapsă a cărei executare a început la 19 iunie 2021.

A fost respinsă cererea de arestare preventivă pe o perioadă de 30 de zile a persoanei condamnate A. în vederea executării pedepsei cu închisoarea, pronunțată de autoritățile judiciare italiene, având în vedere că persoana condamnată este încarcerată în vederea executării pedepsei de 4 ani și 20 zile închisoare.

S-a stabilit în favoarea Baroului Cluj suma de 1012 RON, onorariu avocat din oficiu, pentru avocat B., sumă ce s-a avansat din FMJ, în baza art. 272 alin. (1) C. proc. pen.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei sentințe a formulat contestație în anulare contestatorul-condamnat A..

În motivarea contestației în anulare, contestatorul-condamnat a invocat că trebuia să se constate prescripția întrucât au trecut 8 ani până când a rămas definitivă hotărârea de condamnare în Italia, respectiv 11 ani și jumătate până când în România i s-a adus la cunoștință că trebuie să execute pedeapsa, faptele datând din luna iunie a anului 2010. Contestatorul a invocat dispozițiile art. 426 C. proc. pen., arătând că a fost condamnat după 8 ani și că nu i s-a înmânat o citație pentru a se prezenta în cauză, fiind vorba, în opinia sa, despre un caz de încetare a procesului penal, conform art. 426 lit. b) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. l) C. proc. pen., în baza Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale.

Având ultimul cuvânt asupra admisibilității în principiu a contestației în anulare, contestatorul-condamnat a precizat că nu mai susține prescripția răspunderii penale, ci doar faptul că nu a fost citat în fața instanțelor de judecată, însă, având în vedere caracterul echivoc al motivelor expuse verbal de către contestatorul-condamnat, personal, urmează a fi analizate ambele motive expuse în scris și susținute de apărătorul desemnat din oficiu, conform celor consemnate în practicaua prezentei.

Examinând admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, Curtea a constatat că prin sentința penală nr. 170/14.09.2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021, în baza art. 166 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 302/2004, a fost recunoscută sentința penală din data de 27.04.2016 în dosarul nr. x/2014 de către Tribunalul Ordinar din Torino (Italia), rămasă definitivă la data de 22.06.2018 prin decizia penală a Curții de Apel din Torino (Italia), prin care numitul A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de exploatare a prostituției, prevăzute de art. 110 din C. pen. italian și de art. 3 nr. 8 din Legea nr. 75/1958 privind exploatarea prostituției, dispunându-se executarea restului de pedeapsă de 2 ani și 2 luni închisoare într-un penitenciar din România.

Această sentință a rămas definitivă prin decizia nr. 283/A/23.11.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în același dosar, ca urmare a respingerii apelului declarat de către persoana condamnată A..

Curtea a constatat că motivele pe care se sprijină contestația în anulare sunt dintre cele prevăzute la art. 426 C. proc. pen. [fiind invocate cazurile de contestație în anulare reglementate de art. 426 lit. a) și b) C. proc. pen..].

Totodată, Curtea a constatat că în cauză a fost atacată o hotărâre rămasă definitivă conform art. 551 pct. 4 C. proc. pen., iar contestatorul A. a fost parte în dosarul în care a fost pronunțată hotărârea atacată, context în care are calitate procesuală activă în temeiul dispozițiilor art. 427 alin. (1) C. proc. pen.

Însă, în ceea ce privește natura hotărârii atacate, Curtea a reținut că prezenta cale extraordinară de atac nu vizează o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus condamnarea contestatorului, respectiv prin care să se statueze asupra fondului cauzei.

Curtea a mai reținut că, contestatorul-condamnat a formulat contestație în anulare cu privire la o hotărâre prin care instanța a analizat condițiile prevăzute de Legea nr. 302/2004 pentru recunoașterea și executarea unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, procedură în cadrul căreia nu există posibilitatea rejudecării fondului cauzei. În acest sens, Curtea a făcut trimitere la doctrină (Ion Neagu, Mircea Damaschin, "Tratat de procedură penală - Partea specială", Universul Juridic, București, 2022, p. 384-385), în legătură cu obiectul acestei căi extraordinare de atac, în practica judiciară anterioară C. proc. pen. în vigoare, relevantă, însă, și în actualul context legislativ, s-a stabilit că pe calea contestației în anulare pot fi desființate exclusiv hotărâri penale definitive prin care a fost soluționat fondul cauzei (fiind citate în acest sens deciziile nr. 663/2005, nr. 388/2006, nr. 2117/2009, nr. 3408/2007, nr. 8/2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală). Potrivit art. 14 alin. (1) C. proc. pen., acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Or, conform celor de mai sus, cauza în care a fost pronunțată hotărârea atacată cu contestație în anulare a avut un alt obiect decât tragerea la răspundere penală a contestatorului, referindu-se exclusiv la recunoașterea hotărârii de condamnare pronunțate în Italia, procedură reglementată în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

În privința celorlalte condiții, Curtea a constatat că, potrivit art. 428 alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare pentru motivul prevăzut la art. 426 lit. a) C. proc. pen. poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel, iar, conform art. 428 alin. (2) C. proc. pen., contestația în anulare pentru motivul prevăzut la art. 426 lit. b) C. proc. pen. poate fi introdusă oricând.

Totodată, în ceea ce privește ultima cerință ce decurge din prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. pen., constând în aceea ca în sprijinul contestației să se depună ori să se invoce dovezi care sunt la dosar, Curtea a constatat că această cerință presupune constatarea unei aparențe de sustenabilitate a cazului de contestație în anulare invocat, respectiv constatarea existenței unor minime elemente care să conducă la stabilirea incidenței respectivului caz de contestație în anulare, fiind insuficientă indicarea în mod formal a acestuia. Astfel, este inadmisibilă contestația în anulare dacă motivele invocate nu sunt probate, nu au legătură cu cazul de contestație în anulare invocat ori nu pot fi încadrate în respectivul caz de contestație în anulare sau dacă au fost deja analizate de către instanța de apel.

Or, în ceea ce privește contestația în anulare pentru motivul prevăzut la art. 426 lit. a) C. proc. pen., Curtea a constatat că aceasta vizează hotărârea penală definitivă a instanței de apel întrucât acest caz de contestație în anulare se referă la situația în care judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate.

Prin urmare, sentința penală nr. 170/14.09.2021 a Curții de Apel Cluj, fiind pronunțată în primă instanță și susceptibilă de apel în termen de 10 zile, conform art. 172 alin. (7) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, nu poate face obiectul contestației în anulare reglementate de art. 426 lit. a) C. proc. pen. De altfel, prin raportare la cerința privind termenul de introducere a contestației în anulare, este de observat că minuta sentinței penale nr. 170/14.09.2021 a Curții de Apel Cluj, a fost comunicată contestatorului la data de 15.09.2021, contestația în anulare de față fiind formulată cu mult după împlinirea termenului de 30 de zile de la această comunicare, dar și de la data comunicării deciziei instanței de apel, de altfel [mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 210/2021 fiind emis la data de 24.11.2021 ].

Mai mult, Curtea a reținut că, în susținerea acestui caz de contestație în anulare, contestatorul-condamnat A. nu a invocat nelegala sa citare în dosarul în care a fost pronunțată hotărârea atacată, acesta participând la judecarea cauzei, prin videoconferință, atât în primă instanță, în fața Curții de Apel Cluj [astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de ședință din data de 07.09.2021, când au avut loc dezbaterile în primă instanță ], cât și în apel, în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție [astfel cum rezultă din practicaua deciziei nr. 283/A/23.11.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ], ci a invocat faptul că nu ar fi fost legal citat în fața autorităților din Italia.

Or, în primul rând, este de observat că această împrejurare a fost invocată de către contestatorul-condamnat A. și în dosarul în care a fost pronunțată hotărârea atacată, iar, în considerentele deciziei nr. 283/A/23.11.2021 (pagina 7), Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în mod neechivoc că este nefondată critica apelantului A. referitoare la faptul că nu ar avea cunoștință de condamnare. Astfel, contrar susținerilor persoanei condamnate, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că "din actele aflate la dosar, respectiv atât din cuprinsul Cerificatului emis în temeiul art. 4 din Decizia-cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27.11.2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, capitolul referitor la "informații despre sentința care stabilește pedeapsa", cât și din hotărârea judecătoarescă străină a cărei recunoaștere este solicitată, rezultă că apelantul A. a fost prezent la soluționarea cauzei de către autorităților judiciare italiane și asistat de un apărător ales din Baroul din Torino".

În al doilea rând, Curtea a constatat că, potrivit art. 163 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 302/2004, o hotărâre judecătorească dată în alt stat membru al Uniunii Europene nu va fi recunoscută și pusă în executare în România, chiar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 167, "atunci când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, în afară de cazul în care statul emitent informează că, în conformitate cu legislația sa: (i) persoana a fost încunoștințată, în timp util, prin citație scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul și locul de înfățișare și la consecințele legale în caz de neprezentare; sau (ii) persoana, având cunoștință de ziua, luna, anul și locul de înfățișare, a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în fața instanței de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau (iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare și a fost încunoștințată că hotărârea este supusă unei căi de atac, ocazie cu care instanța competentă poate verifica hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, și că, în urma soluționării căii de atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desființată, persoana condamnată fie a renunțat în mod expres la calea de atac, fie nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac". Așadar, neprezentarea persoanei condamnate la judecarea cauzei în care a fost pronunțată hotărârea dată în alt stat membru al Uniunii Europene se analizează în procedura de recunoaștere a respectivei hotărâri, în cadrul instituit de Legea nr. 302/2004, putând conduce, în condițiile arătate mai sus, la refuzul recunoașterii hotărârii și nicidecum la desființarea acesteia, de către instanțele române, pe calea contestației în anulare reglementate de art. 426 lit. a) C. proc. pen.

Prin urmare, Curtea a reținut că, contestația în anulare pentru motivul prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen. este inadmisibilă atât din perspectiva faptului că vizează o hotărâre care nu se circumscrie acestui caz de contestație în anulare [indiferent că s-a urmărit desființarea sentinței penale nr. 170/14.09.2021 a Curții de Apel Cluj, care nu vizează fondul acțiunii penale și care a fost pronunțată în primă instanță, iar nu în apel, ori desființarea hotărârii de condamnare pronunțate în Italia, care nu poate face obiectul contestației în anulare reglementate de art. 426 lit. a) C. proc. pen..], cât și din perspectiva faptului că a fost depășit termenul prevăzut de art. 428 alin. (1) C. proc. pen.

În ceea ce privește contestația în anulare pentru motivul prevăzut la art. 426 lit. b) C. proc. pen., Curtea a constatat că acest motiv este incident atunci când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, ceea ce presupune o eroare de procedură, iar nu o eroare de judecată, așa cum s-a reținut în considerentele Deciziei nr. 10 din data de 29 martie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 392 din data de 25 mai 2017.

Or, în primul rând, prin raportare la aspectele mai sus arătate, este de observat că prezenta contestație în anulare vizează o hotărâre pronunțată în temeiul prevederilor art. 172 din Legea nr. 302/2004 (prevederi care se referă la recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în alte state membre ale Uniunii Europene, în cazul în care persoana condamnată se află în România). Conform art. 163 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 302/2004, o hotărâre judecătorească dată în alt stat membru al Uniunii Europene nu va fi recunoscută și pusă în executare în România, chiar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 167, atunci când, potrivit legii penale române, a intervenit prescripția executării pedepsei. Pentru a se refuza recunoașterea și punerea în executare în România a unei hotărâri judecătorești date în alt stat membru al Uniunii Europene, este necesar să se constate, așadar, că a intervenit prescripția executării pedepsei, care este reglementată de art. 161-164 din C. pen. și care nu se confundă cu prescripția răspunderii penale (reglementată de art. 153-156 din C. pen.).

Prin urmare, Curtea a reținut că dispozițiile în temeiul cărora a fost formulată sesizarea ce a făcut obiectul dosarului în care a fost pronunțată hotărârea atacată vizează recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în alte state membre ale Uniunii Europene, în cazul în care persoana condamnată se află în România, situație în care poate fi verificată doar incidența prescripției executării pedepsei, iar nu și a prescripției răspunderii penale, conform celor de mai sus. Or, în condițiile în care prescripția răspunderii penale nu putea face obiectul analizei instanțelor române, în cadrul procedurii reglementate de art. 172 din Legea nr. 302/2004, aceasta nu poate fi invocată nici pe calea contestației în anulare reglementate de art. 426 lit. b) C. proc. pen. Astfel, contrar aprecierii contestatorului-condamnat, Curtea a apreciat că prescripția răspunderii penale nu poate fi analizată după pronunțarea unei hotărâri definitive într-un alt stat membru al Uniunii Europene, pe calea contestației în anulare formulate în temeiul prevederilor legale interne împotriva hotărârii de recunoaștere pronunțate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 302/2004 întrucât, fiind vorba de o împrejurare despre care se susține că a survenit anterior condamnării definitive, aceasta se impune a fi analizată în raport cu legislația statului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare.

În al doilea rând, cauza de încetare a procesului penal referitoare la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale a mai fost invocată de către contestatorul-condamnat A. pe calea unei alte contestații în anulare, care a fost respinsă ca inadmisibilă, prin sentința penală nr. 113/22.06.2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2023 .

Prin urmare, Curtea a constatat că și contestația în anulare pentru motivul prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen. este inadmisibilă întrucât acest motiv a fost invocat anterior de către contestatorul-condamnat printr-o contestație în anulare care a fost respinsă ca inadmisibilă, conform celor de mai sus. Având în vedere principiul securității raporturilor juridice, nu este admisibilă o nouă contestație în anulare formulată de aceeași persoană împotriva aceleiași hotărâri și având aceeași cauză juridică (întemeiată pe același motiv de contestație în anulare și raportat la același caz de încetare a procesului penal).

În ceea ce privește celelalte nemulțumiri exprimate de către contestatorul-condamnat cu privire la hotărârea atacată, acesta arătând că dorește să fie transferat în Italia pentru executarea pedepsei, Curtea a constatat că acestea nu se circumscriu niciunuia dintre cazurile de contestație în anulare prevăzute la art. 426 C. proc. pen. Mai mult, aceleași nemulțumiri au fost exprimate și în cadrul apelului declarat împotriva hotărârii atacate cu contestație în anulare.

Împotriva sentinței penale nr. 134 din data de 29 mai 2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori în dosarul nr. x/2024 apelantul A. a formulat apel.

La termenul de judecată din data de 26 iunie 2024 reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția inadmisibilității căii de atac.

Examinând apelul formulat de apelantul A., cu prioritate sub aspectul admisibilității, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este inadmisibil pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 408 din C. proc. pen., calea ordinară de atac a apelului se poate exercita numai atunci când legea prevede expres această cale de atac.

Prin sentința penală nr. 134 din data de 29 mai 2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori în dosarul nr. x/2024, în temeiul art. 431 din C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul-condamnat A., împotriva sentinței penale nr. 170/14.09.2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021.

Potrivit art. 431 din C. proc. pen., cu denumirea marginală Admiterea în principiu: (1) Instanța examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părților. (2) Instanța, constatând că cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute la art. 426 și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.

Din examinarea sistematică și coroborată a dispozițiilor art. 431 din C. proc. pen. și art. 432 din același cod, rezultă că hotărârea prin care se respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare, în procedura admiterii în principiu, este definitivă.

Prin decizia nr. 5/HP din 4 martie 2015 (publicată în M.Of. nr. 248 din 10 aprilie 2015), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a statuat că:

"În concepția C. proc. pen., atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a contestației în anulare, cât și sentința sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestației în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilității în principiu, prevăzută în art. 431 C. proc. pen., sunt hotărâri definitive nesupuse căii de atac a apelului. Această concluzie se desprinde din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 431 și ale art. 432 C. proc. pen.: a) dispozițiile art. 431 C. proc. pen. reglementează o etapă distinctă, a admiterii în principiu a contestației în anulare și, în cadrul acestor dispoziții cu caracter special, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului a hotărârilor pronunțate în cadrul procedurii de examinare admisibilității în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunțate; b) spre deosebire dispozițiile legale menționate, prin art. 432 C. proc. pen. a fost reglementată procedura de judecare a contestației în anulare, ulterioară etapei admiterii în principiu, iar dispozițiile alin. (4), potrivit cărora «Sentința dată în contestația în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă», sunt integrate în economia acestui text de lege. Prin urmare, aplicabilitatea dispozițiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen., referitoare la căile de atac în materia contestației în anulare, privește exclusiv hotărârile judecătorești pronunțate în procedura de judecare a contestațiilor în anulare care au fost admise în principiu".

Dispozițiile art. 431 din C. proc. pen. reglementează o etapă distinctă, a admiterii în principiu a contestației în anulare și, în cadrul acestor dispoziții cu caracter special, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea contestației a hotărârilor pronunțate în cadrul procedurii de examinare a admisibilității în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunțate.

Prin urmare, se observă caracterul definitiv al hotărârii prin care instanța respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare.

Așadar, împotriva hotărârii pronunțate în procedura admisibilității în principiu, respinsă, ca inadmisibilă, legea nu prevede posibilitatea exercitării niciunei căi de atac (apel sau contestație), calea de atac fiind dată de lege.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Astfel, dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații juridice identice.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept.

Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituția României, iar încălcarea acestora atrage sancțiunea inadmisibilității.

C. proc. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 421 pct. 1 lit. a) teza a II-a din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinței penale nr. 134 din data de 29 mai 2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori în dosarul nr. x/2024.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga apelantul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelant în cuantum de 1163 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinței penale nr. 134 din data de 29 mai 2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori în dosarul nr. x/2024.

Obligă apelantul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelant în cuantum de 1163 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 iunie 2024.