ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3/2026

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2026

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin încheierea din 1 septembrie 2021, Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune, iar potrivit art. 22 alin. (4) raportat la art. 31 C. proc. civ., a calificat drept apărări de fond excepția lipsei calității procesual active a reclamantei A. S.R.L. și excepțiile lipsei calității procesual pasive a pârâților Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, în nume propriu și pentru Trezoreria Municipiului Constanța, Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Ministerul Justiției.

Prin sentința civilă nr. 515 din 29 aprilie 2024, pronunțată de Tribunalul Constanța - secția a II-a Civilă s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Justiției, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Constanța, Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați pentru Trezoreria Municipiului Constanța, în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Constanța.

S-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 5.960,61 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin reținerea sumei de 10.744,00 RON, în perioada 27.09.2007 - 01.03.2020, suma de 533.921,88 RON, contravaloare prejudiciu, ca urmare a reținerii cantității de 10.186,60 grame obiecte din metal prețios (aur), în perioada 27.09.2007 - 08.05.2019.

Împotriva sentinței civile și a încheierii de ședință din 1 septembrie 2021 au declarat apel pârâtele Direcția Generată Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Trezoreria Constanța - prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, Agenția Națională de Adminstrare Fiscală prin D.G.R.F.P Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin D.G.R.F.P Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice.

Cu privire la motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de apel reia motivarea primei instanței fără a arăta motivele de fapt și de drept pentru care susținerile pârâților au fost înlăturate, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Subsumat acestor motive de casare, recurenții-pârâți au arătat că hotărârea atacată este nemotivată cu privire la soluția de respingere a apelului pe excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de apel limitându-se la a reda susținerile reclamantei referitoare la faptul că pretențiile nu se întemeiază pe eroarea judiciară, fără a motiva în fapt și în drept considerentele pentru care acțiunea în răspunderea delictuală obiectivă a Statului Român ar fi admisibilă pe alte temeiuri decât cele speciale, privind eroarea judiciară, reglementată prin art. 96 din Legea nr. 303/2004 ori art. 538-539 C. proc. pen.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că acțiunea este inadmisibilă în condițiile în care societatea reclamantă, terț în procedura penală, nu și-a exercitat dreptul de a cere restituirea bunurilor în conformitate cu prevederile art. 109, art. 169 coroborat cu art. 168 din C. proc. pen. în vigoare la data efectuării percheziției din 27 septembrie 2007.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de Statul Român prin raportare la art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 96 din Legea nr. 303/2004 și art. 538-539 din C. proc. pen., recurenții au susținut că temeiul acțiunii civile nu este refuzul de restituire a bunurilor, ci achitarea persoanei în cercetarea căreia bunurile au fost ridicate, astfel încât devin aplicabile dispozițiile speciale în materia erorilor judiciare, potrivit principiului specialia generalibus derogant, iar respingerea excepției este neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune în despăgubire pentru fapta ilicită, instanța de apel a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) și art. 3 din Decretul Lege nr. 167/1958, reținând, cu trimitere la plângerea și cererea numitului B. că termenul de prescripție a dreptului la acțiune curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare, deoarece doar de la acest moment reclamanta, care cunoștea prejudiciul încă din anul 2007, a cunoscut și persoana responsabilă de producerea lui.

Recurenții susțin că termenul de prescripție aplicabil în cauză este cel prevăzut de art. 8 alin. (1) și art. 3 din Decretul Lege nr. 167/1958 care a început să curgă cel mai devreme la data de 27.09.2007, respectiv încheierea percheziției, când reclamanta cunoștea paguba produsă prin ridicarea bunurilor care nu aparțineau numitului B., și cel mai târziu la 6.05.2015, momentul întocmirii rechizitoriului, astfel încât, raportat la ambele date, cei 3 ani s-au împlinit anterior învestirii instanței.

În ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, recurenții au susținut că este nelegală soluția de respingere a apelului, în condițiile în care instanța civilă nu a stabilit că a existat o eroare ori un abuz iar, faptul păstrării bunurilor ridicate în procedura penală până la soluționarea definitivă a cauzei este prevăzută de norma procedural penală. În drept, au fost invocate prevederile art. 221, art. 224 alin. (1) C. civ., recurenții precizând că Statul Român nu poate fi chemat în judecată în temeiul răspunderii delictuale pentru fapta proprie, deoarece acesta are numai o răspundere subsidiară față de autoritățile și instituțiile publice care sunt persoane juridice.

Pe fondul cauzei, recurenții-pârâți au precizat că reclamanta nu și-a probat pretențiile având în vedere că s-a reparat prejudiciul prin restabilirea situației anterioare și restituirea în natură, integral, a bunurilor potrivit art. 1386 alin. (1) C. civ.

În ceea ce privește modalitatea de calcul a dobânzii, recurenții au arătat că, în cauză, au fost încălcate dispozițiile art. 3 și art. 8 din O.G. nr. 9/2000 și art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, fiind calculate dobânzi la o sumă mai mare decât echivalentul în RON a aurului la prețul per gram de la data ridicării acestuia la percheziție, cu aplicarea procentului prevăzut în raporturile dintre profesioniști și comercianți, împrejurare care nu este incidentă în cauză.

Astfel, conform recurenților, dacă scadența obligației, astfel cum a reținut instanța de apel, este 27.09.2007, de la care s-a calculat dobânda, suma la care se face calculul dobânzii este valoarea aurului la această dată și nu valoarea de referință din fiecare an care a crescut constant. Prin urmare, recurenții au precizat că prejudiciul nu este dovedit în cauză.

Recurenții au invocat dispozițiile art. 45 și 53 din Constituția României, precum și art. 96-97, art. 108-109, art. 275, 278, 279, art. 315 alin. (2) lit. b) C. proc. pen., incidente la data ridicării bunurilor, subliniind că, dreptul de proprietate al reclamantei și libertatea de a desfășura activitate economică nu sunt absolute, iar în cauză eventuala restrângere temporară a acestora, justificată de instrucția penală, constituie o ingerință ce era prevăzută de lege, întrucât urmărea un scop legitim, fiind asigurat un just echilibru între cerințele interesului general și protejarea dreptului reclamantei asupra bunurilor sale.

Cu privire la nivelul dobânzii legale pentru obligațiile bănești, recurenții au invocat prevederile O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, precizând că argumentul reclamantei potrivit căruia a înțeles să-și limiteze pretențiile la nivelul dobânzii legale, și că prejudiciul suferit este cel puțin egal cu nivelul acestei dobânzi nu poate fi primit, deoarece, conform expertizei, în situația în care nu ar fi fost deposedată, reclamanta ar fi vândut aceeași cantitate de aur, în fiecare an, la valori din ce în ce mai mari, în funcție de creșterea prețului, ceea ce este imposibil. Recurenții afirmă că nu există prejudiciu în condițiile în care aurul ca instrument de valoare, la data restituirii, avea un preț aproximativ de 50 RON, iar din creșterea valorii acestuia orice pierdere este acoperită.

Prin urmare, în ce privește suma de 10.744 RON, ridicată la percheziția din 27.09.2007 și păstrată până la soluționarea cauzei penale, reclamanta nu are un drept de creanță ce ar fi devenit scadent la data rămânerii definitive a hotărârii penale, astfel că, nu este datorată în cauză dobânda remuneratorie și penalizatoare, fiind invocate în susținere dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 13/2011. Raportat la aceste argumente, recurenții au precizat că, în cauză, niciun prejudiciu nu este dovedit deoarece nu se datorează dobândă dacă nu există o obligație de plată sau restituire la un termen scadent care nu a fost respectat.

Recurenții-pârâți au susținut că, în cauză, calculul referitor la întinderea pejudiciului este greșit, întrucât au fost încălcate dispozițiile art. 10 din O.G. nr. 9/2000 și art. 9 din O.G. nr. 13/2011, pentru aceeași perioadă, în mod eronat, s-a calculat atât dobândă remuneratorie cât și penalizatoare, iar debitul principal de la care s-a efectuat calculul dobânzii nu a fost menținut constant la valoarea aurului la data percheziției, 27.09.2007, ci s-a modificat în creștere. Totodată, greșit s-a aplicat procentul dobânzii pentru raporturile între comercianți în condițiile în care, între părți nu a existat un contract comercial, ci doar reclamanta are această calitate.

În consecință, recurenții arată că este nelegală hotărârea atacată prin care toată răspunderea este pusă în sarcina Statului Român fără a se ține seama de lipsa de diligență a reclamantei ori eventualele cauze sau împrejurări obiective procedurale ce ar fi intervenit în cursul cercetării penale și judecătorești care au dus la întârzierea soluționării cauzei.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nu este prin urmare suficient ca partea să indice unul dintre cazurile de casare prevăzute de lege, ci incidența unui motiv de recurs trebuie argumentată în mod concret, respectiv recurenta trebuie să arate în ce constă încălcarea legii de către instanța a cărei hotărâre este atacată.

În cauză, pârâții și-au întemeiat calea de atac pe cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când sunt încălcate norme de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii atacate.

Pentru invocarea motivului de recurs prevăzut la pct. 6 al articolului menționat, este necesară individualizarea ipotezei reglementate de această dispoziție legală de care se prevalează autorul căii de atac, iar dacă este vizat caracterul contradictoriu ori străin al considerentelor, se impune precizarea cu claritate a argumentelor reținute prin decizia recurată împotriva cărora se îndreaptă critica.

Totodată, motivul de casare prevăzut de pct. 8 al normei evocate impune recurentei nu numai indicarea normei de drept material pretins nesocotită, încălcată sau interpretată greșit, dar și expunerea unui raționament prin care autorul căii de atac, enunțând modul în care apreciază că prevederea legală se interpretează sau aplică în cauză, să dezvolte critici concrete din care să rezulte caracterul nelegal al deciziei pronunțate de instanța de apel deoarece neîncadrarea criticilor în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege se sancționează cu anularea recursului.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reține că motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. au invocate formal.

Toate argumentele prezentate în cadrul criticilor din memoriul de recurs urmăresc, de fapt, doar o reevaluare a materialului probator și a situației de fapt, recurenții ignorând considerentele reținute de instanța de apel și repunând în discuție motivele prezentate în cererea de apel, fără a sublinia în ce a constat greșeala instanței devolutive.

Cu privire la primul motiv de recurs, recurenții nu indică vreo normă procedurală pretins încălcată, a cărei nerespectare ar fi de natură să afecteze legalitatea deciziei recurate, ci formulează critici ce vizează exclusiv modul în care instanța de apel a interpretat raporturile juridice dintre părți.

Astfel, ignorând considerentele reținute de curtea de apel, invocând omisiuni de analiză, recurenții tind, în realitate, la o nouă evaluare a situației de fapt, respectiv o reexaminare a excepției inadmisibilității acțiunii în răspundere delictuală a Statului Român.

Așadar, o astfel de critică nu reflectă o neregularitate în desfășurarea procesului din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci exprimă o nemulțumire cu privire la temeinicia hotărârii, aspecte care depășesc limitele controlului de legalitate exercitat în calea extraordinară a recursului.

Reamintind recurenților că temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte constată că afirmațiile acestora nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva acestui motiv de casare.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că hotărârea atacată este nemotivată cu privire la soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii și că instanța de apel reia argumentele tribunalului, fără a arăta motivele de fapt și de drept pentru care susținerile pârâților au fost înlăturate, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curtea constată că invocarea motivului de recurs are un caracter formal, fără dezvoltarea unor argumente care să conducă la concluzia lipsei motivării sau a unei motivări contradictorii ori numai străine de natura cauzei, neputându-se identifica critici ce ar putea fi subsumate acestui caz de nelegalitate.

Astfel, recurenții-pârâți nu au indicat în mod concret în ce anume constau motivele de nelegalitate care ar vicia soluția instanței de apel împotriva căreia se îndreaptă recursul, din perspectiva insuficientei motivări, ci doar susțin că prin decizia recurată au fost preluate concluziile tribunalului.

Înalta Curte constată că, deși recurenții-pârâți impută instanței de apel nemotivarea deciziei recurate, în realitate, aceștia își exprimă nemulțumirea față de situația de fapt reținută de instanța de apel din perspectiva respingerii criticii vizând excepția inadmisibilității acțiunii, motiv de netemeinicie ce nu se încadrează în ipotezele legale prevăzute de acest caz de nelegalitate.

Totodată, Înalta Curte reține că argumentele expuse de recurenți, prezentate drept motive de recurs, reprezintă, în realitate, o reiterare a susținerilor acelorași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste considerente, Înalta Curte reține că cererea de recurs nu cuprinde critici de nelegalitate care să poată fi subsumate vreuneia dintre ipotezele reglementate de acest motiv de casare, respectiv nemotivarea hotărârii atacate sau existența unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Astfel formulate, criticile nu relevă incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmând a fi înlăturate, ca atare.

Nici invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greșita încălcare sau aplicare a normelor de drept material, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost încălcate norme de drept material.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenții-pârâți au susținut că acțiunea este inadmisibilă în condițiile în care societatea reclamantă, terț în procedura penală, nu și-a exercitat dreptul de a cere restituirea bunurilor în conformitate cu prevederile art. 109, art. 169 coroborat cu art. 168 din C. proc. pen., în vigoare la data efectuării percheziției din 27 septembrie 2007.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune în despăgubire pentru fapta ilicită, recurenții au susținut că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) și art. 3 din Decretul Lege nr. 167/1958, iar referitor la excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, recurenții au invocate prevederile art. 221 și art. 224 alin. (1) C. civ., precizând că Statul Român nu poate fi chemat în judecată în temeiul răspunderii delictuale pentru fapta proprie, deoarece acesta are numai o răspundere subsidiară față de autoritățile și instituțiile publice care sunt persoane juridice.

Înalta Curte constată că aceste critici se referă la chestiunile de fapt privitoare la stabilirea momentului de început al curgerii termenului de prescripție și la antamarea răspunderii Statului Român din perspectiva calității acestuia, ce nu pot fi examinate în această etapă procesuală, în care se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, recurenții-pârâți au invocat încălcarea mai multor dispoziții legale, respectiv art. 1386 alin. (1) C. civ. în sensul că reclamanta nu și-a probat pretențiile din perspectiva reparării prejudiciului prin restabilirea situației anterioare și restituirea în natură a bunurilor, art. 3 și art. 8 din O.G. nr. 9/2000 și art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 cu privire la modalitatea de calcul a dobânzii, art. 96-97, art. 108-109, art. 275, 278, 279, art. 315 alin. (2) lit. b) C. proc. pen., sub acest aspect recurenții subliniind că dreptul de proprietate al reclamantei și libertatea de a desfășura activitate economică nu sunt absolute. Totodată, recurenții au invocat încălcarea dispozițiilor art. 10 din O.G. nr. 9/2000 și art. 1 și art. 9 din O.G. nr. 13/2011 în sensul calculării greșite a întinderii prejudiciului.

Înalta Curte subliniază că, deși recurenții indică în cuprinsul cererii de recurs dispoziții de drept material, criticile au caracter teoretic și general și nu se referă la modul concret în care au fost încălcate sau aplicate greșit aceste dispoziții legale prin decizia atacată.

În egală măsură, Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs recurenții-pârâți reiterează susținerile din cuprinsul cererii de apel, fără însă a le adecva hotărârii atacate, cu privire la care, în mod concret nu se formulează critici în conformitate cu motivele de casare invocate.

Recurenții reiau susținerile referitoare la excepțiile invocate în cauză, precum și cele privind procedura de restituire a bunurilor ce formează obiectul litigiului, cele vizând modul de stabilire a cuantumului prejudiciului, precum și cele privind calculul dobânzii legale remuneratorii.

Verificând decizia recurată, se reține că motivele invocate de pârâți au fost analizate de către instanța de apel, aceștia primind un răspuns în ceea ce privește pretinsele motive de nelegalitate referitoare la probarea pretențiilor de către reclamantă și a modalității de calcul a dobânzii, instanța de apel reținând că, principiul disponibilității, ce guvernează procesul civil, permite reclamantei să realizeze o evaluare proprie a modalității de acoperire a prejudiciului pretins, iar cu privire la dobânda legală remuneratorie, instanța de apel a avut în vedere obiectivele expertizei încuviințate, care au vizat aplicarea dispozițiilor O.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011 în această materie la sumele de bani, respectiv contravaloarea în RON a metalelor prețioase ridicate, instanța de apel luând în considerare dobânda legală aplicabilă în materia profesioniștilor.

Prin decizia recurată, instanța de apel a validat argumentele reținute de prima instanță, în sensul că, prin indisponibilizarea bunurilor timp de 12 ani, începând cu momentul ridicării, în cadrul percheziției, a bunurilor aflate în proprietatea reclamatei A. S.R.L., dreptul acesteia de proprietate, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost profund afectat, cauzându-se un real prejudiciu părții.

Înalta Curte constată astfel că motivele pentru care reclamanta a acționat pârâta în judecată au fost deja cenzurate în calea de atac devolutivă, instanța de apel argumentând netemeinicia demersului juridic promovat.

În consecință, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac formulată împotriva deciziei pronunțate de ultima instanță de fond, rezultă că recurenții-pârâți aveau obligația, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., să se raporteze în mod concret la considerentele instanței de apel, să le combată și să dezvolte un raționament juridic contrar, apt să releve nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva motivelor de casare invocate, condiție neîndeplinită în cauză.

Dimpotrivă, recurenții, reiterând susținerile din etapa procesuală anterioară, ignoră existența judecății anterioare și decizia recurată, făcând abstracție, totodată, de natura căii de atac extraordinare a recursului.

În concluzie, se reține că recurenții-pârâți nu au dezvoltat critici de nelegalitate posibil a fi examinate în recurs, ci, exprimându-și nemulțumirea în raport cu soluția de respingere a apelului, urmăresc reevaluarea împrejurărilor de fapt deduse judecății și a materialului probator existent la dosarul cauzei. Un atare demers ar presupune, însă, un control de fond, incompatibil cu examenul de legalitate pe care instanța supremă îl poate desfășura în această cale extraordinară de atac.

Devine astfel incidentă sancțiunea nulității recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., aplicabilă nu numai în ipoteza în care motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul celor care nu se încadrează în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 din același cod, situație în care, deopotrivă, sunt încălcate exigențele legii de procedură privind motivarea căii de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze recursul declarat de recurenții-pârâți împotriva deciziei civile nr. 61/LP din 2 aprilie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Constanța - secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniștii și Societăți.

Referitor la cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., se constată că intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a depus la dosar acte care să dovedească cheltuielile antamate în dosarul pendinte, din factura nr. x/6.08.2025 depusă la dosar rezultând că suma de 4.000 RON, ce a fost solicitată cu titlu de onorariu avocațial, a vizat un alt dosar, respectiv x/2020, motiv pentru care Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin A.J.F.P. Constanța, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Trezoreria Constanța prin A.J.F.P. Constanța, Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin A.J.F.P. Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin A.J.F.P. Constanța, împotriva deciziei civile nr. 61/LP din 2 aprilie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Constanța - secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniștii și Societăți.

Respinge cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 ianuarie 2026.