ÎCCJ, Secția penală, decizia din 20.01.2026 — cale de atac împotriva sentinței nr. 175/2024 a Tribunalului Mureș

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A., constată următoarele: Prin sentința penală nr. 175 din data de 28 noiembrie 2024, pronunțată de Tribunalul Mureș, cu privire la inculpatul A., s-au dispus următoarele: În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A., la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de operațiuni cu substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive, faptă prevăzută de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 2 ani. În temeiul art. 65 alin. (1) și (3) C. pen., raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat. În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc.

pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A., la pedeapsa de 3 ani și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la trafic de droguri de mare risc, faptă prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. În temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 art. 67 alin. (1) și (2) C. pen., a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 3 ani.

În temeiul art. 65 alin. (1) și (3) C. pen., raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., interzice inculpatului ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat. În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedepsele stabilite în sarcina inculpatului, respectiv a aplicat pedeapsa cea mai grea de 3 ani și 4 luni închisoare, la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 6 luni închisoare - o treime din cuantumul pedepsei aplicate (1 an și 6 luni), inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani și 7 luni închisoare în regim de detenție.

În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., a interzis inculpatului A., cu titlu de pedeapsă complementară, exercițiul dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 3 ani. În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen. raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., a interzis inculpatului A., ca pedeapsă accesorie exercițiul dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat apel inculpatul A.. Prin decizia penală nr. 562/A din data de 3 octombrie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 175/28 noiembrie 2024 pronunțată de Tribunalul Mureș. Împotriva deciziei penale nr. 562/A din data de 3 octombrie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 10 noiembrie 2025. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția Penală la data de 15 decembrie 2025, când s-a stabilit termen la data de 20 ianuarie 2026, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc.

pen. Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, prin prisma dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele: Cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) teza I și d) C. proc. pen. Astfel, în cuprinsul cererii sunt menționate numele și prenumele inculpatului (A.), hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 562/A din data de 3 octombrie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie), cazul de casare, motivarea recursului în casație și semnătura apărătorului inculpatului.

Prin cererea de recurs în casație formulată, inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și pct. 12 "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege." A solicitat admiterea cererii de recurs în casație, casarea deciziei penale atacate și, în principal, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen. lit. a) achitarea inculpatului, iar în subsidiar, înlăturarea greșitei aplicări a legii cu privire la limitele pedepselor, reindividualizarea judiciară a pedepselor pentru fiecare dintre infracțiunile la care a fost condamnat, reindividualizarea modalității de executare a pedepsei, în conformitate cu art. 91 C. pen., suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

De asemenea, a solicitat si suspendarea executării hotărârii atacate. Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., a apreciat că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunilor pentru care s-a dispus condamnarea sa. Astfel, cu privire la infracțiunea de operațiuni cu substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011 și nu Legea nr. 143/2000 astfel cum greșit a reținut instanța de apel, a arătat că acțiunea inculpatului de a-l transporta pe autorul faptei în scopul procurării substanței în vederea consumului propriu nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii, fiind mai mult susceptibilă de a fi reținută ca formă a participației penale, respectiv complicitate la săvârșirea acestei infracțiuni.

Totodată, a precizat că, deși a recunoscut fără rezerve săvârșirea acestei fapte, nu a avut reprezentarea juridică a distincțiilor pe care legiuitorul le-a consacrat în norma de incriminare cu privire la definirea sintagmei de operațiuni cu substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive, astfel că în opinia recurentului inculpat, se impune achitarea sa. Cu privire la infracțiunea de trafic de droguri de mare risc, sub forma complicității, a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, atât timp cât legătura subiectivă s-a materializat numai în relație cu martorul, nu și cu autorul faptei, în ceea ce privește procurarea de către martor a substanței pretinse. Pe de altă parte, a precizat că din probatoriul administrat nu rezultă dincolo de orice îndoială că inculpatul ar fi cunoscut că substanța respectivă, cristal alb, face parte din categoria drogurilor de mare risc.

Mai mult, a susținut că nu a participat efectiv la tranzacție, nefiind în țară în perioada respectivă și nu a avut contact cu substanța procurată. Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., a precizat că pedeapsa aplicată în cazul ambelor infracțiuni se situează în afara limitelor legale, întrucât se impunea reținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. și anume, împrejurările legate de faptele comise care diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului, astfel cum rezultă din descrierea cuprinsă în expozitivul actului de sesizare și din motivarea hotărârii de condamnare pe baza probatoriului administrat.

În acest sens, a susținut că implicarea inculpatului în săvârșirea faptelor este una izolată, în lipsa unui scop infracțional personal și fără a urmări obținerea vreunui beneficiu de pe urma actelor materiale/acțiunilor reținute în sarcina sa, aspecte ce demonstrează fără putință de tăgadă periculozitatea redusă a sa. A opinat în sensul că este incidentă ultima teză a art. 75 raportat la art. 76 din C. pen. care impune reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime, limite care urmau a fi reduse din nou cu o treime, în temeiul dispozițiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. Un alt aspect învederat în susținerea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc.

pen., vizează împrejurarea că deși instanța a fost sesizată cu solicitarea de relații privind finalizarea denunțului formulat, într-adevăr după închiderea dezbaterilor, instanța nu a dispus repunerea cauzei pe rol în vederea administrării probei necesare verificării incidenței cauzei de reducere legală a pedepsei prevăzute de art. 15 din Legea nr. 143/2000. În concluzie, a opinat în sensul că pedeapsa aplicată este nelegală, pe de o parte, ca urmare a neaplicării circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. b) raportat la art. 76 C. pen., iar pe de altă parte, lipsa analizării de către instanță a incidenței cauzei de reducere legală a pedepsei în temeiul art. 15 din Legea nr. 143/2000.

Examinând cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A., prin prisma dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 440 C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și alin. (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație. Procedând, în acest cadru, la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 440 alin. (2) C. proc.

pen., Înalta Curte, constată că decizia penală nr. 562/A din data de 3 octombrie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație, cererea de recurs în casație a fost depusă în termen, însă nu respectă dispozițiile art. 437 lit. c) C. proc. pen. ·Criticile invocate de către recurentul inculpat A., circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., vizează în esență, pe de o parte, încadrarea juridică dată acțiunii inculpatului de a-l transporta pe autorul faptei, din perspectiva formei de participație penală, din autorat în complicitate, iar pe de altă parte, existența unei legături subiective materializate numai în relație cu martorul, nu și cu autorul faptei.

Or, aceste susțineri ale inculpatului vizează, în realitate, o reevaluare a situației de fapt, definitiv stabilită de instanța de apel, pe baza declarației de recunoaștere a faptelor de către inculpat. Totodată, analiza aspectelor referitoare la împrejurarea că nu a cunoscut că substanța este un drog de mare risc, că nu a fost în țară la momentul la care s-a efectuat tranzacția, echivalează cu o nouă apreciere a probelor administrate, or, asemenea critici excedează competenței instanței de recurs în casație, aceasta fiind chemată exclusiv să verifice legalitatea hotărârii atacate, în limitele strict și expres prevăzute de art. 438 C. proc. pen., fără a putea proceda la reanalizarea fondului cauzei sau a probatoriului.

Examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, iar Înalta Curte poate cenzura situația de fapt într-o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

În cauză, în raport de susținerile recurentului inculpat, se apreciază că în realitate, recurentul nu urmărește să supună cenzurii Înaltei Curți nelegalitatea hotărârii, ci solicită reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat și care să conducă la o soluție favorabilă inculpatului, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen. De asemenea, nu pot fi primite nici susținerile recurentului inculpat în sensul că instanța de apel a reținut în sarcina inculpatului dispozițiile art. 16 din Legea nr. 143/2000, în loc de art. 16 din Legea nr. 194/2011.

La fila x din cuprinsul hotărârii atacate, instanța de apel reține temeiul corect al infracțiunilor săvârșite de inculpat, respctiv: "operațiuni susceptibile de a avea efecte psihoactive, prev. de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, cu aplicarea art. 5 C. pen., complicitate la trafic de droguri de mare risc prev. de art. 48 alin. (1) C. pen., raportat la art. 2 alin. (2) din Legea 143/2002penal, cu aplicarea art. 5 C. pen. - pentru inculpatul A.." ·Criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. vizează pe de o parte, nereținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. b) din C. pen., iar pe de altă parte, nereținerea cauzei de reducere a pedepsei prevăzute de art. 15 din Legea nr. 143/2000.

Prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se poate examina doar nelegalitatea pedepsei aplicate de instanțele inferioare, ceea ce presupune o verificare matematică a cuantumului acesteia prin raportare la limitele speciale prevăzute de lege, iar nu o reanalizare a probatoriului aflat la dosar în scopul reținerii unei alte situații factuale ori a unor circumstanțe atenuante care să atragă o sancțiune mai redusă, așa cum a solicitat recurentul prin motivele scrise de recurs, aceste aspecte vizând temeinicia hotărârii și nu nelegalitatea ei. Reținerea circumstanțelor atenuante reprezintă o parte a operațiunii de individualizare judiciară a sancțiunii penale, care este atributul exclusiv al instanțelor de fond, singurele în măsură să stabilească o pedeapsă în limitele prevăzute de lege în funcție de criteriile menționate în art. 74 C. pen., instanța de recurs în casație fiind limitată, conform art. 447 C. proc.

pen., la a verifica exclusiv legalitatea deciziei. Prin urmare, atât timp cât instanța de apel nu a reținut, în privința recurentului, incidența vreunei circumstanțe atenuante, iar recurentul nu a indicat niciun aspect de nelegalitate a pedepsei aplicate, criticile sale nu pot fi circumscrise cazului de recurs în casație invocat (art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.). De altfel, pedeapsa stabilită recurentului, de pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, se încadrează în limitele prevăzute de legiuitor pentru infracțiunea de operațiuni cu substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive, incriminată de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și de 3 ani și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la trafic de droguri de mare risc, faptă prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 pentru care acesta a fost condamnat. În ceea ce privește incidența cauzei de reducere legală a pedepsei prevăzută de art. 15 din Legea nr. 143/2000, se constată că reținerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei reprezintă o chestiune de apreciere a instanței, fie în primă instanță, fie în apel, numai acestea fiind în măsură să stabilească dacă un inculpat a denunțat și a facilitat sau nu identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni legate de droguri.

Încadrarea juridică dată faptelor, reținerea sau nu a unei cauze de reducere a pedepsei ori a circumstanțelor atenuante/agravante, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura recursului în casație, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor, având în vedere scopul recursului în casație reglementat ca și o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel. Pe calea recursului în casație nu se poate invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante și le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc.

pen. Prin urmare, recursul în casație nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată în hotărârea atacată. Concluzia este aceeași nu doar prin raportare la chestiunile faptice aflate la baza raportului penal de conflict, ci și a celor care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta din urmă poate avea consecințe în planul tratamentului sancționator.

În cazul unor manifestări de voință ale inculpaților intervenite pe parcursul procesului penal, orientate spre obținerea unui tratament sancționator mai blând, conținutul obiectiv al acestora nu ar putea fi reinterpretat pe calea recursului în casație, în unicul scop de a da acestuia efecte juridice opuse celor reținute prin hotărârea definitivă, fie în sensul înlăturării unui beneficiu deja recunoscut, fie al recunoașterii acestuia direct pe calea recursului în casație. Aplicarea dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000 referitoare la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă este o chestiune de fond, ce trebuia avută în vedere de instanță la individualizarea judiciară a pedepsei, ca un criteriu obiectiv.

Aplicarea acestor prevederi legale are consecințe asupra limitelor de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea dedusă judecății, în sensul reducerii la jumătate a acestora și stabilirii unei pedepse între aceste limite în procesul complex al individualizării pedepsei realizat cu ocazia judecării pe fond a cauzei. Ceea ce se urmărește prin recursul în casație formulat este, în realitate, remedierea unei greșite individualizări a pedepsei, iar nu îndreptarea unei erori de drept. Limitarea la chestiuni exclusiv de drept a demersului analitic al instanței de recurs în casație este confirmată de jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, exemplificativă în materia de referință fiind decizia nr. 23/RC din 19 ianuarie 2017 a instanței supreme, potrivit căreia "cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc.

pen. nu permite Înaltei Curți de Casație și Justiție să cenzureze reținerea sau nereținerea unei cauze de reducere a pedepsei prin hotărârea definitivă de condamnare, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenței unei cauze de reducere a pedepsei, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reținută o astfel de cauză". Mai mult, în ceea ce privește aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 15 din Legea nr. 143/2000, instanța de apel a reținut la fila x din hotărârea atacată că "toți cei patru inculpați au formulat mai multe denunțuri, unele dintre aceste fiind valorificate de organele de urmărire penală prin deschiderea de dosare penale și trimiterea în judecată a unor persoane pentru săvârșirea de infracțiuni legate de traficul de droguri și de operațiuni susceptibile de a avea efecte psihoactive.

Cu toate acestea, această cauză de atenuare nu poate fi reținută de instanța de control judiciar în privința niciunuia dintre inculpați deoarece denunțurile care au fost valorificate prin constituirea de noi dosare penale și care nu cuprindeau date insuficiente sau deja cunoscute au fost formulate după data emiterii rechizitoriului în prezenta cauză - 22 mai 2024, iar prevederile art. 15 din Legea nr. 143/2000, condiționează în mod expres formularea denunțurilor în timpul urmăririi penale." De asemenea, apreciază Înalta Curte că în raport de soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de recurs în casație, apare ca redundantă solicitarea formulată de recurentul inculpat de a dispune suspendarea executării deciziei penale atacate.

Pentru toate considerentele expuse, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 562/A din data de 3 octombrie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE În baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 562/A din data de 3 octombrie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2026.