ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 420/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 27 iunie 2016 pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, sub nr. x/2016, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a chemat în judecată pe pârâții A. și B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâții la achitarea despăgubirilor civile în cuantum de 496.859,44 RON, reprezentând prejudiciu produs bugetului de stat, constând în creanțe fiscale și accesoriile acestora, calculate până la plata integrală a debitului. Totodată, reclamantul a solicitat menținerea măsurii asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale, prin ordonanța nr. 419350/25.09.2003 a IPJ Constanța, secția de Poliție Transporturi, asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâtei B..

Hotărârile pronunțate în primă instanță Prin încheierea din 06 iulie 2016, Tribunalului Constanța, secția I civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 91 din 17 august 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a fost respinsă ca nefondată cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța de menținere a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâtei B.. Prin încheierea din 10 mai 2017, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins excepția lipsei de interes în formularea cererii, invocată de pârâta B.; a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune; a respins proba testimonială și proba cu expertiză contabilă, propuse de pârâta B.. Prin sentința civilă nr. 1150 din 24 mai 2017, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis cererea reclamantului Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța; a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 496.859,44 RON cu titlu de despăgubiri și la plata dobânzilor și penalităților calculate până la achitarea efectivă a debitului.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 140 C din 15 noiembrie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția civilă a admis apelul formulat de pârâta B. împotriva încheierii interlocutorii din 10 mai 2017 și a sentinței civile nr. 1150 din 24 mai 2017, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta B., în solidar cu pârâtul A., la plata sumei de 86.521,14 RON cu titlu de despăgubiri și la plata dobânzilor și penalităților calculate la această sumă până la data achitării debitului; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate cu privire la obligațiile stabilite în sarcina pârâtului A..

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, a declarat recurs pârâta B.. Recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii în tot a acțiunii formulate de reclamant. Recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată, în esență, sub următoarele aspecte: Interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale incidente la cazul concret dedus judecații, instanța de apel a reținut în mod greșit că soluția de respingere a excepției lipsei de interes a reclamantului în promovarea demersului judiciar, pronunțată de instanța de fond, ar fi una corectă. Astfel, față de dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., art. 352 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 85 alin. (1), art. 86 alin. (1) și art. 110 din O.G. nr. 92/2003, contrar celor reținute de instanța de apel, reclamantul, în calitate de autoritate publică învestită cu prerogativa administrării și/sau colectării creanțelor fiscale, avea obligația ca, în exercitarea atribuțiilor ce îi sunt conferite, să emită decizie de impunere, în cuprinsul căreia să fie individualizate creanțele datorate de debitorul obligațiilor fiscale către bugetul statului. Recurenta a apreciat că, în raport de natura prejudiciului pretins - creanțe fiscale, reclamantul era îndrituit și obligat să emită o decizie de impunere în cuprinsul căreia să fie individualizată suma pe care o pretinde cu titlu de prejudiciu adus bugetului de stat, mai cu seamă că prin decizia penală nr. 391/P/29.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală în dosarul nr. x/2011, s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, decizie de impunere care să fi fost comunicată destinatarului contribuabil și care, în măsura în care s-ar fi apreciat, ar fi putut fi contestată potrivit dispozițiilor art. 205 și urm. din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. De asemenea, făcând trimitere la dispozițiile legale anterior menționate, recurenta a arătat că pentru a se stabili dacă reclamantul avea interes în exercitarea acțiunii civile, instanța ar fi trebuit să prefigureze folosul efectiv pe care acesta l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate, examen în urma căruia s-ar fi constatat ca reclamantul ar fi avut la îndemână calea procedurală a emiterii unei decizii de impunere, iar nu direct promovarea unei cereri introductive de instanță. A apreciat că, în interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 92 din O.G. nr. 92/2003, în referire la art. 16 din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel a reținut în mod greșit că "formularea cererii de constituire în cadrul dosarului penal a întrerupt termenul de prescripție până la data când prin Rechizitorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța din 05.04.2011, s-a dispus trimiterea în judecată, dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripție", că "acest termen a fost întrerupt tot în condițiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, ca urmare a formulării, la data de 20.07.2011, a cererii de constituire parte civilă în dosarul penal nr. x/2011", dar și că "această întrerupere s-a realizat până la data pronunțării unei hotărâri definitive în dosarul penal, respectiv până la pronunțarea deciziei penale nr. 391/29.03.2016, prin care, ca urmare a încetării procesului penal pentru că a intervenit prescripția răspunderii penale, a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă potrivit art. 25 alin. (5) C. pr. penală." Normele procedurale fiscale, în opinia recurentei, stabilesc două termene de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale: un termen general de 5 ani și un termen excepțional de 10 ani, în cazul în care creanța fiscală rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală (infracțiune sancționată prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă). Astfel fiind, în această materie, legiuitorul a înțeles a stabili un termen de prescripție specială, de 10 ani, în vederea stabilirii obligațiilor fiscale rezultate din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, termen care începe să curgă de la data săvârșirii faptei ce constituie infracțiune. Or, în condițiile în care faptele au fost săvârșite în perioada anilor 2001 - 2003, termenul de prescripție specială de 10 ani s-a împlinit în anul 2013, anterior promovării cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită instanța civilă. Din această perspectivă, se impune a observa că, în mod greșit, instanța de apel nu a analizat susținerea acesteia, întrucât a făcut referire la data de 29 noiembrie 2003, dată care nu reprezintă momentul la care a început să curgă termenul de prescripție. Mai mult, în situația în care s-ar reține raționamentul instanței de apel în sensul că data la care a început să curgă termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 (deși, astfel cum s-a arătat, prescripția a fost invocată în raport de termenul de prescripție de 10 ani prevăzut de O.G. nr. 92/2003) ar fi 29.11.2003, se impune a observa că formularea cererii de constituire de parte civilă a avut loc la data de 20.07.2011, deci ulterior împlinirii termenul de 3 ani reținut de instanța de apel. Pe de altă parte, recurenta a apreciat că, în mod greșit, în cuprinsul hotărârii atacate, s-a reținut că termenul de prescripție a dreptului de a solicita obligarea pârâtei la plata despăgubirilor civile a fost întrerupt prin constituirea de parte civilă în cadrul procesului penal, întrucât dispozițiile legale menționate nu prevăd un astfel de caz de întrerupere a termenului de prescripție. Totodată, a susținut că prin interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 998 și art. 999 din C. civ. de la 1864, raportat la cazul concret dedus judecății, față de probatoriul administrat, instanța de apel a reținut în mod greșit că ar fi întrunite cumulativ condițiile pentru a se dispune antrenarea răspunderii civile delictuale a recurentei în privința sumei totale de 86.521,14 RON. Astfel fiind, motivele de recurs vizează interpretarea și aplicarea eronată de către instanța de apel atât a dispozițiilor art. 998 și art. 999 din C. civ. de la 1864, cât și a celor cuprinse în Legea nr. 82/1991, cu privire la prejudiciul pretins cauzat de pârâtă bugetului de stat, în cuantum total de 86.521,14, compus din suma de 60.441 RON - creanțe rezultate din activitatea societății C. S.R.L. și suma de 26.376,53 RON - creanțe rezultate din activitatea societății D. S.R.L. Sub un prim aspect, este necesar a se face distincție între obligațiile de serviciu ale funcției de contabil angajat cu contract individual de muncă și obligațiile asumate prin contractul de prestări servicii, contract în temeiul căruia acesteia îi revenea obligația de a organiza/conduce/ține evidența contabilă, fără, însă a putea reprezenta societatea și a decide pentru aceasta. Prin urmare, modalitatea în care celălalt pârât a înțeles să gestioneze sumele de bani ridicate din bancă nu poate fi interpretată ca faptă personală a recurentei, în condițiile în care neplata debitului datorat bugetului, cu consecința producerii prejudiciului, nu reprezenta o atribuție de serviciu legală sau contractuală a acesteia. Cu ale cuvinte, simpla împrejurare a remiterii unor sume de bani reprezentantului legal al societății, cu care erau perfectate contracte de prestări servicii, urmare solicitării exprese a acestuia, în vederea asigurării bunei desfășurări a activității comerciale a persoanelor juridice în discuție, singura faptă, de altfel, care i-a fost imputată recurentei, nu este de natură a cauza, în mod direct, prejudiciul pretins în prezenta cauză. Ceea ce prezintă relevanță din perspectiva inexistenței unei fapte ilicite a recurentei în generarea prejudiciului pretins în prezenta cauză este faptul că atât din declarațiile celuilalt pârât, din corespondența purtata între părți, precum și din corespondența purtată de copârât cu instituțiile bancare, a rezultat că toate operațiunile pe care le-a efectuat recurenta au fost realizate urmare a solicitării exprese a copârâtului, pe baza documentelor transmise de acesta, operațiuni ce nu ar putea fi apreciate, prin ele însele, ca fiind nelegale, iar modalitatea în care copârâtul a înțeles să-și îndeplinească ulterior obligațiile în calitate de reprezentant legal al persoanelor juridice sau, mai precis, de a nu-și executa aceste obligații, în sensul utilizării sumelor de bani pentru achitarea debitelor datorate bugetului de stat, nu reprezintă o faptă ilicită a pârâtei-recurente. În acest context, recurenta a apreciat că, în pofida celor reținute in cuprinsul hotărârii atacate, modalitatea de întocmire și de înregistrare a documentelor contabile a fost una corectă, în conformitate cu dispozițiile legale incidente, pe baza contractelor individuale de muncă și a pontajelor transmise, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei în privința sumei de 60.144,16 RON. Pe de altă parte, a arătat recurenta, factura nr. x/01.06.2001, factura în privința căreia s-a susținut că aceasta ar fi întocmit-o, a fost emisă în conformitate cu prevederile Legii nr. 82/1991 și cuprinde toate datele cerute de dispozițiile legale în materie, motiv pentru care nu i se poate imputa încasarea/neîncasarea contravalorii acesteia. Prin urmare, pretinsul prejudiciu nu a fost cauzat ca urmare unei modalități necorespunzătoare de întocmire de către pârâta-recurentă a facturii în discuție, ci de faptul că societatea nu și-a mai achitat datoriile bugetare aferente acestei operațiuni, suma fiind însușită de copârâtul din prezenta cauză, faptă care, în mod evident, nu îi poate fi imputată recurentei, întrucât o asemenea obligație, susține aceasta, nu îi revenea, nici potrivit convenției părților și nici potrivit dispozițiilor legale. În concluzie, a apreciat recurenta că, printr-o interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor legale incidente la care a făcut trimitere, instanța de apel a reținut în mod greșit că ar fi întrunite, cumulativ, condițiile pentru a se dispune antrenarea răspunderii sale civile în privința sumei totale de 86.521,14 RON.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului atâta în privința excepțiilor invocate, cât și a aspectelor care vizează fondul cauzei, ca nefondate. Cu referire la respingerea în mod eronat de către instanța de apel a excepțiilor lipsei de interes și prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin motivele de recurs, a arătat că interesul în promovarea acțiunii în pretenții este un interes determinat, legitim, personal, născut și actual atâta timp cât intimatul a formulat cerere de constituire ca parte civilă în dosarul penal nr. x/2011 din 09 iunie 2011 inclusiv cu privire la recurenta-pârâtă. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, în condițiile în care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată în dosarul penal nr. x/2011 urmare deciziei penale nr. 391/P/29.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, a existat posibilitatea legală de a formula o acțiune civilă atât față de pârâții foști inculpați în dosarul penal tocmai pentru a recupera prejudiciului creat de aceștia, conform expertizei efectuate în dosarul penal, după cum a reținut instanța de fond și apel. Or, pentru ca o creanță să devină fiscală era necesar mai întâi a obține un titlu de creanță care, potrivit Codului de procedură fiscală, poate fi reprezentat și printr-o hotărâre judecătorească. Cât timp obligativitatea plății unei creanțe fiscale poate fi stabilită și prin hotărâre judecătorească, nu se poate reține o eventuală lipsa de interes în condițiile în care prin plângerea penala formulată s-a urmărit a se analiza dacă s-a săvârșit sau nu vreo infracțiune în scopul stabilirii creanței fiscale determinate de obligația reparării prejudiciului produs bugetului de stat. Soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune este corectă în condițiile în care prin depunerea acțiunii civile în cadrul dosarului penal pentru un prejudiciu cauzat bugetului de stat nu se putea promova și o altă acțiune paralelă, iar acțiune civilă în pretenții a fost promovată deîndată ce i-a fost comunicată decizia penală nr. 391/P/29.03.2016 a Curții de Apel Constanța pronunțată în dosarul nr. x/2011, respectiv la 07 iunie 20116, și după obținerea mandatului emis de ANAF în cadrul prezentului dosar, prevalând dispozițiile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. Pe fondul recursului, cu referire la motivarea deciziei penale nr. 391/P/29.03.2016 (pag. 18), art. 27 și art. 28 din C. proc. pen., a arătat că în condițiile în care în cadrul dosarului penal s-a reținut că faptele săvârșite de recurentă constituiau infracțiuni, determinând producerea prejudiciului cauzat bugetului de stat, se impunea se ține seama de prevederile legale menționate, mai ales de cele ale art. 28 alin. (1), care statuează ca hotărârea instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile în privința existenței faptei și persoanei care a săvârșit-o și că probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite și în fața instanței civile. În condițiile în care atât prin sentința penală, cât și prin decizia penală pronunțate în dosarul penal s-a reținut că recurenta a săvârșit o infacțiune care a cauzat un prejudiciu, este evident ca toate cele patru condiții ale răspunderii civile delictuale anume fapta - deja constatată în procesul penal, prejudiciul - ca rezultat negativ suferit de partea vătămată, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu - probat în cursul dosarului penal și vinovăția - care în cazul răspuderii civile delictuale este suficient a fi și sub forma culpei. În mod eronat a susținut recurenta ca ar fi fost aplicate și interpretate eronat prevederile art. 998-999 din C. civ. în cauza dedusă judecații în condițiile în care instanța de fond și apel au stabilit și motivat judicios că sunt incidente aceste dispoziții legale și în privința recurentei, întrucât prestațiile efectuate de aceasta față de cele două societăți cărora le asigura servicii de contabilitate, nu se poate reține ca aceasta nu a avut reprezentarea faptelor sale, astfel cum au fost expuse în întâmpinare, reținându-se existența elementelor răspunderii civile delictuale în privința recurentei pentru suma de 86.521,14 RON cu titlu de despăgubiri civile inclusiv accesorii fiscale ce urmează a fi suportate în solidar cu A..

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27 ianuarie 2021, completul filtru a admis, în principiu, recursul declarat pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 140 C din 15 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă în cauză și a fixat termen de judecată la 23 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Prin încheierea din 11 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a dispus, preschimbarea, din oficiu, a termenului de judecată de la 23 martie 2021 la 09 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentă și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Printr-o primă critică circumscrisă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul modului de soluționare a excepției lipsei de interes a reclamantului în promovarea demersului judiciar, susținând că față de dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., art. 352 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 85 alin. (1), art. 86 alin. (1) și art. 110 din O.G. nr. 92/2003, reclamantul, în calitate de autoritate publică învestită cu prerogativa administrării și/sau colectării creanțelor fiscale, avea obligația ca, în exercitarea atribuțiilor ce îi sunt conferite, să emită decizie de impunere, în cuprinsul căreia să fie individualizate creanțele datorate de debitorul obligațiilor fiscale către bugetul statului. Critica este nefondată. Înalta Curte constată că acțiunea în pretenții formulată de reclamantul Statul Român se întemeiază pe dispozițiile art. 1349 raportat la art. 1357 din noul C. civ., urmârindu-se valorificarea creanței ce s-a născut în patrimoniul reclamantului urmare a săvârșirii infracțiunilor de delapidare, evaziune fiscală și împrumut nelegal de către pârâții A. și B., însă față de data săvârșirii faptelor ilicite și în baza cărora s-a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale, respectiv 2001-2003, după cum în mod corect a reținut instanța de apel, sunt aplicabile dispozițiile art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864, iar nu cele ale noului C. civ. a căror incidență, în raport de art. 6 alin. (5), se poate reține numai în ipoteza în care faptele au fost săvârșite după data intrării în vigoare a acestuia, respectiv 01 octombrie 2011. Prin sentința penală nr. 407/03.07.2014 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2011, s-a dispus condamnarea inculpaților A. și B. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 1 alin. (1), (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. din 1969, art. 74 alin. (2), art. 76 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen. a fost admisă acțiunea civilă formulată de Statul Român, prin ANAF, fiind obligați inculpații A., E. și B., în solidar, la plata către partea civilă a sumei de 496.859,44 RON, precum și la plata dobânzilor și a penalităților, calculate până la data achitării prejudiciului. Prin decizia penală nr. 391/P/29.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, au fost admise apelurile formulate de inculpații A., B. și E., împotriva acestei sentințe dispunându-se schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 215 1 alin. (1), (2) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior și cu aplicarea art. 5 din C. pen., constatându-se intervenită prescripția penală și dispunându-se, pe cale de consecință, încetarea procesului penal; față de inculpata E. s-a dispus achitarea, reținându-se că în privința vinovăției sale există îndoială, fiind aplicat principiul in dubio pro reo; în baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., instanța de apel a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român, prin ANAF, prin DGFP Constanța, în raport de inculpații A. și B., menținând totodată, potrivit art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatei B.. Soluția de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale a determinat lăsarea ca nesoluționată, în apel, a acțiunii civile, după ce în primă instanță pretențiile părții civile fuseseră admise, ca urmare a administrării de probe sub toate aspectele laturii civile. Înalta Curte constată că urmare a săvârșirii infracțiunilor menționate, ce au fost stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, s-a născut dreptul Statului Român la recuperarea prejudiciului cauzat prin sustragerea de la plata taxelor impozitelor și contribuțiilor datorate bugetului de stat și corelativ, obligației pârâților (foști inculpați) de a plăti sumele respective calculate conform legislației fiscale. Potrivit art. 27 alin. (2) și art. 28 din C. proc. pen., partea civilă din procesul penal poate introduce acțiune la instanța civilă, dacă prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Pe de altă parte, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Astfel, recuperarea prejudiciului material are loc în cadrul procesului penal atunci când cel care a suferit prejudiciul se constituie parte civilă, cu excepția situației în care procesul penal se soluționează fără ca instanța să rezolve și latura civilă, ipoteză care se regăsește în speță. În acest context, Statul Român se poate adresa instanței civile, pe cale separată, formulând o acțiune în pretenții împotriva pârâților A. și B., acțiune guvernată de dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie întemeiată pe art. 998-999 din C. civ. de la 1864 (corespondent art. 1357-1358 din noul C. civ.). Relevante din acest punct de vedere sunt considerentele deciziei nr. 7/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii, potrivit cărora: "46. Potrivit art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale, iar, în conformitate cu art. 27 alin. (2) din același cod, persoana vătămată sau succesorii săi, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. 47. Prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală." Prin urmare, este neîntemeiată susținerea recurentei în sensul că demersul reclamantului în promovarea acțiunii în pretenții nu ar fi justificat de un interes determinat, legitim, personal, născut și actual atâta timp cât Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, a formulat cerere de constituire ca parte civilă în cadrul dosarului penal nr. x/2011 încă din data de 09 iunie 2011 inclusiv cu privire la recurenta-pârâtă, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar. Tot astfel, este neîntemeiată și susținerea recurentei-pârâte în sensul că reclamantul era îndrituit și obligat să emită o decizie de impunere în cuprinsul căreia să fie individualizată suma pe care o pretinde cu titlu de prejudiciu adus bugetului de stat, decizie de impunere care să fi fost comunicată destinatarului contribuabil, așadar să existe un titlu de creanță ce ar fi trebuit să fi fost deținut față de pârâtă, ca ulterior să se întocmească un titlu executoriu și să fie executată în condițiile Codului de procedură fiscală, nu este întemeiată. În prezenta cauză, s-a reținut că prin activitatea infracțională desfășurată de pârâți constând în înregistrări eronate în contabilitate, încasarea fără drept a sumelor cuvenite societății, cheltuirea sumelor cuvenite societății după expirarea mandatului sau cedarea părților sociale și transmiterea calității de administrator, s-a produs un prejudiciu bugetului de stat, context care a determinat apariția unui raport juridic de drept civil între Statul Român, cel care a suferit un prejudiciul material, și persoanele fizice care au săvârșit faptele penale, raport diferit de cel de drept fiscal stabilit între societățile în cadrul cărora pârâții au activat și organele fiscale. Din acest punct de vedere este necesar a se face distincție între raportul juridic de drept fiscal ce s-a născut între societățile comerciale și Statul Român în cursul derulării activităților economice pentru care datorează taxe și impozite și raportul juridic de drept civil care a luat naștere ca urmare a săvârșirii faptelor penale imputate pârâților. Conținutul raportului juridic civil relevă, după cum s-a arătat, existența în patrimoniul Statului Român (persoană juridică păgubită prin infracțiuni) a dreptului la recuperarea prejudiciului și, corelativ, a obligației pârâților de a plăti sumele respective calculate conform legislației fiscale. Potrivit art. 15 și art. 19 din O.G. nr. 92/2003, subiectele raportului juridic fiscal sunt statul, unitățile administrativ teritoriale, contribuabilul, precum și alte persoane care îndeplinesc drepturi și obligații în cadrul acestui raport, iar creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care rezultă, de regulă, din raportul de drept fiscal. Or, în speță, prin prezenta acțiune, Statul Român solicită tocmai obținerea unui astfel de titlu de creanță față de recurenta-pârâtă. În condițiile în care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată în cadrul dosarului penal nr. x/2011, urmare a deciziei penale nr. 391/P/29.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Statului Român, prin ANAF, i s-a acordat posibilitatea, din punct de vedere legal, de a formula o acțiune civilă față de pârâți (foști inculpați în dosarul penal) în vederea recuperării prejudiciului creat de aceștia, astfel cum a rezultat din expertizele efectuate în dosarul penal. Așadar, cât timp obligativitatea plății unei creanțe fiscale poate fi stabilită și prin hotărâre judecătorească, nu se poate reține o eventuală lipsă de interes a reclamantului în promovarea demersului judiciar în condițiile în care în scopul stabilirii creanței fiscale determinate de obligația reparării prejudiciului produs bugetului de stat reclamantul a formulat plângerea penală pentru a se analiza dacă s-a săvârșit sau nu vreo infracțiune. A doua critică invocată de recurenta-pârâtă vizează modul de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune de către instanța de apel. Sub acest aspect, se susține că, în condițiile în care faptele au fost săvârșite în perioada anilor 2001-2003, termenul de prescripție specială de 10 ani de la data săvârșirii faptelor s-a împlinit în anul 2013, anterior promovării cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită instanța civilă. În mod greșit, susține recurenta, instanța de apel a făcut referire la data de 29 noiembrie 2003, dată care nu reprezintă momentul la care a început să curgă termenul de prescripție. În plus, în situația în care s-ar reține raționamentul instanței de apel în sensul că data la care a început să curgă termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 (deși, astfel cum s-a arătat, prescripția a fost invocată în raport de termenul de prescripție de 10 ani prevăzut de O.G. nr. 92/2003) ar fi 29 noiembrie 2003, se impune a se observa că formularea cererii de constituire de parte civilă a avut loc la data de 20 iulie 2011, ulterior împlinirii termenul de 3 ani reținut de instanța de apel. Pe de altă parte, în mod greșit, în cuprinsul hotărârii atacate, s-a reținut că termenul de prescripție a dreptului de a solicita obligarea pârâtei la plata despăgubirilor civile a fost întrerupt prin constituirea de parte civilă în cadrul procesului penal, întrucât dispozițiile legale menționate nu prevăd un astfel de caz de întrerupere a termenului de prescripție. Critica este nefondată. Având în vedere circumstanțele factuale ale speței, instanța de apel în mod corect a confirmat soluția primei instanțe cu privire la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune. Reținând că faptele imputate pârâților au fost săvârșite în perioada anilor 2001-2003 și principiul stabilit prin Decizia nr. 1/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, potrivit cu care se aplică legea în vigoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, instanța de apel a apreciat că dispozițiile O.G. nr. 92/2003 nu sunt incidente în cauză având în vedere data intrării în vigoare, respectiv 01 ianuarie 2004. Anterior acestei ordonanțe, dreptul de a stabili creanțele fiscale era reglementat prin O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, care la art. 21 și art. 25 prevedea termenele de prescripție de 5 ani pentru dreptul organelor de control fiscal de a stabili diferențe de impozite și majorări de întârziere pentru neplata acestora în condițiile prevăzute de ordonanță, respectiv de 10 ani pentru stabilirea impozitelor și a diferențelor de impozit în caz de evaziune fiscală stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Aceste dispoziții legale sunt aplicabile subiectului de drept fiscal, iar nu în cazul săvârșirii unei fapte delictuale sau unei infracțiuni de către alte persoane decât contribuabilul care avea obligația de plată a impozitelor și taxelor respective. Cum în speță este vorba de fapte ilicite în raport de care s-au invocat dispozițiile răspunderii civile delictuale, devin incidente dipozițiile de drept comun, și anume Decretul nr. 167/1958, potrivit art. 6 din noul C. civ., și Decizia nr. 1/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Legiuitorul a avut în vedere că momentul de la începe să curgă termenul de prescripție este data la care partea vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul care i s-a creat, precum și pe cel care răspunde de el. După cum reiese din cuprinsul rechizitoriului întocmit la 05 aprilie 2011 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, prin adresa nr. x/29.11.2003, D.G.F.P. Constanța, reclamantul Statul Român s-a constituit parte civilă împotriva persoanelor urmărite penal, astfel că 29 noiembrie 2003 este data la care acesta cunoștea prejudiciul care i s-a creat, precum și persoanele responsabile de producerea acestuia, în raport de care devin incidente dispozițiile legale ce reglementează prescripția dreptului material la acțiune. Așa cum a reținut instanța de apel, indiferent dacă în cauză se aplică termenul de 5/10 ani prevăzut de dispozițiile legislației fiscale sau termenul de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, acesta a fost întrerupt prin formularea acțiunii de chemare în judecată. În acest sens, dispozițiile art. 21 lit. a) din O.G. nr. 70/1997 sau art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 prevăd că termenul de prescripție se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecat. Se mai reține faptul că reclamantul a promovat acțiune civilă în pretenții la momentul la care i-a fost adusă la cunoștința decizia penală nr. 391/P/29.03.2016 a Curții de Apel Constanța, pronunțată în dosarul nr. x/2011, prin care a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă, potrivit art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., respectiv 07 iunie 2016. Prin urmare, formularea cererii de constituire ca parte civilă în cadrul dosarului penal a întrerupt termenul de prescripție până la data când, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța din 05 aprilie 2011, s-a dispus trimiterea în judecată, dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripție. Însă, și acest termen a fost întrerupt tot în condițiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 ca urmare a formulării, la data de 20 iulie 2011, a cererii de constituire parte civilă în dosarul penal nr. x/2011, prin care s-a solicitat obligarea inculpaților la plata către bugetul de stat a prejudiciului cauzat și a contravalorii expertizei judiciare, întrerupere ce a operat până la data pronunțării deciziei penale nr. 391/29.03.2016. Este adevărat că art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 stipulează că întreruperea nu operează dacă s-a dispus încetarea procesului, însă prioritare sunt dispozițiile speciale din C. proc. pen. - art. 27 alin. (2), care reglementează situația acțiunii civile în cazul în care se dispune încetarea procesului penal și lăsarea acțiunii civile ca nesoluționată. Astfel, după soluționarea definitivă a dosarului penal, partea civilă (reclamantul din speța de față) a formulat prezenta acțiune la instanța civilă, la data de 27 iunie 2016, în conformitate cu art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. Or, termenul de prescripție de 3 ani, care a început să curgă din data de 29 noiembrie 2013, nu s-a împlinit, acesta fiind întrerupt atât prin constituirea de parte civilă în dosarul de urmărire penală nr. 1657/P/2009 la data de 29 noeimbrie 2003 (pentru perioada 29.11.2003-05.04.2011), prin constituirea de parte civilă în dosarul penal nr. x/2011 al Tribunalului Constanța (pentru perioada 20.07.2011-29.03.2016), precum și prin formularea prezentei acțiuni la data de 27 iunie 2016. Prin cea de-a treia critică recurenta susține că, prin interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 998 și art. 999 din C. civ. de la 1864 și cele ale Legii nr. 82/1991, raportat la cazul concret dedus judecății și probatoriul administrat, instanța de apel a reținut în mod greșit că ar fi întrunite cumulativ condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a recurentei în privința sumei totale de 86.521,14 RON compusă din suma de 60441 RON, creanță rezultată din activitatea societății C. S.R.L. și suma de 26.376,53 RON - creanță rezultată din activitatea societății D. S.R.L. Chiar dacă, prin sentința penală, s-a reținut în sarcina recurentei săvârșirea infracțiunii în sarcina complicității, pentru stabilirea răspunderii civile delictuale este necesar a fi avute în vedere, în mod exclusiv, faptele personale care au determinat prejudiciul a cărui acoperire se solicită, aspect de altfel reținut de către instanța de apel. În contextul criticilor expuse, se constată că faptul generator al nemulțumirilor recurentei îl reprezintă modalitatea în care s-a produs evaluarea situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză, asupra cărora, în cadrul prezentului litigiu, nu se poate realiza un control judiciar, acest lucru realizându-se exclusiv în cadrul judecății apelului, potrivit art. 476 și art. 477 din C. proc. civ. Din acest punct de vedere, se reține că analiza condițiilor răspunderii civile delictuale s-a raportat la cele statuate în decizia penală nr. 391 din 29.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, potrivit cu care "probatoriul administrat în cursul urmăririi penale și verificat în cursul cercetării judecătorești a dovedit mai presus de orice îndoială rezonabilă că faptele imputate inculpatei există, constituie infracțiuni și au fost săvârșite de aceasta în sensul că inculpata B. a acordat ajutor material inculpatului A. (prin întocmirea si completarea actelor, prezentarea la unitățile bancare și ridicarea numerarului) în comiterea faptelor de evaziune fiscală și folosire cu rea-credință a bunurilor și creditului societății în referire la societățile S.C. D. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., prejudiciind bugetul de stat astfel cum s-a reținut în actul de inculpare confirmat de instanțele de judecată." S-a mai arătat că: "Apărările de nevinovăție nu au condus la răsturnarea temeiniciei probelor de vinovăție din cauză. Ca atare, Curtea constată că în cauză nu se justifică achitarea inculpatei B. pentru niciuna dintre infracțiunile reținute în sarcină". Dispozițiile art. 28 din C. proc. pen. prevăd că: "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite." Astfel, se reține că faptele săvârșite de recurenta-pârâtă au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea instanței penale, instanța civilă putând doar să analizeze existența prejudiciului și vinovăția acesteia raportat la aceste fapte. Din această perspectivă, în condițiile art. 27 alin. (2) teza finală din C. proc. pen., instanța de apel a procedat la analiza probelor administrate în dosarul penal în stabilirea prejudiciului creat de recurentă și vinovăția acesteia reținând în mod corect că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale: faptele - constatate în procesul penal, prejudiciul - rezultat negativ suferit de partea vătămată ca o consecință a faptelor ilicite, legătura de cauzalitate dintre fapte și prejudiciu - probată în dosarul penal și vinovăția - care în cazul răspunderii civile delictuale poate exista și sub forma culpei celei mai ușoare. În condițiile în care "activitatea de contabilitate era organizată și exercitată de inculpata B.", în mod corect instanța de apel a constatat că fapta ilicită, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv prin decizia penală, constând în neînregistrarea în contabilitatea societății C. S.R.L. a sumelor efective achitate salariaților, astfel cum erau înscrise în fluturașii de salarii, ci a unor sume mai mici în scopul diminuării impozitelor și contribuțiilor sociale datorate de angajator și angajați, a dus la prejudicierea statului cu suma de 60.144,61 RON, conform raportului de expertiză contabilă întocmit în dosarul penal. Câtă vreme răspunderea pentru modul de întocmire și înregistrare a documentelor contabile aparținea recurentei, potrivit art. 6 din Legea nr. 82/1992, în forma în vigoare la data săvârșirii faptelor, nu are relevanță dacă aceasta a avut sau nu drept de semnătură în bancă sau putea să efectueze plăți către bugetul statului cât timp efectuarea de plăți cu titlu de contribuții, taxe sau impozite se putea realiza numai în situația în care acestea ar fi fost stabilite la valoarea corectă a salariilor angajaților. Nu prezintă relevanță nici faptul că recurenta-pârâtă nu a avut calitatea de angajată cu contract de muncă, ci cu contract de prestări servicii, întrucât în oricare din aceste calități avea drepturi și obligații cu referire la obiectul prestației sale, respectiv de servicii de contabilitate, prestație ce nu putea fi efectuată decât cu respectarea prevederilor legale. Or, inclusiv retragerile din contul bancar al firmei și retrimiterea acestora în contul personal al administratorului în funcție, indiferent de ordinul nelegal al acestuia, echivalează cu o nerespectare a prevederilor legale incidente, în frauda bugetului de stat căruia nu i-au fost efectuate viramentele legale aferente activității comerciale ale firmei raportat la veniturile încasate de firmă. Din perspectiva îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum a reținut instanța de apel, la comiterea faptei ilicite de evaziune fiscală și-a adus contribuția și pârâtul A., fiind incidente dispozițiile art. 1382 din C. proc. civ., potrivit cu care: "Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat." Referitor la vinovăția recurentei, așa cum a reținut instanța de apel, în cazul răspunderii delictuale, autorul faptei răspunde chiar și pentru cea mai ușoară culpă. Cât timp recurenta a întocmit atât statele de plată în baza cărora se efectuau plățile către angajați cât și documentele contabile pe baza cărora s-au stabilit obligațiile către bugetul de stat, răspunderea pentru modul de întocmire a acestora revenea recurentei. Prin menționarea unor date eronate în documentele contabile aceasta a avut reprezentarea faptului că se aduc prejudicii bugetului de stat cât timp impozitele, taxele și contribuțiile vor avea o bază de calcul mai mică decât cea corespunzătoare sumelor plătite în mod efectiv. În consecință, pentru prejudiciul rezultat din activitatea societății C. S.R.L., concretizat în suma de 60.144,61 RON, sumă imputabilă în solidar cu celălalt pârât din dosar, erau îndeplinite condițiile răspunderii delictuale prevăzute de art. 998-999 din C. civ. din 1864, respectiv existența unei fapte ilicite (întocmirea unor documente contabile nereale), existența unui prejudiciu (privarea bugetului de stat de impozitele, taxele și contribuțiile raportate la sumele efectiv achitate angajaților), legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu (stabilită în mod cert prin raportul de expertiză) și vinovăția pârâtei. Cu referire la activitatea desfășurată de recurentă în privința celeilalte firme - S.C. D. S.R.L., s-a reținut că din totalul de 436.714,82 RON, recurentei îi este imputabilă suma de 23.376,21 RON, în solidar cu celălalt pârât din dosar, fapt ce rezultă din întocmirea unei facturi fiscale - CTACB 5514038/01.06.2001 - în numele societății, deși știa că A. nu mai avea nicio calitate în firmă, și transmiterea către o altă persoană din firmă a 9 chitanțe în alb pentru a fi completate și a atesta în mod nereal încasarea, de la S.C. F. S.R.L., a acestei sume. Sub acest aspect instanța de apel a reținut în mod judicios că: "Întocmirea acestei facturi în numele societății deși nu mai avea relații cu societatea ca urmare a cesionării părților sociale coroborată cu dispunerea ilegală de această sumă de către fostul administrator iar nu de către noul administrator a dus la prejudicierea bugetului de stat prin faptul că, astfel, societatea nu și-a mai achitat datoriile bugetare, fiind astfel îndeplinite condițiile răspunderii delictuale constând în fapta ilicită (complicitate la folosirea bunurilor societății), prejudiciul de 26376,53 RON și legătura de cauzalitate. În ce privește vinovăția acesteia, după cum a rezultat din raportul de expertiză contabilă, aceasta cunoștea că la data de 23.05.2001 a intervenit cesiunea părților sociale astfel că avea reprezentarea faptului că nu se mai puteau încheia acte contabile sau folosi bunurile societăți de către fostul administrator A.." Atâta timp cât activitatea și faptele reclamate în sarcina recurentei au făcut parte integrantă din faza de cercetare a procesului penal, iar prin hotărârea penală s-a constatat săvârșirea infracțiunilor menționate, consecința este aceea a existenței certe a prejudiciului, chestiune care nu mai poate fi contestată în cadrul procesului civil. În concluzie, în condițiile în care există fapta, prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția chiar și pentru cea mai ușoară culpă, în mod corect instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale față de pârâta B. doar pentru sumele de 60.144,61 RON rezultată din activitatea societății C. S.R.L. și de 26.376,53 RON rezultată din activitatea societății D. S.R.L, astfel că aceasta a fost obligată la plata sumei de 86.521,14 RON. Pentru considerentele expuse, nefiind incidente în speță niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate, încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 140 C din 15 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,