ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1132/2022

Ședința publică din data de 24 mai 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06 iulie 2017 pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, sub nr. x/2017, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat ca instanța să pronunțe o hotărâre prin care să fie obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei totale de 206.125 RON, compusă din: 192.936 RON, reprezentând debit, respectiv contribuții de asigurări sociale datorate de salariat, contribuții de asigurări sociale de sănătate datorate de salariat, contribuții la fond șomaj salariat, impozit pe salarii, la care se adaugă accesoriile: 4.596 RON cu titlu de dobânzi și 8.593 RON reprezentând penalități de întârziere.

Reclamantul a solicitat ca la debitul total să se adauge dobânzi și penalități de întârziere, în continuare, până la data achitării efective a sumei, conform art. 119 și urm. din O.G nr. 92/2003, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, a solicitat luarea măsurii sechestrului judiciar privind reparațiile civile cu privire la bunurile imobile și mobile ale pârâtului, conform art. 951 și urm. C. proc. civ.

În drept, au fost invocate art. 194 C. proc. civ., art. 1357 C. civ. raportat la art. 1365 C. civ. coroborat cu art. 397 alin. (5) Cod procedură penală, art. 951 și urm. C. proc. civ.

I.2. Valoarea obiectului litigiului

Obiectul litigiului la data cererii de chemare în judecată este 206.125 RON peste pragul valoric de 200.000 RON, ceea ce atrage competența tribunalului, în primă instanță.

Prin încheierea nr. 56 din 10 iulie 2017, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a admis excepția necompetenței funcționale, invocate din oficiu; a constatat natura de contencios administrativ a cauzei; a înaintat dosarul spre competentă soluționare la Tribunalul Constanța, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea nr. 175 din 20 iulie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței funcționale, invocată din oficiu; a constatat natura civilă a cauzei; a dispus trimiterea dosarului secției I civile a Tribunalului Constanța; a constatat ivit conflict negativ de competență și a dispus sesizarea Curții de Apel Constanța cu regulatorul de competență.

Prin sentința civilă nr. 30 CA din 16 octombrie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția I civilă.

I.3. Încheierea și sentința pronunțate de Tribunalul Constanța

Prin încheierea nr. 888 din 10 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a respins, ca nefondată, cererea de înființare a sechestrului asigurător, formulată de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, în contradictoriu cu pârâtul A..

Prin sentința civilă nr. 3194 din 21 decembrie 2018, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului; a admis acțiunea formulată de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma totală de 206.125 RON, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului general consolidat al statului, compus din: 192.936 RON, reprezentând debit principal, 4.596 RON dobânzi și 8.593 RON cu titlu de penalități de întârziere; a obligat pârâtul la plata către reclamant a dobânzilor și a penalităților de întârziere, calculate conform normelor procedurale fiscale aplicabile, începând cu luna noiembrie 2013 și până la achitarea integrală a debitului restant.

I.4. Deciziile pronunțate de Curtea de Apel Constanța

Prin decizia civilă nr. 120 C din 27 iulie 2018, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul având ca obiect sechestru asigurător, formulat de apelantul-reclamant Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța împotriva încheierii nr. 888 din 10 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 18C din 03 februarie 2021, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât A. împotriva sentinței civile nr. 3194 din 21 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă în dosarul nr. x/2017.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 18 C din 03 februarie 2021 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul A..

II.1. Motivele de recurs

Recursul declarat de pârâtul A. a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din același Cod.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și respingerii acțiunii.

Prealabil soluționării recursului, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul a solicitat să se dispună suspendarea judecății cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2021 aflat pe rolul Tribunalului Constanța, având ca obiect anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare a recurentului pentru suma de 542.952 RON în care este inclusă și suma de 206.125 RON, solicitată în prezenta cauză, a dosarului nr. x/2021 aflat pe rolul Tribunalului Constanța, având ca obiect anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare a lui B. pentru suma de 542.952 RON în care este inclusă și suma de 206.125 RON, solicitată în prezenta cauză, precum și a dosarului nr. x/2019 aflat pe rorlul aceluiași tribunal, având ca obiect anularea deciziei de atragere a răspunderii numitului C. pentru intrarea în insolvență a societății pentru suma de 790.857 RON, în care, de asemenea, este inclusă și suma de 206.125 RON, solicitată în prezenta cauză.

În susținerea cererii de suspendare, recurentul-pârât a arătat că intimata-reclamantă a emis, în baza legislației fiscale, două titluri de creanță pentru aceeași sumă, solicitând aceeași sumă și de la C. în cadrul acțiunii în antrenarea răspunderii personale a acestuia, conform legii insolvenței; identitatea de sume a fost constatată de însăși instanța de apel în considerentele deciziei recurate, rezultând în mod clar că din sumele de 790.857 RON și, respectiv 542.952 RON, fac parte sumele corespunzătoare CAS salariat angajat, CASS angajat, contribuții la fondul de șomaj și impozit pe salarii, în suma de 206.125 RON, pentru perioada 2011-2013 (192.936 RON debit, dobânzi în sumă de 4.592 RON și 8.593 RON penalități de întârziere) pretinsă de la recurent în cauza de față, pe calea răspunderii civile delictuale.

Instanța de apel a reținut, în analiza faptei ilicite, dispozițiile art. 57 vechiul Codul fiscal, art. 111 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003 și art. 25 din Legea nr. 207/2015, în baza căruia s-au emis titlurile de creanță, constând în deciziile de angajare a răspunderii solidare pentru A., B. și C..

În dezvoltarea motivelor de recurs, a expus următoarele critici:

- instanța de apel a reținut că acțiunea este admisibilă, în lipsa unui titlu executoriu sau a unui titlu de creanță, deși a constatat existența titlului de creanță reprezentat de decizia de angajare a răspunderii solidare a recurentului cu societatea pentru suma de 542.952 RON, în care este inclusă și suma de 206.125 RON solicitată în prezenta cauză, aspecte semnalate de către recurent ca fiind contradictorii, în temeiul cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

- se impută instanței de apel și greșita aplicare a dispozițiilor de drept material, ceea ce, în opinia recurentului, face incident cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

- redând pct. 21.1, 21.2, 21.7, 21.8, 21.10, 21.11 din decizia nr. 17 din 05 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentul a arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit cele statuate prin această decizie, în condițiile în care, în cadrul regulatorului de competență, instanța a apreciat că acțiunea nu se încadrează între cele prevăzute de legea contenciosului administrativ;

- instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Codul fiscal și Codului de procedură fiscală, la momentul analizării condițiilor răspunderii civile delictuale, în ceea ce privește fapta ilicită constând în reținerea și nevărsarea la buget a contribuțiilor și taxelor;

- recurentul se află în situația în care este executat silit în baza titlului de creanță reprezentat de decizia de angajare a răspunderii solidare, dar, posibil, și în baza hotărârii atacate, ambele conținând aceleași obligații fiscale (de plată a sumei de 206.125 RON), neavând relevanță în cauză că răspunderea este solidară (a recurentului, a societății și a celuilalt administrator) în raport de creditorul-intimat, nefiind o răspundere și, corelativ, o executare individuală defalcată;

- a apreciat că analiza faptei ilicite se realizează numai în condițiile Codul fiscal și Codului de procedură fiscală, atât timp cât sentința penală nr. 1128 din 09 octombrie 2015 a fost pronunțată în dosarul nr. x/2015, după publicarea deciziei nr. 363/07.05.2015 a Curții Constituționale, prin care a art. 6 din Legea nr. 241/2005 a fost declarat neconstituțional;

- instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei de interes a reclamantei, motivată de recurentul-pârât pe existența titlului de creanță după introducerea acțiunii, în condițiile neîntrunirii cerințelor art. 32 C. proc. civ.

- cu referire la excepția calității procesuale pasive a recurentului-pârât, a arătat că instanța de apel a apreciat în mod eronat îndeplinirea cerințelor art. 36 C. proc. civ., în condițiile în care prin Hotărârea nr. 2/31.01.2014 a Adunării Generale a Asociaților D. S.R.L., A. a fost revocat din funcția de administrator și numit în aceeași funcție C., cesionând părțile sociale către noul asociat, care s-a obligat să achite toate datoriile societății către bugetul de stat, atât cele existente și neachitate la data emiterii Hotărârii, cât și cele care vor apărea ca urmare a unor acțiuni de control;

- a apreciat că sunt îndeplinite cerințele art. 1599 și art. 1600 C. civ., în condițiile în care cesiunea intervenită în condițiile art. 202 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 reprezintă o cesiune a datoriilor, Hotărârea nr. 2/31.01.2014 a Adunării Generale a Asociaților a fost publicată în Monitorul Oficial și înregistrată la O.R.C. Constanța, prin rezoluția nr. 8745/09.04.2014, nefiind contestată, iar procesul-verbal de control al intimatei-reclamante, prin care se constata debitul de 192.870 RON, a fost încheiat la data de 03.03.2014.

- a precizat că la data de 31.01.2014, D. S.R.L. avea de încasat de suma de 266.338,49 RON, pentru facturi emise în perioada octombrie 2011- iulie 2013, neplata acestor facturi generând debitele către bugetul de stat, care a continuat prin intrarea societăților debitoare în procedura insolvenței, și, deși societatea a depus cereri de creanță ce au fost admise de lichidatori, aceste creanțe nu au fost acoperite.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 23 iulie 2021 (data depunerii la oficiului poștal), în termenul legal, intimatul-reclamant Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Recurentul-pârât nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 18/C din 3 februarie 2021 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 24 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâtul A. este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Prioritar, se reține că în ceea ce privește cererea de suspendare a soluționării cauzei, formulate de recurentul-pârât în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. până la soluționarea dosarelor civile nr. x/2021, nr. y/2021 și nr. 5495/118/2019, aflate pe rolul Tribunalului Constanța, secția contencios admnistrativ și fiscal, recurentul-pârât, prin concluziile scrise depuse la dosar recurs, a precizat că față de soluționarea definitivă a două dintre cele trei cauze antereferite, își menține solicitarea formulată prin motivele de recurs, doar în ceea ce privește dosarul nr. x/2019.

În această din urmă cauză, inițiată de B., s-a solicitat anularea Deciziei nr. 28/27.01.2021 a DGRFP Galați AJFP - Serviciul Colectectare Executare Silită Persoane Juridice prin care a fost soluționată contestația formulată de acesta împotriva deciziei nr. 82339.3/11.11.2020 de angajare a răspunderii sale solidare cu societatea, alături de numiții C. și A., pentru suma de 542.952 RON în care, susține recurentul, este inclusă și suma de 206.125 RON, solicitată de la acesta de intimata-reclamantă prin cererea de chemare în judecată formulată în prezenta cauză.

Referitor la dosarul nr. x/2019, recurentul-pârât a învederat că a fost soluționat definitiv prin decizia civilă nr. 1452A/CA/24.11.2021 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios admnisitrativ și fiscal, în sensul respingerii contestației formulate de A. împotriva Deciziei nr. 27/27.01.2021, prin care a fost soluționată contestația administrativă împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 82339.2/11.11.2020 emisă de organul fiscal în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscal, cu modificările și completările ulterioare, prin care s-a antrenat răspunderea sa solidară cu debitorul D. S.R.L., precum și cu cea a numiților B. și C..

Cu privire la dosarul nr. x/2019, având ca obiect acțiunea de atragere a răspunderii numitului C. prntru intrarea în insolvență a societății, pentru suma de 790.857 RON, în care, potrivit susținerilor recurentului, de asemenea, este inclusă și suma de 206.125 RON solicitată în această cauză, s-a învederat că a fost soluționat definitiv prin sentința civilă nr. 749/7.06.2021, pronunțată de Tribunalul Constanța, în sensul că, instanța de judecată a dispus ca întreg pasivul debitoarei D. S.R.L., în sumă de 847.395 RON, să fie suportat de C., fost administrator al falitei.

De asemenea, în această etapă procesuală, recurentul-pârât a depus extras ECRIS de pe minuta hotărârii pronunțate la 6.12.2021 de Tribunalul Constanța în dosar nr. x/2019, din care reiese că, în temeiul art. 174 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevedire a insolvenței și de insolvență, s-a dispus închiderea procedurii de insolvență a debitoarei D. S.R.L., înregistrată în Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul Constanța; în consecință, s-a dispus radierea debitoarei din Registrul Comerțului unde este înregistrată, notificarea sentinței creditorilor, organelor fiscale, precum și către ORC de pe lângă Ttribunalul Constanța, pentru efectuarea mențiunii de radiere.

Cererea de supendare a judecării cauzei de față a fost formulată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., normă potrivit căreia instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.

Înalta Curte reține că această măsură procesuală are un caracter facultativ, fiind la aprecierea instanței învesite cu soluționarea unei cauze, atunci când soluția ce urmează a se pronunța depinde existența sau inexistența unui drept ce face obiectul unei alte judecăți.

Dintr-o altă perspectivă, este de menționat că și în situația în care soluționarea pe fond a raportului juridic litigios dedus judecății în acest dosar ar depinde de soluția ce se va pronunța în dosarul nr. x/2019, înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța, având în vedere soluția pe care Înalta Curte de Casație și Justiție o poate pronunța, în ipoteza admiterii recursului, potrivit normei imperative de la art. 497 din C. proc. civ. (casarea cu trimitere), rezultă că măsura suspendării în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. ar fi ineficientă sub acest aspect și nu ar face decât să temporizeze pronunțarea unei soluții definitive în cauză, întrucât, Înalta Curte, în recurs, nu are posibilitatea de a modifica soluția dată prin decizia recurată și, deci, de a da o soluție definitivă pe fondul cauzei, neputând să valorifice în mod direct hotărârea ce se va pronunța în dosarul pentru a cărui soluționare se solicită supendarea judecății.

În sfârșit, ca ultim argument pentru respingerea cererii de suspendare a judecății cauzei în vederea soluționării dosarului nr. x/2019, înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța, Înalta Curte reține că motivele de recurs ale pârâtului sunt axate, în esență, pe susținerea greșitei confirmări în apel a soluției date unor excepții procesuale dirimante, anume: excepția inadmisibilității, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția lipsei de interes, acesta susținând însă și critici ce antamează fondul cauzei. În aceste condiții, nu sunt lipsite de relevanță dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. care reglementează efectul legal al excepțiilor procesuale - de a face inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Existența unui titlu de creanță emis deja de către intimata-reclamantă în procedura specială reglemenată de normele fiscale (materiale sau de procedură fiscală) - decizia nr. 82339.3/11.11.2020 - prin care s-a angajat, alături de societatea debitoare D. S.R.L. (CUI x), și răspunderea solidară a numiților B., C. și a recurentului-pârât A., în calitatea acestora de foști sau actuali administratori ai societății (raportat la momentul contemporan emiterii deciziei menționate), reprezintă o circumstanța esențială și pentru soluționarea excepțiilor anterior menționate, în legătură cu care sunt formulate criticile din cererea de recurs, iar nu numai pentru fondul raportului juridic litgios.

Or, soluționarea prioritară a excepțiilor procesuale este statuată în mod expres prin dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că, devine prioritară soluționarea prezentei cauze față de întâietatea soluționării cel puțin a unora dintre excepțiile procesuale evocate.

Înalta Curte consatată că prin criticile formulate prin cererea de recurs, întemeiată doar pe cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Codul de procedură civilă, recurentul-pârât a dezvoltat și argumente apte a se circumscrie și motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., anume cel referitor la nepronunțarea instanței de apel asupra excepției lipsei de interes a reclamantei în formularea acțiunii, în condițiile emiterii unuit titlu de creanță după formularea cererii de chemare în judecată, sens în care recurentul a indicat neîntrunirea cerințelor de la art. 32 din C. proc. civ., din perspectiva cerinței subzistenței interesului procesual pe toată durata procedurii judiciare.

În analiza motivelor de recurs ale pârâtului, Înalta Curte va porni de la circumstanțele de fapt reținute de instanțele de fond.

Astfel, potrivit procesului-verbal nr. x din data de 03.03.2014 emis de organele fiscale de control, societatea D. S.R.L., având ca administrator pe recurentul A. și ca asociați, pe lângă acesta, și pe B. și C., înregistra, conform balanței de verificare aferente lunii decembrie 2013 și declarațiilor fiscale aferente perioadei mai 2011- octombrie 2013, impozite și contribuții cu reținere la sursă, reținute și nevirate în cel mult 30 de zile de la data scadenței, în valoare totală de 192.870 RON, compuse din: CAS salariați - 74.725 RON, CASS salariați - 37.544 RON, fond șomaj salariați 2.367 RON, impozit salarii 78.224 RON. Cu această sumă era înregistrată, la data de 26.02.2014, societatea în baza de date a A.N.A.F., sumă ce nu fusese virată către bugetul de stat până la data întocmirii procesului-verbal respectiv.

Din Hotărârea Adunării Generale a Asociaților societății D. S.R.L. nr. 2/31.01.2014 înregistrată la O.R.C. Constanța sub nr. x/07.04.2014, rezultă că s-au retras din societate asociații A. și B., prin cesionarea părților lor sociale către C.; administratorul A. a fost revocat, iar funcția de administrator a fost preluată de asociatul unic C..

La data de 10.12.2013, A.N.A.F. prin D.G.R.F.P. Galați prin A.J.F.P. Constanța a formulat plângere penală față de administratorii societății D. S.R.L., A. și B., plângere înregistrată sub nr. x/2013, pentru suma de 206.125 RON compusă din 192.936 RON debit principal, 4.596 RON dobânzi și 8.593 RON penalități de întârziere. Suma de 192.936 RON reprezenta obligații fiscale restante astfel: 78.244 RON - impozit salarii pe perioada sept. 2011-nov. 2013; 74.771 RON - CAS individuală, reținută de la salariați pe perioada sept. 2011 - nov. 2013; 2.367 RON - contribuția individuală de asigurări pentru șomaj reținută de la asigurați pe perioada aprilie 2012 - nov. 2013; 37.554 RON - CASS, reținută de la salariați pe perioada oct. 2011 - nov. 2013.

La data de 16.01.2015, A.N.A.F. prin D.G.R.F.P. Galați prin A.J.F.P. Constanța a formulat plângere penală față de administratorul societății D. S.R.L., C., plângere înregistrată sub nr. x/2015, pentru suma de 189.195 RON compusă din: 76.591 RON - impozit salarii pe perioada martie 2012-oct. 2013; 72.902 RON - CAS individuală, reținută de la salariați pe perioada martie 2012-oct. 2013; 2.367 RON - contribuția individuală de asigurări pentru șomaj reținută de la asigurați; 37.335 RON - CASS, reținută de la salariați în perioada martie 2012-oct. 2013.

Prin Ordonanța din data de 09.02.2015, cele două dosare penale au fost reunite sub nr. x/2013.

Prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța la data de 19.05.2015 în dosarul penal nr. x/2013, a fost trimis în judecată inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de reținere și nevărsare, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., Statul român prin A.N.A.F. prin A.J.F.P. Constanța, constituindu-se parte civilă cu suma de 206.125 RON, reprezentând debit în valoare de 192.936 RON, la care se adaugă dobânzi în sumă totală de 4.596 RON și penalități de întârziere în sumă totală de 8.593 RON.

Prin sentința penală nr. 1128/09.10.2015, pronunțată de Judecătoria Constanța, în dosarul nr. x/2015, inculpatul A. a fost achitat ca urmare a declarării neconstituționalității art. 6 din Legea nr. 241/2005 prin Decizia Curții Constituționale nr. 363/07.05.2015 (publicată în M.O. nr. 495/06.07.2015), astfel că, în temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., instanța a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

În temeiul art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. (neindicat în mod explicit de către reclamant între temeiurile acțiunii), reclamanta a formulat prezenta acțiune pe calea dreptului comun, prin care a solicitat de la pârâtul A. recuperarea prejudiciului de 206.125 RON, prin angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia.

Se impune precizarea că instanța de apel a indicat ca temei legal din procedura penală prevederile art. 397 alin. (5), norma menționată privește măsurile asigurătorii solicitate și prin cererea de chemare în judecată (dispuse și în cursul procesului penal), iar nu pretenția principală - recuperarea debitelor fiscale; or, având în vedere dispozițiile art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., sub acest aspect, Înalta Curte se va raporta la temeiul juridic corect, respectiv dispozițiile de la art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală.

Prima instanță a găsit admisibilă acțiunea reclamantei împotriva pârâtului și a dispus obligarea acestuia la plata sumei 206.125 RON, având structura anterior arătată.

Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că la data de 11.11.2020 s-a emis și decizia nr. 82339.2 de angajare a răspunderii solidare prevăzute de art. 25 alin. (1) lit. a), alin. (2) și (3) din Legea nr. 207/2015 emisă în dosarul de executare nr. x, răspundere antrenată în privința recurentului-pârât A., în limita sumei de 542.952 RON, din suma totală de 790.857 RON, ce constituie debite neachitate începând cu luna octombrie 2011; în finalul acestei decizii, s-a menționat că alături de A., pentru obligațiile fiscale restante ale debitorului D. S.R.L., mai răspund solidar și B. (în limita sumei de 542.952 RON) și C. (în limita sumei de 789.685 RON).

Se reține că instanța de apel a stabilit în mod corect, din punct de vedere al aplicării legii în timp, dispozițiile de drept fiscal incidente, față de data săvârșirii faptei ilicite imputate (mai 2011- noiembrie 2013), ca fiind cele din reglementările anterioare - Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și cele ale O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală - față de data începerii administrării creanței fiscale (10.12.2013, data formulării plângerii penale).

În soluționarea criticilor privind excepția inadmisibilității acțiunii formulate pe calea dreptului comun (angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului în temeiul prevederilor art. 1357 și urm. din C. civ.), curtea de apel a apreciat că și în condițiile în care după inițierea procesului penal fapta considerată infracțiune a fost dezincriminată, atare împrejurare nu atrage inadmisibilitatea acțiunii întemeiate pe dispozițiile dreptului comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală, chiar dacă prejudiciul ce se dorește a fi recuperat reprezintă o creanță fiscală.

Asupra aceleiași excepții, instanța de apel a reținut că, întrucât raportul fiscal a existat între reclamant și societatea D. S.R.L., iar nu cu apelantul-pârât, s-a apreciat că acțiunea din cauza de față nu vizează răspunderea delictuală a persoanei juridice, ci a administratorului acesteia, determinat de săvâșirea unei fapte ilicite, care, la momentul formulării plângerii penale, reprezenta infracțiune. Astfel, chiar dacă este vorba de o creanță fiscală datorată de societate din perspectiva activității economice a acesteia, reclamantul consideră că prejudiciul ce se solicită reparat a fost cauzat prin săvârșirea unei infracțiuni care, după dezincriminare, trebuie considerată o faptă ilicită.

De asemenea, curtea de apel a făcut trimitere și la considerentele Deciziei nr. 17/05.10.2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a arătat că dispozițiile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală au caracterul unei norme speciale derogatorii de la dreptul comun și care se aplică în ceea ce privește modul de administrare a creanțelor fiscale, dar s-a apreciat că, această constatare nu împiedică partea prejudiciată de a sesiza instanța penală atunci când existau indicii de săvârșire a unei infracțiuni de evaziune fiscală.

Curtea de apel a apreciat că întrucât instanța penală sesizată cu această infracțiune ar fi fost îndrituită să analizeze prejudiciul sub aspectul obligației fiscale în cadrul acțiunii civile (ce nu putea fi paralizată prin invocarea existenței unei proceduri speciale în Codul de procedură fiscală), aceeași analiză poate fi efectuată și de instanța de drept comun sesizată potrivit art. 397 alin. (5) din C. proc. pen. (în realitate, art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., așa cum s-a arătat) în mecanismul răspunderii civile delictuale, acțiunea civilă fiind lăsată nesoluționată de instanța civilă, potrivit art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.

Pe de altă parte, instanța de apel a înlăturat apărarea apelantului potrivit căreia există deja o decizie de antrenare a răspunderii solidare a acestuia cu societatea D. S.R.L., cât timp, pe de o parte, aceasta a fost deja contestată și, pe de altă parte, această decizie de antrenare a răspunderii solidare este întemeiată pe dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 ("administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale"), pe când acțiunea de față are ca fundament juridic "reținerea și nevărsarea la bugetul de stat a impozitelor și contribuțiilor angajaților".

În acest sens, s-a apreciat că izvorul juridic al celor două creanțe este diferit, în primul caz fiind vorba despre creanța pe care debitoarea D. S.R.L. o datorează bugetului consolidat al statului, iar în al doilea caz, de fapta ilicită a administratorului societății care, deși a reținut de la angajații societății impozitele și taxele fiscale datorate de aceștia, nu a virat sumele respective la buget.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât contestă legalitatea argumentelor instanței de apel anterior redate, criticând, pe de o parte, greșita confirmare a respingerii excepției inadmisibilității, a excepției lipsei calității procesuale pasive și neanalizarea excepției lipsei de interes, iar pe de altă parte, susținând greșita aplicare și interpretare a Deciziei nr. 17/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, relevantă chiar pentru soluționarea excepțiilor menționate.

Înalta Curte observă, pe de o parte, că deși instanța de apel stabilește că debitul de recuperat de către reclamantă (ANAF) de la societatea D. S.R.L., datorat la bugetul statului, și debitul pretins de aceeași reclamantă de la recurentul-pârât prin formularea cauzei de față, sunt creanțe diferite cu un izvor juridic distinct, nu demonstrează o atare concluzie, iar, pe de altă parte, considerentele privind reținerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, posibil a fi antrenată potrivit normelor de drept comun, sunt în contradicție cu cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 17/205, pronunțată în recurs în interesul legii.

Astfel, instanța de apel a arătat faptele ilicite pe care le-a reținut în sarcina pârâtului, și anume:

- reținerea de către pârât a impozitelor pe salarii aplicate la salariile achitate deja în perioada septembrie 2011- noiembrie 2013 și nevărsarea acestora către bugetul de stat,

- reținerea de către pârât a contribuțiilor CAS datorate de salariat aplicate la salariile achitate deja în perioada septembrie 2011- noiembrie 2013 și nevărsarea acestora către bugetul asigurărilor sociale,

- reținerea de către pârât a contribuțiilor CASS datorate de salariat aplicate la salariile achitate deja în perioada octombrie 2011- noiembrie 2013 și nevărsarea acestora către bugetul asigurărilor sociale de sănătate,

- respectiv, reținerea de către pârât a contribuțiilor la fondul de șomaj datorat de salariat aplicate la salariile achitate deja în perioada aprilie 2012- noiembrie 2013 și nevărsarea acestora către bugetul asigurărilor pentru șomaj.

În acest context, curtea de apel a identificat obligațiile fiscale enumerate ca fiind cele reglementate de art. 57 alin. (1), (2

1

)

și (3) din Codul fiscal vechi (Legea nr. 571/2003) și art. 111 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003, norme care impuneau îndeplinirea obligației de reținere a impozitelor și contribuțiilor datorate de salariat și vărsarea acestora ulterior către bugetul de stat, într-un termen stabilit de lege, fără a argumenta care este mecanismul legal prin care obligațiile fiscale ale unei societăți (debitorul fiscal) devin obligații personale ale unei persoane fizice care a fost administratorul acesteia în perioada de referință pentru administrarea acestor creanțe fiscale (septembrie 2011- noiembrie 2013) și de ce faptele ilicite enumerate sunt fapte personale ale persoanei fizice, iar nu fapte ale persoanei juridice care a acționat, conform legii sau statului societății, prin intermediul aministratorului său, reținând de la angajații săi contribuțiile obligatorii fără a le vira la bugetul de stat în termenul prevăzut de lege.

De asemenea, dintr-o altă perspectivă, nu s-a explicat de ce acestea ar fi obligații distincte, de sine stătătoare, deși la nivel conceptual instanța de apel le-a enunțat prin formulări echivalente, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 - creanța fiscală nefiind încă recuperată au devenit incidente noile dispoziții procedurale fiscale, potrivit art. 352 - ("administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale",) și, conform dreptului comun - "reținerea și nevărsarea la bugetul de stat a impozitelor și contribuțiilor angajaților".

Așa cum s-a arătat, deși trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale, recurentul-pârât a fost achitat ca urmare a declarării neconstituționalității normei de incriminare prin Decizia nr. 363/2015 a Curții Constituționale, situație în care instanța penală a lăsat latura civilă nesoluționată.

Scopul formulării cererii de chemare în judecată de către reclamantă (ANAF pentru Statul Român) este obținerea unui titlu executoriu împotriva pârâtului, în vederea realizării acestor creanțelor fiscale necolectate la bugetul consolidat al statului de la debitoarea D. S.R.L..

Înalta Curte constată că instanța de apel a confirmat că simpla opțiune a reclamantei de a recurge la formularea împotriva pârâtului a unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile C. civ., ar fi suficientă pentru antrenarea răspunderii acestuia și recuperarea acestor creanțe fiscale de la pârât, fost administrator la societății.

Se observă că deși reclamantul a inițiat cererea de chemare în judecată în baza prevederilor art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. (cu toate că s-a invocat doar art. 397 alin. (5) privitor la măsurile asigurătorii), întreaga argumentație în fapt și în drept pe care a expus-o și pe care instanțele de fond și-au însușit-o, este ancorată în prevederile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală, așadar, prin raportare la dispoziții ale unor acte normative speciale din care rezultă natura și izvorul juridic real al debitului la a cărui recuperare tinde reclamanta în cauza de față.

Art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. prevede astfel: "(2) Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal pot să introducă acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile."

Totodată, trebuie arătat că potrivit art. 28 alin. (1) teza a doua: "(1) Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite."

Se apreciază că sensul normei de la art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. este acela de a indica persoanei vătămate sau succesorilor acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, o cale procedurală în vederea obținerii unui titlu executoriu, în măsura în care, totuși, o faptă ilicită s-a săvârșit (care, inițial, a fost urmărită ca infracțiune și pentru care a intervenit dezincriminarea) și este de natură a fi produs un prejudiciu care trebuie reparat, dat fiind faptul că prin hotărârea penală definitivă nu s-a soluționat și acțiunea civilă alăturată celei penale, pentru a fi ea însăși titlu executoriu și sub aspectul laturii civile.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că art. 27 alin. (2) din C. proc. pen.. nu este o normă imperativă care să impună persoanei vătămate o anumită conduită, având în vedere formularea din care rezultă caracterul supletiv al acesteia - "pot introduce acțiune la instanța civilă".

Mai mult decât atât, textul invocat nici nu indică în mod expres instituția răspunderii civile delictuale de drept comun care să constituie obiectul pretenției formulate în fața instanței civile, astfel încât, în contextul acestei dispoziții legale, sintagma "instanța civilă" din cuprinsul ei poate avea semnificația oricărei alte instanțe decât instanța penală, instanță care are, potrivit legii, o altă competență procesuală decât soluționarea cauzelor în materie penală.

Trimiterea explicită la răspunderea civilă delictuală se regăsește însă în dispozițiile art. 19 din C. proc. pen., normă ce a făcut obiectul interpretării instanței supreme, în vederea aplicării unitare de către instanțele judecătorești în mecanismul recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 17 din din 5 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii; asupra acestei chestiuni se va reveni în considerente ulterioare.

Posibilitatea formulării unei acțiuni în fața instanței civile din art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. nu constituie numai un indiciu de ordin volițional, cu atât mai mult cu cât, în unele cazuri, o astfel de opțiune, de a formula acțiunea sau nu, nu este subordonată voinței persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă în procesul penal, precum în speță, întrucât obligațiile organelor fiscale în legătură cu administrarea creanțelor fiscale sunt obligații legale imperative, stabilite prin dispozițiile Codului de procedură fiscală, anume acelea de a colecta la bugetul consolidat la statului, în condițiile legii, impozitele și taxele prevăzute de normele fiscale în sarcina contribuabililor.

În acest sens, sunt relevante, între altele, dispozițiile art. 1 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora:

"(1) Prezentul cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal. (…)

(3) Prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat se înțelege ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale în legătură cu:

a) înregistrarea fiscală;

b) declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat;

c) soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscal."

Totodată, se apreciază că acest caracter dispozitiv al art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală este în deplină concordanță cu caracterul de drept comun al răspunderii civile delictuale, acțiune care ar putea să fie dedusă judecății instanței civile în măsura în care nu există dispoziții legale speciale care să reglementeze o altă modalitate de recuperare a prejudiciului pretins produs printr-o faptă ilicită, care a făcut obiectul unui proces penal, finalizat cu lăsarea nesoluționată a acțiunii civile.

O atare interpretare este în acord cu dispozițiile art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative confirmă, având în vedere că art. 27 din C. proc. pen. trebuie corelat cu actele normative de nivel superior sau de același nivel cu care se află în conexiune.

Răspunderea civilă delictuală constituie răspunderea de drept comun, atât în raport cu răspunderea contractuală (tot o răspundere civilă, dar specială), cât și în raport cu alte forme de răspundere juridică - administrativă, contravențională sau penală, fiecare dintre acestea fiind forme particulare sau specifice, speciale, de sancționare a ilicitului juridic.

Constatarea anterioară antrenează observarea aplicabilității principiului specialia generalibus derogant, ceea ce presupune că ori de câte ori există norme juridice speciale acestea au prioritate și exclusivitate în aplicare pentru soluționarea acelui raport juridic, în timp ce normele dreptului comun sunt incidente, dacă este cazul, numai în completare, pentru soluționarea unor aspecte litigioase în același conflict juridic pentru care legea specială nu prevede o soluție proprie.

Regula priorității legii speciale în concurs cu legea generală atrage și consecința că, odată epuizată aplicarea normei speciale nu se va putea recurge la dublarea soluționării raportului juridic litigios, de această dată, în condițiile dreptului comun, astfel cum instanța de apel a argumentat în prezența titlului de creanță deja emis de intimata-reclamantă, prin care s-a angajat răspunderea solidară a recurentului cu societatea și cu ceilalți administratori - B. și C. -, titlu în raport cu care, pe lângă excepția inadmisibilității, recurentul-pârât a invocat și excepția lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată.

În acest punct al analizei, Înalta Curte constată că în cauză în mod nefondat susține recurentul că excepția lipsei de interes nu a fost analizată de instanța de apel, întrucât evaluările făcute în considerente în legătură cu existența acestui titlu de creanță vădesc o evaluare a acestei apărări a pârâtului, chestiunea inexistenței unui interes procesual actual, valabil pentru reclamantă și în etapa devolutivă a apelului, fiind invocată prin motivele de apel de către pârât.

Drept urmare, se constată că nu poate fi reținut cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Revenind la dispozițiile de drept material aplicabile, Înalta Curte apreciază că este util a se arăta că scopul și sfera de cuprindere a Codul fiscal sunt definite în dispozițiile art. 1 din Legea nr. 571/2003, iar alin. (1) - (3) din această normă prevăd astfel:

"(1) Prezentul cod stabilește cadrul legal pentru impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii prevăzute la art. 2, care constituie venituri la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, bugetul asigurărilor pentru șomaj și fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, precizează contribuabilii care au obligația să plătească aceste impozite, taxe și contribuții sociale, precum și modul de calcul și de plată al acestora. Prezentul cod cuprinde procedura de modificare a acestor impozite, taxe și contribuții sociale. De asemenea, autorizează Ministerul Finanțelor Publice să elaboreze norme metodologice, instrucțiuni și ordine în aplicarea prezentului cod și a convențiilor de evitare a dublei impuneri.

(2) Cadrul legal de administrare a impozitelor și taxelor reglementate de prezentul cod este stabilit prin legislația privind procedurile fiscale.

(3) În materie fiscală, dispozițiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile Codul fiscal."

Ca atare, art. 1 alin. (2) stabilește în mod neechivoc că administrarea impozitelor și taxelor reglementate de Codul fiscal se realizează potrivit cadrului legal stabilit prin dispozițiile Codului de procedură fiscală, iar alin. (3) din această normă reglementează prevalența dispozițiilor Codul fiscal asupra oricăror alte acte normative, în caz de conflict de reglementare.

În acest sens, art. 1 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală în stabilirea sferei de aplicare a actului normativ prevăd astfel:

"(1) Prezentul cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal.

(3) Prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat se înțelege ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale în legătură cu:

a) înregistrarea fiscală;

b) declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat;

c) soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale."

Pe de altă parte, art. 2 din aceeași O.G. nr. 92/2003 definește raportul Codului de procedură fiscală și alte acte normative, în următorii termeni:

(1) Administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat, prevăzute la art. 1, se îndeplinește potrivit dispozițiilor Codului de procedură fiscală, ale Codul fiscal, precum și ale altor reglementări date în aplicarea acestora.

(2) Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat.

(3) Unde prezentul cod nu dispune se aplică prevederile Codului de procedură civilă."

În contextul cauzei de față, relevant este și conținutul art. 21 din O.G. nr. 92/2003 care arată semnificația noțiunii de creanță fiscală, dar și cel al art. 22 care definește obligațiile fiscale.

Pe de altă parte, creditorii și debitorii raportului de drept material fiscal sunt stabiliți prin prevederile art. 25 din același act normativ:

"(1) În raporturile de drept material fiscal, creditorii sunt persoanele titulare ale unor drepturi de creanță fiscală prevăzute la art. 21, iar debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligația corelativă de plată a acestor drepturi.

(2) În cazul în care obligația de plată nu a fost îndeplinită de debitor, debitori devin, în condițiile legii, următorii:

a) moștenitorul care a acceptat succesiunea contribuabilului debitor;

b) cel care preia, în tot sau în parte, drepturile și obligațiile debitorului supus divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz;

c) persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile legale referitoare la faliment;

d) persoana care își asumă obligația de plată a debitorului, printr-un angajament de plată sau printr-un alt act încheiat în formă autentică, cu asigurarea unei garanții reale la nivelul obligației de plată;

e) persoana juridică, pentru obligațiile fiscale datorate de sediile secundare ale acesteia;

f) alte persoane, în condițiile legii."

Din interpretarea coroborată a normelor de drept material fiscal și de procedură fiscală precitate, a căror incidență a fost reținută în cauză de curtea de apel numai în legătură cu analizarea faptei ilicite, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă (ANAF), reprezentant al Statului în raportul juridic fiscal, conform art. 17 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, are obligația imperativă de administrare a creanțelor fiscale, în condițiile stabilite de Codul de procedură fiscală, de Codul fiscal, precum și de alte reglementări date în aplicarea acestora, potrivit art. 2 din O.G. nr. 92/2003 (cea din urmă reglementare, fiind abrogată la intrarea în vigoare a noii reglementări - Legea nr. 207/2015).

În consecință, aceste atribuții legale ale reclamantei nu pot fi îndeplinite în temeiul prevederilor C. civ., astfel cum organul fiscal tinde în cauza de față (în care a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât, în baza dispozițiilor din C. civ.), întrucât această opțiune încalcă normele imperative din art. 1 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, ale art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, deoarece nu C. civ., ci Codul de procedură fiscală este indicat prin normele legale ca fiind procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat.

Concluzionând asupra inaplicabilității dispozițiilor art. 998, 999 din vechiul C. civ. (sau, parțial, ale art. 1357 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. pentru pretinsele fapte ilicite săvârșite după intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009, la 1.10.2011) în scopul obținerii unui titlu executoriu împtotriva unui contribuabil restant, Înalta Curte reține că art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală nu poate reprezenta un fundament legal în acest sens.

În consecință, norma evocată nu indică persoanei vătămate, constituite ca parte civilă într-un proces penal în care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată, o cale procedurală obligatoriu de urmat, iar principiul specialia generalibus derogant atrage incidența în cauză a prevederilor Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscal, pentru emiterea unui titlu executoriu de către organul fiscal însuși, în exercitarea competențelor sale legale, cu privire la stabilirea impozitului pe salarii, contribuții CAS, contribuții CASS și la fondul de șomaj datorate în temeiul legii de D. S.R.L., în calitate de contribuabil sau de debitor al obligației fiscal, ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat pe parcursul soluționării cauzei.

În plus, art. 1 alin. (3) din Codul fiscal stabilește prevalența dispozițiilor sale în concurs sau în caz de conflict de reglementare cu orice alt act normativ, iar art. 2 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, l