Decizia nr. 77/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Potrivit art. 499 teza I din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. I. Obiectul litigiului: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, la data de 03 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L.

a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Statul Român prin Ministerul Justiției, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Constanța, Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați pentru Trezoreria Municipiului Constanța, în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Constanța, la plata sumei de 3.258.645,41 RON, compusă din: 2.403.754,25 RON - prejudiciu încercat ca urmare a reținerii nelegale a bunurilor mobile obiecte metale prețioase, proprietatea reclamantei, calculat pentru perioada 27.09.2007 - 31.03.2020; 854.891,00 RON - prejudiciu încercat ca urmare a reținerii nelegale a sumei de 540.710,00 RON, calculat pentru perioada 27.09.2007 - 31.03.2020, precum și plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349 din C. civ. Prin încheierea din 1 septembrie 2021, Tribunalul Constanța - secția a II-a Civilă a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, în nume propriu și pentru Trezoreria Municipiului Constanța, și excepția inadmisibilității, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor. În temeiul art. 22 alin. (4) raportat la art. 31 din C. proc. civ., a calificat drept apărări de fond: excepția lipsei calității procesual active a reclamantei; excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, în nume propriu și pentru Trezoreria Municipiului Constanța; excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor; excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Justiției.

De asemenea, a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune. II. Hotărârile pronunțate în cauză: 1. Prin sentința civilă nr. 514 din 29 aprilie 2024, Tribunalul Constanța - secția a II-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Justiției, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Constanța, Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați pentru Trezoreria Municipiului Constanța, în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Constanța.

De asemenea, a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și, în consecință, l-a obligat să plătească reclamantei: 299.732,34 RON cu titlu de prejudiciu aferent reținerii sumei de 540.710,00 RON, în perioada 27.09.2007 - 01.03.2020; 702.282,46 RON, cu titlu de prejudiciu, aferent reținerii cantității de 14.776,32 grame obiecte din metal prețios (aur), în perioada 27.09.2007 - 08.05.2019.

Împotriva acestei hotărâri și a încheierii din data de 1 septembrie 2021 au declarat apel Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Trezoreria Constanța, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, Agenția Națională de Adminstrare Fiscală - prin D.G.R.F.P Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor prin D.G.R.F.P Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii, cu consecința respingerii acțiunii. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă de insolvență și litigii cu profesioniștii și societăți, sub același nr. de dosar.

2. Prin decizia civilă nr. 62/LP. din 2 aprilie 2025, Curtea de Apel Constanța a respins apelurile declarate împotriva încheierii de ședință din data de 01.09.2024 și sentinței civile nr. 514/29.04.2024 pronunțate de Tribunalul Constanța declarat de apelanții-pârâți, ca nefondate. III. Recursul declarat: Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați pentru Trezoreria Municipiului Constanța - prin A.J.F.P. Constanța, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - prin A.J.F.P. Constanța, Agenția Națională de Administrare Fiscală - prin D.G.R.F.P. Galați, prin A.J.F.P. Constanța și Statul Român prin Minsterul Finanțelor - prin D.G.R.F.P.

Galați, prin A.J.F.P. Constanța, solicitând casarea deciziei și respingerea acțiunii, iar, în subsidiar, casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată. În motivare, după prezentarea situației de fapt și a considerentelor sentinței pronunțate în primă instanță, recurenții-pârâți au susținut, în esență, că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ. Din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenții-pârâți susțin că au fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât decizia recurată nu cuprinde motivarea soluției de respingere a apelului, fiind reluată motivarea instanței de fond.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-pârâți critică modalitatea de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - prin A.J.F.P. Constanța. Evidențiază că acțiunea în despăgubire este inadmisibilă câtă vreme reclamanta nu și-a exercitat dreptul de a cere restituirea bunurilor, pe motiv că bunurile aparțin altei persoane decât suspectul/inculpatul, instanța făcând o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 109 și art. 169 alin. (1) coroborat cu art. 168 din C. proc. pen., în forma în vigoare la data efectuării percheziției 27.09.2007.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiași motiv de casare, recurenții-pârâți critică modalitatea soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul Statul Român prin raportare la art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 96 din Legea nr. 303/2004 și art. 538-539 din C. proc. pen. Potrivit recurenților-pârâți, decizia instanței de apel, prin care s-a considerat că acțiunea civilă în răspundere delictuală obiectivă a Statului este admisibilă pe alte temeiuri decât cele speciale privind eroarea judiciară reglementată prin art. 96 din Legea nr. 303/2004 ori art. 538 - 539 din C. proc. pen., nu este motivată în fapt și drept, fiind reluate susținerile reclamantei. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.

civ., recurenții-pârâți critică și soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului la acțiunea în despăgubire pentru faptă ilicită, apreciind că sunt încălcate dispozițiile art. 8 alin. (1) și art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Contrar opiniei instanței de apel, care a reținut că termenul de prescripție a acțiunii a început să curgă la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare a domnului B. pronunțată în dosarul nr. x/2015, recurenții-pârâți susțin că acest termen a început să curgă, cel mai devreme, la data încheierii percheziției, respectiv data de 29.09.2007 și, cel mai târziu, la data întocmirii rechizitoriului, respectiv data de 06.05.2015. Precizează că măsura percheziției și a ridicării bunurilor s-a dispus de procuror și s-a adus la îndeplinire de organele de urmărire penală, iar reclamanta, nefiind parte în procesul penal, nu era ținută să aștepte soluționarea acestuia.

În susținerea acestui argument, face trimitere la cauza Credit Europe Leasing IFN împotriva României, invocată chiar de instanța de apel. Tot din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-pârâți critică și soluția de respingere a apelului privind excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, motivată pe răspunderea obiectivă a Statului și pe obligația acestuia de protecție a cetățeanului în raport cu erorile sau abuzurile statului. În susținerea acestei critici, recurenții-pârâți evocă dispozițiile art. 221 și cele art. 224 alin. (1) din C. civ. și conchid că Statul nu poate fi chemat în judecată pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, acesta având doar o răspundere subsidiară față de autoritățile și instituțiile publice, care sunt persoane juridice.

Pe fondul cauzei, recurenții-pârâți apreciază că reclamanta nu și-a probat pretențiile, prejudiciul fiind reparat prin restabilirea situației anterioare și restituirea în natură, integral, a bunurilor, potrivit art. 1386 alin. (1) din C. civ. Printr-o altă critică, recurenții-pârâți reclamă modalitatea de calcul a dobânzii, sens în care consideră că au fost încălcate dispozițiile art. 3 și art. 8 din O.G. nr. 9/2000 și art. 3 alin. (2 1 ) din O.G. nr. 13/2011. Potrivit recurenților-pârâți, obligația pentru care au fost stabilite penalități nu rezultă dintr-un contract între profesioniști, iar calitatea de comerciant a reclamantului nu-i dă dreptul de solicita dobânda în materie comercială în raport cu Statul.

Precizează recurenții-pârâți și faptul că suma la care se face calculul dobânzii este valoarea aurului de la data de 27.09.2007 și nu valoarea de referință din fiecare an, care a crescut constant. Prin urmare, recurenții au precizat că prejudiciul nu este dovedit în cauză. În plus, nu s-a dovedit vreun prejudiciu cu referire la activitatea de amanet, iar reclamanta nu a dobândit un drept de creanță asupra contravalorii aurului ori a sumei de bani, cu scadență imediată; mai mult, aceasta a beneficiat de toate garanțiile procedurale pentru apărarea dreptului său de proprietate, iar la cuantificarea prejudiciului trebuia avut în vedere și măsura în care reclamanta a contribuit la producerea prejudiciului.

Recurenții-pârâți au evocat dispozițiile art. 53 și art. 45 din Constituție, art. 96, art. 97, art. 108, art. 109, art. 275, art. 278, art. 279, art. 315 alin. (2) lit. b) din C. proc. pen. din 1968, incidente la data ridicării bunurilor, subliniind că dreptul de proprietate al reclamantei și libertatea de a desfășura activitate economică nu sunt absolute, iar, în cauză, eventuala restrângere temporară a acestora, justificată de instrucția penală, constituie o ingerință ce era prevăzută de lege, întrucât urmărea un scop legitim, fiind asigurat un just echilibru între cerințele interesului general și protejarea dreptului reclamantei asupra bunurilor sale. În opinia recurenților-pârâți, în cauză nu există fapta ilicită de reținere nedreaptă, dat fiind faptul că bunurile au fost ridicate într-o procedură verificată și încuviințată de un judecător, în limitele mandatului de percheziție, iar sentința penală nr. 529/2017 nu are autoritate de lucru judecat.

Potrivit autorilor demersului judiciar, este suficientă reparația prin restituirea aurului păstrat până la soluționarea cauzei penale, iar în ce privește suma de bani, consideră că reclamanta nu are un drept de creanță, astfel încât nu este datorată nicio dobândă. În ceea ce privește nivelul dobânzii legale pentru obligațiile bănești, recurenții-pârâți consideră că argumentul reclamantei potrivit căruia a înțeles să-și limiteze pretențiile la nivelul dobânzii legale și că prejudiciul suferit este cel puțin egal cu nivelul acestei dobânzi nu poate fi primit, deoarece, conform expertizei, în situația în care nu ar fi fost deposedată, reclamanta ar fi vândut aceeași cantitate de aur, în fiecare an, la valori din ce în ce mai mari, în funcție de creșterea prețului, ceea ce este imposibil.

Recurenții-pârâți afirmă că nu există prejudiciu în condițiile în care aurul, ca instrument de valoare, la data restituirii, avea un preț aproximativ de 50 RON, iar din creșterea valorii acestuia orice pierdere este acoperită. Pe de altă parte, în ce privește suma de 540.710,00 RON, ridicată la percheziția din 27.09.2007 și păstrată până la soluționarea cauzei penale, reclamanta nu are un drept de creanță ce ar fi devenit scadent la data rămânerii definitive a hotărârii penale, astfel că nu este datorată în cauză dobânda remuneratorie și penalizatoare, fiind invocate în susținere dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 13/2011. Raportat la aceste argumente, recurenții-pârâți au precizat că, în cauză, niciun prejudiciu nu este dovedit deoarece nu se datorează dobândă dacă nu există o obligație de plată sau de restituire la un termen scadent, care nu a fost respectat.

În plus, au susținut că, în cauză, și calculul referitor la întinderea prejudiciului este greșit, fiind încălcate dispozițiile art. 10 din O.G. nr. 9/2000 și art. 9 din O.G. nr. 13/2011, întrucât pentru aceeași perioadă, în mod eronat, s-a calculat atât dobândă remuneratorie, cât și penalizatoare, iar debitul principal de la care s-a efectuat calculul dobânzii nu a fost menținut constant la valoarea aurului la data percheziției, 27.09.2007, ci s-a modificat în creștere. Totodată, greșit s-a aplicat procentul dobânzii pentru raporturile între comercianți, în condițiile în care între părți nu a existat un contract comercial, ci doar reclamanta are această calitate.

În consecință, recurenții arată că este nelegală hotărârea atacată, prin care toată răspunderea este pusă în sarcina Statului Român, fără a se ține seama de lipsa de diligență a reclamantei ori de eventualele cauze sau împrejurări obiective procedurale ce ar fi intervenit în cursul cercetării penale și judecătorești, care au dus la întârzierea soluționării cauzei. În probațiune, a fost solicitată proba cu înscrisuri. IV. Apărarea formulată: Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind, în esență, că instanța de apel a răspuns argumentat tuturor criticilor formulate.

De asemenea, susține că a formulat o acțiune în răspundere civilă delictuală, fundamentată pe dispozițiile art. 1349, art. 1395 din C. civ., iar pentru demararea prezentului demers judiciar nu era necesară parcurgerea unei proceduri prealabile; prin prezentul demers judiciar, nu s-a susținut existența unei erori judiciare, ci a fost solicitată antrenarea răspunderii Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, pe temeiul răspunderii civile obiective a Statului pentru garantarea dreptului de proprietate. În opinia sa, în mod corect instanța de apel s-a raportat la modalitatea de argumentare a instanței penale cu privire la cererea de restituire a bunurilor, apreciind că prin sentința penală nr. 529/8.11.2007 au fost reținute atât fapta ilicită, cât și entitățile vinovate de săvârșirea faptei ilicite, făcând trimitere și la considerentele deciziei nr. 136/2021 pronunțate de Curtea Constituțională a României, art. 539 C. proc.

pen., prin care s-a reținut că răspunderea Statului a fost stabilită în calitatea sa de garant al forței publice. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă la data de 5 septembrie 2025, sub nr. x/2020, iar prin rezoluția din data de 28 octombrie 2025 a fost stabilit termen de judecată la data de 27 ianuarie 2026. V. Soluția instanței de recurs: Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 494 și art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția lipsei de interes în ceea ce privește recursul declarat de recurenții-pârâți Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați pentru Trezoreria Municipiului Constanța - prin A.J.F.P. Constanța, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - prin A.J.F.P.

Constanța, Agenția Națională de Administrare Fiscală - prin D.G.R.F.P. Galați, prin A.J.F.P. Constanța, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia: (…) justifică un interes, în caz contrar, legiuitorul a prevăzut că aceasta va fi respinsă ca lipsită de interes, în condițiile art. 40 alin. (1) din același cod, iar în conformitate cu art. 458 din C. proc. civ., căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes (...). Notează instanța supremă că interesul, înțeles ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile, constă în folosul practic pe care o parte îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare, fiind necesar, potrivit dispozițiilor art. 33 teza I din C. proc.

civ., ca acesta să fie determinat, legitim, personal, născut și actual și să se mențină pe tot parcursul procesului, inclusiv în căile de atac. Prin urmare, pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea căii de atac, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii cererii în procedura specifică.

Constată instanța supremă că prin sentința civilă nr. 514 din 29 aprilie 2024, Tribunalul Constanța - secția a II-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Justiției, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Constanța, Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați pentru Trezoreria Municipiului Constanța, în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Constanța, soluție confirmată de către prima instanță de control judiciar prin decizia civilă nr. 62/LP. din 2 aprilie 2025, hotărâre ce face obiectul prezentului recurs.

În acest context, observă instanța supremă că demersul procesual al pârâților este lipsit de finalitate practică din punct de vedere juridic, întrucât recurenții-pârâți nu au fost prejudiciați de soluția pronunțată de curtea de apel, partea căzută în pretenții fiind pârâtul Statul Român prin Minsterul Finanțelor - prin D.G.R.F.P. Galați, prin A.J.F.P. Constanța, singurul care justifică interes în a promova calea de atac a recursului. Astfel, întrucât interesul nu mai îndeplinește condițiile prevăzute de lege, în sensul că nu mai este actual, demersul procesual al recurenților-pârâți este lipsit de finalitate practică din punct de vedere juridic. Prin urmare, în considerarea celor anterior reținute, nefiind îndeplinite cerințele art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc.

civ., Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes, invocată din oficiu, și, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 40 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca lipsit de interes recursul declarat de recurenții-pârâți Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați pentru Trezoreria Municipiului Constanța - prin A.J.F.P. Constanța, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - prin A.J.F.P. Constanța, Agenția Națională de Administrare Fiscală - prin D.G.R.F.P. Galați, prin A.J.F.P. Constanța. Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc.

civ., Înalta Curte constată că aceasta este legală, iar recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Minsterul Finanțelor - prin D.G.R.F.P. Galați, prin A.J.F.P. Constanța este nefondat, pentru considerentele ce succedă: Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie plata de despăgubiri determinate de reținerea nelegală a bunurilor mobile obiecte metale prețioase, respectiv 14.776,32 grame aur, și a sumei de 540.710,00 RON, ca urmare a efectuării unei percheziții domiciliare.

Prima instanță a socotit acțiunea reclamantei ca fiind întemeiată în parte, motivând, în esență, că reținerea bunurilor și a sumei, urmare a percheziției, a avut ca efect imposibilitatea absolută a reclamantei de a-și valorifica dreptul de proprietate în plenitudinea atributelor sale (a poseda, a folosi și a dispune bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege), ceea ce constituie o încălcare a dreptului la respectarea proprietății sale, iar acestă încălcare a avut caracter continuu, reținerea/indisponibilizarea prelungindu-se în timp. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Minsterul Finanțelor - prin D.G.R.F.P. Galați, prin A.J.F.P.

Constanța, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ. Primă critică de nelegalitate, deși subsumată de către recurentul-pârât dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se încadrează în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod și vizează nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., referitoare la conținutul hotărârii, din perspectiva lipsei motivării. Înalta Curtea constată că invocarea acestui motiv de recurs are un caracter formal, fără dezvoltarea unor argumente care să conducă la concluzia lipsei motivării sau a unei motivări contradictorii ori numai străine de natura cauzei, neputându-se identifica critici ce ar putea fi subsumate acestui caz de nelegalitate.

Observă instanța supremă că recurentul-pârât nu a indicat în mod concret în ce anume constau motivele de nelegalitate care ar vicia soluția instanței de apel împotriva căreia se îndreaptă recursul, din perspectiva insuficientei motivări, ci doar susține că prin decizia recurată au fost preluate concluziile tribunalului. Astfel formulate, criticile nu relevă incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., urmând a fi înlăturate ca atare. Invocând aceleași argumente referitoare la nemotivare, recurentul-pârât a criticat și modalitatea în care instanța de apel a confirmat soluția dată asupra excepției inadmisibilității invocate de Statul Român. Deși recurentul-pârât a încadrat această critică în cazul de casare prevăzut de pct. 8, instanța supremă o va recalifica ca fiind circumscrisă și pct. 6 al art. 488 alin. (1) și o va analiza în consecință.

Astfel, examinând cuprinsul deciziei recurate, constată instanța supremă că și această critică este nefondată, în condițiile în care instanța de apel a explicat, în mod exhaustiv, care este motivul pentru care nu este incidentă excepția inadmisibilității, și anume împrejurarea că prin prezenta cerere de chemare în judecată reclamanta a justificat acordarea despăgubirilor civile pentru perioada în care bunurile au fost reținute, pe răspunderea obiectivă a statului. Contrar susținerilor recurentului-pârât, argumentația instanței de apel este suficientă, în cuprinsul deciziei recurate menționându-se în mod expres că dispozițiile speciale în materie penală, invocate de recurentul-pârât, protejează dreptul persoanei la viață privată și de libertate, or, în prezenta cauză, reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru perioada în care bunurile au fost reținute, ca o consecință a încălcării dreptului de proprietate, în baza dispozițiilor art. 1349-1395 din C. civ.

Deopotrivă, soluția este și întemeiată, dat fiind faptul că reclamanta nu a invocat o eroare judiciară, ci reținerea fără temei a unor bunuri ale sale, deși nu era parte în vreo procedură penală, iar antrenarea răspunderii pârâtului Statul Român are ca temei obligația statului de a respecta dreptul de proprietate, ca și răspundere obiectivă. Așadar, criticile subsumate cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., din această perspectivă, sunt nefondate. Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât critică modalitatea de soluționare a apelului în ceea ce privește soluția dată excepției inadmisibilității acțiunii, prin raportare la neexercitarea dreptului de a cere restituirea bunurilor în baza art. 109 și 169 C. proc.

pen., precum și soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiunea în despăgubire pentru faptă ilicită, ambele excepții fiind invocate de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - prin A.J.F.P. Constanța. Reține instanța supremă că aceste critici sunt inadmisibile, atât timp cât excepțiile menționate au fost invocate de către o altă parte. În acest sens, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 60 alin. (1) din C. proc. civ., normă care reglementează regimul juridic al coparticipării procesuale, actele de procedură, apărările și concluziile unuia dintre reclamanți sau pârâți nu le pot profita celorlalți și nici nu îi pot prejudicia. Raportat la dispozițiile art. 31 și 245 C. proc.

civ., în noțiunea de "apărare", utilizată de art. 60 alin. (1), sunt incluse și excepțiile procesuale, atât timp cât, astfel cum statuează art. 31 din același act normativ, apărările formulate în justiție pot fi de fond sau procedurale. Așadar, în cazul coparticipării procesuale, raporturile dintre coparticipanți sunt guvernate de principiul independenței procesuale. Consecutiv, observă instanța supremă că, în speță, nu este incidentă excepția stabilită prin alin. (2) al art. 60 din C. proc. civ., aplicabilă în cazul în care între coparticipanți există raporturi obligaționale de solidaritate sau de indivizibilitate, întrucât, deși reclamanta a solicitat obligarea în solidar a pârâților, instanțele de fond au considerat întemeiate pretențiile doar față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în baza unei răspunderii obiective, context în care se reține că excepțiile invocate de alți participanți la proces nu îi pot profita acestuia.

Mai mult decât atât, excepția prescripției are un regim juridic special, putând fi invocată, astfel cum prevede art. 2512 alin. (1) C. civ., doar de către cel în folosul căruia curge și, în temeiul art. 2513 C. civ., doar în primă instanță, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Omițând să invoce, în nume propriu, excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu se poate prevala de această excepție, invocată de alt pârât, întrucât, față de recurent, prescripția nu mai poate fi constatată. Așadar, în privința soluției pronunțate asupra celor două excepții invocate de către pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - prin A.J.F.P.

Constanța, criticile recurentului-pârât sunt inadmisibile, acestuia nefiindu-i recunoscut dreptul de a critica modalitatea de soluționare a unor excepții pe care nu a înțeles să le invoce în fața instanțelor de fond. Neîntemeiată este și critica privind confirmarea de către instanța de apel a soluției asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât a susținut că de vreme ce nu s-a constatat existența unui abuz sau a unei erori, iar păstrarea bunurilor ridicate în procedura penală este prevăzută de norma de procedură penală, nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, întrucât răspunderea sa este subsidiară.

Examinarea acestui motiv de recurs presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată. În acest sens, Înalta Curte reține că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, reclamanta a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților la plata prejudiciului încercat. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 din C. civ., care reprezintă reglementarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv obiectul, întinderea și formele reparației. În ceea ce privește admisibilitatea cererii întemeiate pe dispozițiile de drept comun din C. civ.

în materia răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reține că ambele instanțe de fond din cauză au dat eficiență principiului disponibilității și au analizat pretențiile reclamantei în raport de prevederile art. 1349 din C. civ.. În ambele hotărâri pronunțate în cauză s-a arătat explicit că nu s-ar putea reține un alt temei juridic decât cel invocat prin cererea de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, nu poate fi vorba despre eroare judiciară, deoarece nu este incidentă niciuna dintre ipotezele legale. Instanța de apel, cercetând apelul declarat de pârât, a reținut în mod corect că reclamanta a solicitat despăgubiri pentru reținerea nelegală a bunurilor, fiind vorba despre răspunderea civilă delictuală pentru imposibilitatea părții de uza de dreptul său de proprietate asupra bunurilor ridicate în cadrul percheziției efectuate în cursul urmăririi penale.

Se constată că instanțele de fond au relevat, în mod corect, particularitatea unei asemenea acțiuni, în raport cu cea de drept comun, ca fiind legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea și de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental. Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune și întrunirea condiției vinovăției autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, justificată fiind de obligația pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor. Așadar, legitimarea procesuală a Statului Român a fost analizată de instanța de apel din perspectiva obligațiilor pe care le au statele de a proteja drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor.

În ceea ce privește calitatea de reprezentant a Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 223 alin. (1) din C. civ., în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens". Din acest punct de vedere, norma legală invocată stabilește că în raporturile de drept civil în care se prezintă nemijlocit, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens.

În consecință, având în vedere că, prin acțiunea introductivă, Statul Român a fost chemat în judecată în nume propriu, invocându-se încălcarea obligației de a proteja dreptul de proprietate al reclamantei, precum și împrejurarea că nu există dispoziții derogatorii, prin care să fi fost desemnat în mod expres un alt reprezentant al Statului, în mod corect a apreciat instanța de apel că, în cauză, legitimarea procesuală pasivă aparține Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, în speță nefiind incidente dispozițiile art. 221 și cele ale art. 224 alin. (1) din C. civ., invocate de recurentul-pârât. Față de considerentele de mai sus se constată că în mod legal instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român.

Cu referire la îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a formulat critici de nelegalitate care să poată fi examinate în calea de atac a recursului, susținând în mod generic că nu sunt îndeplinite aceste condiții și că reclamanta nu a dovedit nici fapta ilicită și nici prejudiciul suferit. Având în vedere că recursul este o cale de atac extraordinară, care poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate, în condițiile prescrise de lege, iar obiectul acestei căi de atac este hotărârea dată în apel, recurentul trebuie să arate care sunt dispozițiile legale sau principiile de drept încălcate de instanța de apel și să facă referire la dezlegările pe care aceasta le-a dat.

Or, din această perspectivă, se constată că recurentul-pârât a dezvoltat critici cu referire la modul de cuantificare a daunelor, la aprecierea probelor și efectuarea de către reclamantă a unor diligențe rezonabile pentru recuperarea bunurilor, susținând că la momentul ridicării bunurilor nu s-a făcut dovada existenței unor contracte în derulare, că instanțele nu erau ținute de concluziile rapoartelor de expertiză, că în cauză nu există faptă ilicită de vreme ce bunurile au fost ridicate într-o procedură verificată și încuviințată de judecător, în limitele mandatului de percheziție. Înalta Curte reține că operațiunea de cuantificare a daunelor și aprecierea probelor precum și stabilirea situației de fapt sunt în competența instanțelor care devoluează fondul.

Se constată că instanța de apel, păstrând cuantumul daunelor acordate de tribunal, a avut în vedere toate aspectele invocate de recurentul-pârât, apreciind că prin indisponibilizarea bunurilor reclamantei timp de 12 ani i-a fost afectat dreptul de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, validând considerentele primei instanțe cu referire la cauza Pendov contra Bulgariei. În plus, la stabilirea cuantumului despăgubirii, instanțele de fond au avut în vedere modalitatea de evaluare a prejudiciului indicată de reclamant, considerând că deși apelantele au criticat modalitatea de determinare a prejudiciului rezultat din ridicarea metalelor prețioase, acestea nu au combătut în concret algoritmul prezentat și nici nu au prezentat o altă modalitate de stabilire a contravalorii acestora.

În concluzie, se reține că recurentul-pârât nu a dezvoltat critici de nelegalitate posibil a fi examinate în recurs, ci, exprimându-și nemulțumirea în raport cu soluția de respingere a apelului, urmărește reevaluarea împrejurărilor de fapt deduse judecății și a materialului probator existent la dosarul cauzei. Or, un atare demers ar presupune un control de fond, incompatibil cu examenul de legalitate pe care instanța supremă îl poate desfășura în această cale extraordinară de atac. În fine, nici critica privind greșita aplicare a prevederilor O.G. nr. 9/2000 și a celor prevăzute de O.G. nr. 13/2011 nu este întemeiată. Notează Înalta Curte că dispozițiile O.G. nr. 9/2000 și ale O.G. nr. 13/2011 constituie dreptul comun în privința dobânzii legale și nu disting în funcție de izvorul obligației de plată, dreptul la dobânda legală fiind recunoscut creditorului ca o componentă a reparării integrale a prejudiciului patrimonial cauzat.

Potrivit dispozițiilor art. 2 din ambele acte normative, dobânda legală prevăzută este aplicabilă atunci când printr-o dispoziție expresă a legii nu se prevede o altă rată a dobânzii. Prin urmare, de vreme ce în situația analizată nu sunt incidente alte prevederi cu caracter special, în mod corect a stabilit instanța de apel că, în contextul răspunderii civile pentru fapte ilicite subsumate unei obligații bănești, sunt aplicabile dispozițiile prevăzute de O.G. nr. 9/2000 și ale O.G. nr. 13/2011. Înalta Curte nu poate reține susținerea recurentului-pârât în sensul că nu datorează dobânda legală întrucât societatea reclamantă nu a dobândit, la data ridicării bunurilor cu ocazia percheziției, un drept de creanță asupra contravalorii aurului sau a sumei de bani.

În litigiul pendinte, așa cum rezultă din starea de fapt reținută de instanțele de fond, pe care se grefează controlul de legalitate ce poate fi exercitat în recurs, fapta imputată recurentului-pârât constă în indisponibilizarea sumei de 540.710 RON, în perioada 27.09.2007 - 01.03.2020, și a unei cantități de 14.776,32 grame obiecte din metale prețioase (aur), în perioada 27.09.2007 - 08.05.2019, într-un proces penal în care reclamanta nu a avut calitatea de parte. În acest sens, se reține că atât timp cât nu s-a dovedit existența unui just temei pentru preluarea bunurilor proprietatea reclamantei (terț față de procesul penal) la momentul ridicării acestora ca urmare a percheziției domiciliare, s-a născut în patrimoniul reclamantei o creanță, reprezentând contravaloarea sumei ridicate și a cantității de metale prețioase, întrucât aceasta a fost imposibilitate de a-și exercita activitatea profesională și atributele proprii dreptului de proprietate.

Prin această modalitate se asigură repararea integrală a prejudiciului suferit, inclusiv a celui produs prin lipsirea pentru o perioadă îndelungată de timp de bunurile ridicate, fără temei legal. Din examinarea considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte observă că instanța de prim control judiciar a reținut că dreptul la dobânda legală aplicabilă în materia profesioniștilor este recunoscut prin raportare la natura bunurilor, ce alcătuiau fondul de comerț al unui profesionist, și nu în considerarea unor raporturi juridice desfășurate între persoane fizice, neprofesioniști. În raport cu această dezlegare, reține instanța supremă, contrar celor susținute prin memoriul de recurs și în acord cu instanța de prim control judiciar, că în prezenta cauză sunt aplicabile prevederile O.G.

nr. 13/2011 și că instanța de apel a validat în mod corect aplicarea de către prima instanță a dispozițiilor acesteia referitoare la nivelul dobânzii aplicabile profesioniștilor. Prin urmare, și criticile circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministrul Finanțelor - prin D.G.R.F.P. Galați, prin A.J.F.P. Constanța împotriva deciziei civile nr. 62/LP. din 2 aprilie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Constanța - secția a II-a Civilă de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți urmând a fi respins. Referitor la cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, în conformitate cu art. 452 din C. proc.

civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 din C. proc. civ., se constată că intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a depus la dosar acte care să dovedească cheltuielile antamate în dosarul pendinte, din extrasul de cont depus la dosar nerezultând că suma de 4.000 RON, ce a fost solicitată cu titlu de onorariu avocațial, reprezintă contravaloarea serviciilor de asistență juridică efectuate în prezentul dosar, motiv pentru care Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de recurenții-pârâți Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați pentru Trezoreria Municipiului Constanța - prin A.J.F.P. Constanța, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - prin A.J.F.P. Constanța, Agenția Națională de Administrare Fiscală - prin D.G.R.F.P. Galați, prin A.J.F.P. Constanța împotriva deciziei civile nr. 62/LP. din 2 aprilie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Constanța - secția a II-a Civilă de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți, ca lipsit de interes. Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Minsterul Finanțelor - prin D.G.R.F.P. Galați, prin A.J.F.P. Constanța împotriva deciziei civile nr. 62/LP.

din 2 aprilie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Constanța - secția a II-a Civilă de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți, ca nefondat. Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L., ca neîntemeiată. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 ianuarie 2026.