ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 20 septembrie 2023

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 113 din data de 22 iunie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de condamnatul contestator A., împotriva sentinței penale nr. 170/14.09.2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2021.

Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori a reținut că, prin decizia penală nr. 170 pronunțată la data de 14.09.2021 de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2021, în baza art. 166 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a fost admisă solicitarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj și, pe cale de consecință:

S-a dispus recunoașterea și executarea într-un penitenciar din România a pedepsei de 2 ani și 2 luni închisoare aplicată persoanei condamnate A. prin sentința penală din 27 aprilie 2016 în dosar nr. x/2014 de către Tribunalul Ordinar din Torino, Italia, rămasă definitivă la data de 22 iunie 2018 prin decizia penală a Curții de Apel din Torino, Italia, pronunțată la data de 6.04.2018, pentru săvârșirea infracțiunii de exploatarea prostituției prev. de art. 110 din C. pen. italian și art. 3 nr. 8 din Legea nr. 75/1958 privind exploatarea prostituției, prev. de legea română în art. 213 alin. (1) și (2) din C. pen. român cu privire la proxenetism și pedepsită de legea română cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei în acest sens.

S-a constatat că persoana condamnată A. se află în prezent încarcerat în Penitenciarul Gherla în executarea unei pedepse privative de libertate de 4 ani și 20 zile închisoare potrivit mandatului de executare a pedepsei nr. 735 din 28 august 2020 emis de Judecătoria Ploiești, pedeapsă a cărei executare a început la 19 iunie 2021.

A fost respinsă cererea de arestare preventivă pe o perioadă de 30 de zile a persoanei condamnate A. în vederea executării pedepsei cu închisoarea, pronunțată de autoritățile judiciare italiene, având în vedere că persoana condamnată este încarcerată în vederea executării pedepsei de 4 ani și 20 zile închisoare.

Prin decizia penală nr. 283 pronunțată la data de 23.11.2021 de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2021, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de persoana condamnată A. împotriva sentinței penale nr. 170 pronunțate la data de 14.09.2021 de Curtea de Apel Cluj și a fost obligat apelantul la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestor hotărâri a condamnatul A. a formulat contestație în anulare invocând prescripția răspunderii penale pentru fapta comisă în anul 2010 în Italia. În motivarea cererii, condamnatul a arătat că în data de 28 iunie 2018 hotărârea sa de condamnare a rămas definitivă în Italia, astfel că s-ar fi împlinit termenul de prescripție generală de 8 ani calculat de la data comiterii faptei.

În procedura analizei admisibilității în principiu a contestației în anulare în conformitate cu dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., Curtea a constatat că este inadmisibilă calea de atac, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 426 din C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;

Potrivit dispozițiilor art. 427 alin. (2) din C. proc. pen., în cererea de contestație în anulare, contestatorul trebuie să arate cazurile de contestație pe care le invocă, precum și motivele aduse în sprijinul acestora.

Potrivit prevederilor art. 431 din C. proc. pen., admiterea în principiu a contestației în anulare este condiționată de constatarea că cererea este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prev. de art. 426 din C. proc. pen. și că în sprijinul contestației s-au depus ori s-au invocat dovezi care sunt la dosar.

Raportând motivele invocate de contestator în cuprinsul cererii, precum și cu prilejul susținerii contestației în anulare în fața instanței de judecată, la cerințele prevederilor legale incidente, Curtea de Apel a constatat că în drept și doar aparent, calea de atac a contestatorului se circumscrie cazului reglementat de dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.. Totodată, argumentele invocate în susținerea contestației în anulare au acoperire, aparent, în temeiul juridic anterior menționat.

Curtea a constatat însă că petentul a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, de către autoritățile judiciare din Italia, în data de 22.06.2018. În aceste condiții, instituția prescripției răspunderii penale se aplică în raport de legislația statului de condamnare. Or, la data soluționării definitive a cauzei, nu fusese împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, în raport de dispozițiile legale din legislația italiană, de vreme ce soluția dispusă a fost una de menținere a condamnării dispuse de către instanța de fond din Italia.

S-a arătat că solicitarea condamnatului, de a se reține împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale prin raportare la dispozițiile de drept substanțial și procedural din România nu poate fi primită. Ulterior pronunțării hotărârii judecătorești de recunoaștere și executare în România a pedepsei aplicate condamnatului de către statul italian, dispozițiile legale române se aplică persoanei condamnatului, doar în ceea ce privește eventuale incidente cu privire la executarea pedepsei în România.

Contestația în anulare permite reformarea hotărârii definitive de condamnare în situația prevăzută de art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. doar în ipoteza în care inculpatul a fost condamnat, deși la acel moment existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, motiv printre care poate fi și prescripția răspunderii penale.

Or, la data judecării definitive a cauzei, în Italia, nu era incidentă nicio cauză de încetare a procesului penal, care oricum trebuia evaluată prin raportare la dispozițiile legale italiene în materia prescripției.

Mai mult, s-a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 care a declarat neconstituționale prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. și prin urmare a afectat validitatea termenelor de prescripție specială a răspunderii penale a devenit obligatorie din data de 25.06.2018, deci ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a petentului condamnat, din 22.06.2018.

Curtea a reținut că simpla referire a condamnatului la temeiul de drept prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., fără ca în substanță să fie incidentă în concret cauza de încetare a procesului penal cu privire la care să fi existat probe, nu îndreptățește instanța să aprecieze că motivul arătat se încadrează în concret în dispozițiile art. 426 din C. proc. pen.

Astfel, chiar în practica CtEDO, s-a reținut că un capăt de cerere se caracterizează prin faptele pe care le denunță și nu doar prin simplele motive sau argumente de drept invocate. (în acest sens, cauza Guerra și alții împotriva Italiei din 19.02.1998, pct. 44, cauza Berktay împotriva Turciei, nr. 22.493/93, pct. 167, 1.03.2001).

Împotriva acestei încheieri a formulat apel contestatorul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la data de 08.08.2023, fiind fixat termen pentru judecată la data de 20.09.2023.

Examinând calea de atac promovată de apelantul A., prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În cauză, persoana condamnată A. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei penale nr. 170 pronunțate la data de 14.09.2021 de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a dispus recunoașterea și executarea într-un penitenciar din România a pedepsei de 2 ani și 2 luni închisoare aplicată de autoritățile din Italia invocând prescripția răspunderii penale.

Înalta Curte amintește, limitele și specificul căii de atac a contestației în anulare, astfel cum sunt definite în cuprinsul dispozițiilor art. 426-432 din C. proc. pen., norme potrivit cărora contestația în anulare este calea extraordinară de atac ce poate fi exercitată în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunțate cu încălcarea normelor procesual penale; fiind o cale de atac de retractare, instanța care a pronunțat hotărârea cu încălcarea legii anulează hotărârea în scopul înlăturării erorilor de procedură ivite în situațiile limitativ prevăzute de legiuitor.

Potrivit dispozițiilor art. 431 din C. proc. pen., contestația în anulare este supusă unei verificări prealabile judecării sale în fond, instanța sesizată fiind obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii, înainte de a se pronunța pe fondul contestației, în cadrul acestei etape procesuale, instanța examinând dacă cererea de contestație privește o hotărâre penală definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. dacă motivul pe care se întemeiază contestația este unul dintre cele limitativ prevăzute de art. 426 din C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.

Potrivit dispozițiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., sentința dată în contestația în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă, însă aceste dispoziții reglementează procedura de judecare a contestației în anulare după parcurgerea procedurii prealabile și anume, admiterea în principiu, reglementată de art. 431 din C. proc. pen.

Examinând apelul formulat de inculpatul A., Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că cererea formulată de contestatorul condamnat A. nu îndeplinește condițiile de admisibilitate în principiu, conform dispozițiilor art. 431 din C. proc. pen.

Astfel, Înalta Curte subliniază că, în ceea ce privește calea extraordinară de atac a contestației în anulare, indiferent de motivul invocat, poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei, respectiv cele prin care s-a dispus, în mod definitiv, asupra raportului juridic de conflict, pentru că numai aceste hotărâri sunt susceptibile de a fi atacate cu apel. Or, hotărârile judecătorești prin care nu se rezolvă fondul cauzei, nu pot face obiectul unei contestații în anulare.

În speță, decizia penală împotriva căreia contestatorul condamnat A. a formulat contestație în anulare nu este o hotărâre prin care s-a rezolvat fondul cauzei, în sensul dezlegării unui raport juridic de drept substanțial prin pronunțarea unei soluții de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, conform art. 396 alin. (1) din C. proc. pen.

Contestatorul condamnat a formulat contestație în anulare împotriva deciziei penale nr. 170 pronunțate la data de 14.09.2021 de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2021, definitivă prin decizia penală nr. 283 pronunțată la data de 23.11.2021 de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a admis cererea parchetului și s-a dispus recunoașterea și executarea într-un penitenciar din România a pedepsei de 2 ani și 2 luni închisoare aplicată persoanei condamnate A. de autoritățile italiene, pentru săvârșirea infracțiunii de exploatarea prostituției.

În procedura de recunoaștere reglementată de Legea nr. 302/2004, instanțele statului de executare nu au competența de a statua asupra legalității ori temeiniciei soluției de condamnare, ci doar de a evalua compatibilitatea respectivei hotărâri cu normele interne (adaptându-le, atunci când este cazul, potrivit legislației interne) și, cu atât mai mult acestora, nu le-ar fi permis, în căile extraordinare de atac interne, să repună în discuție fondul soluției dispuse de autoritățile judiciare străine.

Pe cale de consecință, se constată că în mod just Curtea de Apel Cluj a apreciat că a fost învestită cu soluționarea unei căi extraordinare de atac împotriva unei hotărâri care nu poate fi supusă unui astfel de demers juridic, ipoteza prevăzută de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. vizând, în realitate, exclusiv procedura de judecată desfășurată în statul de condamnare și finalizată cu hotărârea recunoscută ulterior de autoritățile statului de origine, aspecte ce nu ar putea fi cenzurate de către instanța română de executare, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 166 alin. (13) lit. a) teza finală raportat la art. 139 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 421 alin. (1) lit. a) teza finală din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul formulat de contestatorul A. împotriva sentinței penale nr. 113 din data de 22 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga apelantul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului din oficiu, în cuantum de 680 de RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de contestatorul A. împotriva sentinței penale nr. 113 din data de 22 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului din oficiu, în cuantum de 680 de RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 septembrie 2023.