ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2291/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la data de 17.o7.2018, reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a solicitat obligarea pârâtului A. la acoperirea prejudiciului cauzat bugetului general consolidat al statului în cuantum de 2.528.380 RON (1.372.549 RON TVA și 1.155.831 RON impozit pe profit), la care se adaugă accesorii bugetare datorate până la data plății inclusiv. Reclamantul a mai solicitat și menținea măsurii asigurătorii a sechestrului judiciar privind reparațiile civile, dispusă prin sentința penală nr. 170/20.04.2017 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2015 și menținută prin decizia penală nr. 511/P/03.05.2018 a Curții de Apel Constanța.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1798/05.07.2019, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea în răspundere civilă delictuală. A respins cererea de menținere a măsurii asigurătorii a sechestrului judiciar, ca urmare a decăderii reclamantului din dreptul de a solicita menținerea măsurii asigurătorii.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 169/C/20.12.2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța împotriva sentinței civile nr. 1798/05.07.2019 pronunțată de Tribunalul Constanța, în contradictoriu cu intimatul pârât A.. A anulat sentința apelată și, evocând fondul, a admis în parte acțiunea. A obligat pe pârât la plata sumei de 1.366.130 RON cu titlu de TVA și 28.000 RON cu titlu de impozit pe profit, cu accesorii bugetare până la data plății inclusiv. A respins restul pretențiilor ca neîntemeiate.

Calea de atac formulată în cauză: Reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța și pârâtul A. au formulat recurs împotriva deciziei nr. 169/C/20.12.2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă. Prin încheierea din data de 20.05.2021, Înalta Curte a anulat recursul formulat de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța. Recursul formulat de pârâtul A. cuprinde următoarele critici: Reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la acoperirea prejudiciului cauzat bugetului general consolidat al statului aferent sumei de 2.528.380 RON (1.372.549 RON TVA și 1.155.831 RON impozit pe profit), la care se adaugă accesorii bugetare, și menținerea măsurii asigurătorii a sechestrului judiciar privind operațiile civile, dispusă prin sentința penală nr. 170/20.04.2017 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2015 și menținută prin decizia penală nr. 511/P/03.05.2018 a Curții de Apel Constanța. Prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța în dosarul penal nr. x/2015, recurentul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și spălare a banilor, reținându-se că în perioada iunie- decembrie 2005, în calitate de reprezentant legal, respectiv administrator al S.C. B. S.R.L. C., s-ar fi sustras de la plata taxei pe valoarea adăugată și a impozitului pe profit datorat bugetului de stat. Prin sentința penală nr. 170/20.04.2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina recurentului din infracțiunea de evaziune fiscală în infracțiunea de complicitate la evaziune fiscală, s-a dispus condamnarea și executarea pedepsei celei mai grele de 6 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Ii-a, lit. b) și lit. c) din C. pen. Acțiunea civilă a fost admisă în parte, recurentul fiind obligat să achite în favoarea părții civile, Statul Român, suma de 1.878.798 RON reprezentând despăgubiri civile, precum și dobânzile și penalitățile de întârziere raportate la această sumă, calculate conform Codului de procedură fiscală, începând cu 01 01.2006 și până la achitarea integrală a debitului principal. Prin decizia penală nr. 511/P/03.05.2018, Curtea de apel Constanța a respins, ca tardiv, apelul formulat de partea civilă și, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleași hotărâri; a desființat în parte sentința apelată și, rejudecând în fond, în temeiul art. 386 C. proc. pen. a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatului, din infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 și infracțiunea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 în infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. 1968, raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen. (Legea nr. 286/2009). În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 122 alin. (1) lit. c) și alin. (2) C. pen. 1968, art. 124 C. pen. 1968, instanța a dispus încetarea procesului penal față de inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală, întrucât s-a împlinit termenul special de prescripție a răspunderii penale. În temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată, iar în temeiul art. 397 alin. (5) C. proc. pen., instanța a dispus menținerea sechestrului asigurător instituit prin sentința apelată. 1.a. Întrucât acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată de instanța penală, pentru soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune se impune aplicarea dispozițiilor Codului de procedură fiscală. Însă, recurentul nu a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală deoarece a încetat procesul penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, astfel încât în speță nu sunt incidente dispozițiile alin. (3) și alin. (4) ale art. 91 din Codul de procedură fiscală, ci alin. (1) și alin. (2) ale aceluiași articol, în raport cu care termenul de prescripție este de 5 ani și începe să curgă cu data de 01 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală. Prin urmare, dreptul la acțiune pentru recuperarea creanțelor fiscale aferente perioadei iunie- decembrie 2005 s-a prescris în termen de 5 ani de la această dată. Or, abia prin adresa nr. x/07.09.2015, Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța s-a constituit parte civilă în procesul penal pentru suma de 2.528.380 RON, ulterior împlinirii termenului de prescripție, respectiv ulterior datei de 31.12.2010. În consecință, soluția instanței de apel cu privire la respingerea excepției dreptului material la acțiune este nelegală, deoarece instanța de apel confundă mijlocului de sesizare a organelor de urmărire penală cu cererea de constituire ca parte civilă în procesul penal. Sesizarea nr. 3452/15.06.2006 a Gărzii Financiare - Comisariatul Regional Constanța reprezintă încunoștințarea organelor de urmărire penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. Organul de urmărire penală este sesizat prin actele încheiate de organele nejudiciare, prevăzute de art. 61 alin. (1) lit. a)-c) C. proc. pen. ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. Diferența dintre actul de sesizare și cererea de constituire ca parte civilă rezultă și din dispozițiile art. 20 C. proc. pen., care prevăd: "constituirea de parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești. Organele judiciare au obligația de a aduce la cunoștința persoanei vătămate acest drept. Constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii și a întinderii pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care aceasta se întemeiază". Or, unica constituire legală de parte civilă în procesul penal s-a efectuat prin adresa nr. x/07.09.2015, prin care Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, s-a constituit parte civilă pentru suma de 2.528.380 RON. Nu se poate reține că obligația de sesizare a organelor nejudiciare reprezintă în fapt o cerere de constituire de parte civilă, având în vedere că art. 61 C. proc. pen. prevede obligația întocmirii unui act de sesizare, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. Prin urmare, instanța de apel a soluționat cauza prin aplicarea greșită a normelor de drept material. b. Referirea curții de apel la Decizia nr. 586/13.09.2016 a Curții Constituționale în motivarea soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune nu este în concordanță cu motivul invocat de recurentul-pârât în susținerea acestei excepții. Excepția invocată de recurentul-pârât s-a întemeiat pe împrejurarea că intimatul-reclamant s-a constituit parte civilă în procesul penal după împlinirea termenului de prescripție de 5 ani, prevăzut de Codul de procedură fiscală și a avut în vedere dispozițiile art. 2500 C. civ. c. În plus, Garda Financiară nu avea legitimarea pentru a se constitui parte civilă în numele Statului Român, astfel încât, nici din acest punct de vedere, sesizarea nr. 3452/15.06.2006 a Gărzii Financiare - Comisariatul Regional Constanța nu poate constitui debutul acțiunii civile în procesul penal. 2. Recurentul susține că decizia instanței de apel este nelegală și în ceea ce privește soluția de admitere a acțiunii în răspundere civilă delictuală deoarece încalcă dispozițiile prevăzute de art. 4 C. proc. pen., care prevăd că: "orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă". Or, instanța penală, prin decizia prin care a dispus încetarea procesului penal, nu a stabilit vinovăția recurentului-pârât și nu a analizat probele din acest punct de vedere. În mod eronat instanța de apel a considerat că pârâtul a recunoscut prejudiciul doar pentru faptul că apărarea pe care a ales-o în procesul penal a vizat stabilirea unei eventual prejudiciu, astfel încât instanța penală să poată încadra fapta în funcție acesta. În cazul în care recurentul-pârât recunoștea prejudiciul produs era firesc să se folosească în cadrul procesului penal de dispozițiile legale care vizau o scădere a limitelor de pedeapsă. Însă cererea de schimbare a încadrării judiciare, întemeiată pe raportul de expertiză efectuat în cauză, nu reprezintă o recunoaștere a prejudiciului reținut în cauză. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză La data de 11.06.2020 recurentul-reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât, în termen legal, comunicată, solicitând respingerea recursului declarat de pârât și admiterea propriului recurs, casarea în parte a hotărârii recurate și admiterea acțiunii formulate de reclamant. La data de 06.07.2020 recurentul-pârât A. a depus întâmpinare la recursul părții adverse, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat. În esență, a susținut că nu sunt întemeiate criticile privind cuantumul prejudiciului cauzat bugetului general consolidat al statului și a făcut trimitere la valoarea prejudiciului reținută prin decizia penală nr. 511/P/09.05.2018 a Curții de Apel Constanța. La data de 22 iunie 2020, după expirarea termenului de 10 zile prevăzut de dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., recurentul-reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a depus punct de vedere la raport, prin care a solicitat revenirea asupra considerentelor care privesc anularea recursului declarat. A solicitat aplicarea prevederilor art. 502 C. proc. civ. privind neînrăutățirea situației în propria cale de atac. La data de 22 iulie 2020 recurentul-reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât, solicitând admiterea recursului formulat de reclamant, casarea în parte a deciziei recurate și rejudecând cauza în fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților la 18.03.2021. Prin încheierea din 20.05.2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 169/C/20.12.2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a fixat termen la 28.10.2021, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursului, și a anulat recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța împotriva deciziei civile nr. 169/C/20.12.2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: 1. Este necontestat că în cauză sunt incidente prevederile art. 91 alin. (1) și (2) din Codul de procedură fiscală din 2003, în raport cu care dreptul organului fiscal de a stabili obligațiile fiscale se prescrie în termen de 5 ani, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală. Este, de asemenea, necontestat că activitatea economică care a generat obligațiile fiscale analizate în prezenta cauză este cea desfășurată de S.C. B. S.R.L. în perioada iunie- decembrie 2005 și că, prin urmare, în aplicarea dispozițiilor legale menționate, organul fiscal era îndreptățit să procedeze la stabilirea obligațiilor fiscale pentru această activitate economică într-un interval de 5 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2006. Recurentul contestă dezlegarea dată de curtea de apel în sensul că acest interval a fost respectat, pentru mai multe argumente, și anume: 1. Constituirea de parte civilă în procesul penal (momentul în raport cu care se verifică respectarea termenului de 5 ani care a început să curgă de la data de 01.01.2006) a avut loc prin adresa nr. x/07.09.2015 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, iar nu prin sesizarea nr. 3452/15.06.2006 a Gărzii Financiare - Comisariatul Regional Constanța, așa cum a considerat instanța de apel. În opinia recurentului, această sesizare are doar valoarea unui act efectuat în temeiul art. 61 C. proc. pen., iar instanța de apel confundă mijlocul de sesizare a organelor de urmărire penală cu cererea de constituire ca parte civilă în procesul penal, care nu se poate efectua decât în condițiile art. 20 C. proc. pen. Susținerile recurentului nu sunt întemeiate. Potrivit C. proc. pen. din 1968, "acțiunea civilă poate fi alăturată acțiunii penale din cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă" (art. 14 C. proc. pen.), constituirea ca parte civilă putând fi efectuată "în cursul urmării penale, precum și în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare" (art. 15 C. proc. pen.). Or, sesizarea nr. 3452/15.06.2006 a Gărzii Financiare - Comisariatul Regional Constanța prin care a fost sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța pentru începerea urmăririi penale în vederea constatării existenței sau inexistenței infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 11 lit. a) și b) din Legea nr. 87/1994 și în care se arată expres că: "în baza art. 17 C. proc. pen., estimăm că prejudiciul produs bugetului de stat prin săvârșirea faptei este de 1.439.048 RON (impozit pe profit și TVA)" are valoarea juridică a unui act de constituire de parte civilă în sensul art. 14 - 17 C. proc. pen. din 1968. Este evident că ceea ce s-a urmărit prin sesizarea menționată sub aspectul laturii civile a fost tragerea la răspundere civilă, în cadrul procesului penal, a inculpatului și repararea prejudiciului produs (și indicat în cuprinsul sesizării) prin săvârșirea infracțiunii. Or, un astfel de obiect și de scop pe planul răspunderii civile pot fi formulate în cadrul procesului penal numai prin exercitarea unei acțiuni civile alăturate celei penale, iar modalitatea de a o exercita este constituirea ca parte civilă a părții vătămate. Dispozițiile art. 61 C. proc. pen. și art. 20 C. proc. pen. (Legea nr. 135/2010) indicate de recurent nu au fost greșit aplicate de instanța de apel. Curtea de apel a considerat, iar recurentul nu a contestat în niciun fel în calea de atac exercitată, că sub aspectele analizate sunt aplicabile dispozițiile C. proc. pen. din 1968. Însă, chiar admițând că recurentul pretinde încălcarea unor principii ce țin de desfășurarea procesului penal, în niciuna din formele de reglementare prin care aceste principii s-au exprimat, nu există vreo rațiune pentru a concluziona că, prin actul de sesizare (chiar efectuat în condițiile art. 61 C. proc. pen. - Legea nr. 135/2010) nu se poate realiza și o constituire de parte civilă, câtă vreme sunt respectate condițiile de formă și de conținut sub aspectul acțiunii civile reglementate de art. 20 C. proc. pen. (Legea nr. 135/2010). De aceea, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte apreciază că, în cauză, a existat o constituire de parte civilă efectuată prin sesizarea nr. 3452/15.06.2006 a Gărzii Financiare - Comisariatul Regional Constanța, că aceasta a fost efectuată în termenul prevăzut de art. 91 alin. (1) și (2) din Codul de procedură fiscală, iar adresa nr. x/07.09.2015 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța nu are decât valoarea unei cereri de precizare a sumei ce se dorea a fi recuperată. b. Recurentul susține că raportarea instanței de apel la Decizia nr. 586/13.09.2016 a Curții Constituționale este străină de argumentele pe care le-a formulat în susținerea prescripției dreptului material la acțiune. Nici această critică nu este fondată. Este adevărat că în cuprinsul deciziei recurate, curtea de apel menționează Decizia nr. 586/13.09.2016 a Curții Constituționale, însă nu își argumentează soluția exclusiv pe dezlegarea dată de instanța de control constituțional prin acea decizie. Instanța de apel răspunde argumentat susținerilor formulate de pârât cu privire la excepția invocată și, suplimentar, face referire la decizia menționată, ceea ce nu poate constitui un motiv de casare a hotărârii recurate. c. Recurentul afirmă că "Garda Financiară nu avea legitimarea pentru a se constitui parte civilă în numele Statului Român, astfel încât, nici din acest punct de vedere, sesizarea nr. 3452/15.06.2006 a Gărzii Financiare - Comisariatul Regional Constanța nu poate constitui debutul acțiunii civile în procesul penal", însă nu argumentează în nici un fel această susținere. Prin exercitarea recursului, în respectarea exigențelor impuse de art. 487-488 C. proc. civ., recurentul avea obligația de a arăta de ce dispozițiile art. 7 lit. f) din O.U.G. nr. 91/2003, în temeiul cărora instanța de apel a considerat că ar exista o astfel de legitimare în favoarea Gărzii Financiare, au fost greșit aplicate sau interpretate de curtea de apel. Or, câtă vreme această obligație nu a fost îndeplinită de recurent, Înalta Curte apreciază ca nu poate dispune casarea deciziei recurate în temeiul unei astfel de susțineri. 2. Nu sunt fondate nici criticile care vizează dezlegarea dată de instanța de apel în privința acțiunii în răspundere civilă delictuală. Este adevărat că în litigiul penal s-a dispus încetarea procesului penal pentru că s-a împlinit termenul special de prescripție a răspunderii penale a inculpatului. Însă, potrivit art. 28 din C. proc. pen.: "(…) Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite". Prin urmare, instanța de apel putea verifica existența prejudiciului și vinovăția autorului faptei ilicite, ca de altfel și celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale, în condițiile legii civile aplicabile. Prevederile indicate de recurent, și anume art. 4 C. proc. pen., sunt străine soluționării prezentei cauze, fiind aplicabile exclusiv unui litigiu penal. Astfel, în cauză nu se verifică săvârșirea unei fapte penale, ci a uneia delictuale civile, iar autoritatea de lucru judecat operează în condițiile menționate de art. 28 C. proc. pen. Dispozițiile art. 998-999 C. civ. de la 1864 au fost corect aplicate de instanța de apel. A existat, incontestabil, o recunoaștere din partea recurentului a prejudiciului produs prin fapta penală imputată. Ea nu poate fi lipsită de efecte juridice pe planul răspunderii civile cu argumentul că a fost făcută din considerente legate de încadrarea ce urma a fi făcută faptei în procesul penal. Față de dispozițiile art. 348-350 C. proc. civ., recunoașterea producerii prejudiciului pretins de reclamant prin săvârșirea faptei pentru care a fost derulat procesul penal produce efecte pe planul răspunderii civile delictuale. Aceste efecte constau în dovedirea condițiilor impuse de art. 998-999 C. civ. de la 1864 pentru angajarea răspunderii autorului prejudiciului produs și recunoscut, așa cum în mod corect a concluzionat instanța de apel. În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.