Decizia nr. 696/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 464/2018 a Tribunalului Constanța

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 16.06.2015, urmare a disjungerii din dosarul nr. x/2015, reclamantul Statul Român, prin ANAF, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați -Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la plata prejudiciului în sumă de 20.224.315,76 RON, precum și menținerea măsurii asigurătorii a sechestrului judiciar privind reparațiile civile, dispusă în cursul urmăririi penale prin ordonanța nr. 61003/10.01.2001 a Inspectoratului General de Poliție, cu privire la bunurile mobile și imobile ale pârâtei.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin sentința nr. 464 din 26.02.2018, Tribunalul Constanța a respins excepția nulității, excepția tardivității, excepția inadmisibilității, excepția lipsei de interes, și excepția autorității de lucru judecat și a respins acțiunea ca nefondată.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Prin decizia nr. 189C din 16 noiembrie 2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din camera de consiliu din 11 martie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, împotriva sentinței nr. 464 din 26 februarie 2018, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă. A schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1741.341,98 RON (1.073.115.76 RON + 668.226,22 RON) cu titlu de prejudiciu.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Constanța a declarat recurs pârâta A., criticând soluția pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă, în esență, a formulat următoarele critici: Instanța de apel a ignorat în mod greșit autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 7/10.01.2017 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2014, pentru mai multe argumente: - hotărârea atacată a fost dată cu nesocotirea faptului că în mod constant CEDO a stabilit că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție trebuie interpretat prin prisma principiului preeminenței dreptului și celui al securității raporturilor juridice care presupune prin definiție că soluțiile definitive ale instanțelor judecătorești nu mai pot fi ulterior contestate/modificate nici în mod direct, prin promovarea unei acțiuni civile, în speță, având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți, și nici în mod indirect, pe cale incidentală, invocând în acest sens Cauza Amurăriței contra României, Beian contra României); - instanța de apel a nesocotit faptul că practica judiciară și punctele de vedere exprimate în literatura de specialitate sunt constante și concordante în sensul că efectul negativ recunoscut prin lege hotărârilor judecătorești, respectiv prin art. 431 C. proc. civ., constă în faptul că "este oprită o nouă judecată pentru aceleași pretenții soluționate în mod definitiv" (non bis in idem); - instanța de apel nu a ținut cont de faptul că legiuitorul a statuat în mod expres prin art. 431 alin. (2) C. proc. civ. că "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", condiții îndeplinite în cauza dedusă judecății, în condițiile în care, printre altele: reclamantul a optat pentru recuperarea prejudiciului ce i-ar fi fost creat prin aprobarea rambursării TVA aferente unor exporturi de către directorul Administrației Fiscale Ovidiu, pe calea unei acțiuni civile alăturate acțiunii penale; obiectul și cauza acțiunii civile exercitate împotriva codebitorului B., soluționată prin hotărâre penală definitivă, sunt identice cu cele ale acțiunii civile de față, în ambele procese reclamantul urmărind, practic, recuperarea integrală a aceluiași prejudiciu cauzat prin aceleași fapte concurente ale acelorași doi pârâți, împreună cu alți doi debitori (între timp, decedați); invocarea solidarității procesuale pasive nu poate justifica soluția de modificare/reformare a unei hotărâri judecătorești definitive, deoarece art. 1456 alin. (1) C. proc. civ. conferă dreptul de regres al unuia dintre debitorii obligați la plata întregului prejudiciu, creditorul inițial neavând acest drept; - nesocotește că scopul final urmărit de creditorul Statul Român prin constituirea ca parte civilă în procesul penal în care s-a pronunțat sentința penală nr. 7/10.01.2017 a fost acela al obținerii unui titlu executoriu în baza căreia să poată trece la realizarea creanței sale în cuantum de 20.224.315,76 RON, titlu care, odată emis, exclude posibilitatea solicitării aceleiași creanțe de la alte persoane în cadrul aceluiași proces promovat ulterior, hotărârea penală dobândind toate atributele autorității de lucru judecat și putând fi opusă creditorului într-un litigiu ulterior. Totodată, recurenta a susținut că instanța de apel a soluționat cauza și a motivat soluția de admitere, în parte a acțiunii reclamantei, exclusiv pe raportul tehnico - științific întocmit de specialistul DNA la mai bine de șapte ani după casarea cauzei penale, constatările acestuia fiind preluate în mod mecanicist ca adevăruri absolute, fără măcar vreo referire la înscrisurile depuse de către pârâtă la dosar, astfel încât, în ipoteza în care s-ar ajunge la concluzia că instanța de apel nu a nesocotit efectele puterii lucrului judecat, se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare fie la aceeași instanță de fond, fie la o instanță de același grad. În ipoteza în care s-ar respinge primele două motive de recurs și s-ar considera că probele administrate sunt suficiente pentru rejudecarea cauzei, recurenta a susținut că se impune respingerea acțiunii, pentru următoarele argumente: - acțiunea este inadmisibilă, întrucât cererea de chemare în judecată nu cuprinde condițiile impuse de art. 196 C. proc. civ. - a intervenit prescripția dreptului material la acțiune, întrucât instanța de judecată nu a fost sesizată în termenul prevăzut de art. 397 alin. (5) C. proc. pen., cu privire la ipoteza în care judecătorul lasă nesoluționată acțiunea civilă alăturată acțiunii penale, respectiv într-un termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus, după caz, condamnarea/achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal; - acțiunea este lipsită de interes, în condițiile în care, la data pronunțării hotărârii instanței de fond, acesta obținuse deja un titlu executoriu, reprezentat de o hotărâre judecătorească definitive, prin care o altă persoană, B., fusese obligată la plata aceleiași sume. Cât privește "raportul de constatare" întocmit de specialistul DNA, recurenta a susținut că nu îndeplinește condițiile de fond și de formă ale unei probe științifice, fiind întocmit de o persoană aflată în raporturi de subordonare față de procurorul care a desemnat-o, deoarece încalcă spiritul și litera art. 112 C. proc. pen. 1968, precum și ale art. 62 și 63 din Regulamentul de ordine interioară al DNA aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2184/C/2006, publicat în Monitorul Oficial nr. 852/17.10.2006. Recurenta a dezvoltat mai multe argumente în susținerea acestor critici. Prin motivele de recurs, s-a pretins, totodată, că instanța de apel a ignorat faptul că "nota de constatare" are natura juridică a unui aviz consultativ, care conține norme de recomandare, fiind un act administrativ unilateral și care, de asemenea, nu se regăsește printre documentele enumerate în O.G. nr. 70/1997 și a normelor metodologice de aplicare, fiind impusă în practica circumscripției; pârâta nu avea cum să verifice dacă cererile de rambursare TVA aferente mărfurilor exportate erau semnate de administratorii societăților. Recurenta a mai susținut că instanța de apel a ignorat următoarele aspecte: din probele administrate, rezultă că pârâta a propus rambursarea TVA cu respectarea strictă a criteriilor și condițiilor instituite prin actele normative în vigoare în perioada respectivă; cele două societăți beneficiare a TVA achitaseră în întregime contravaloarea bunurilor către furnizorii externi, ceea ce înseamnă că bugetul de stat nu a fost păgubit; prevederile pct. 10.15 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 512/1998 erau deja abrogate prin H.G. nr. 336/1999.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 ianuarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 25 februarie 2020.

Apărările formulate în cauză Intimatul Statul Român, prin ANAF, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Prin adresa depusă la data de 2 mai 2019, recurenta-pârâtă și-a exprimat acordul ca, în situația în care recursul este admisibil în principiu, să fie soluționat de către completul de filtru prevăzut de art. 493 C. proc. civ. . II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prima critică de nelegalitate invocată de recurenta-pârâtă privind soluționarea excepției autorității de lucru judecat atât prin prisma prevederilor art. 431 C. proc. civ., cât și a art. 6 din CEDO, este nefondată, instanța de apel confirmând în mod just respingerea acestei excepții de către prima instanță. Recurenta - pârâtă A. nu a contestat împrejurarea că nu există identitate de părți în privința acțiunii exercitate de creditorul Statul român, prin ANAF, împotriva debitorului B. și soluționate definitiv prin sentința penală nr. 7/10.01.2017 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2014, cu cea din cadrul acțiunii de față, exercitate de același creditor împotriva altui codebitor, respectiv pârâta A.. În schimb, recurenta a susținut că este greșită concluzia instanței de apel referitoare la lipsa identității de obiect și cauză, pe temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care, în ambele procese, reclamantul urmărește recuperarea integrală a aceluiași prejudiciu cauzat prin faptele concurente ale acelorași doi pârâți, iar creditorul inițial nu are drept de regres pe temeiul art. 1456 alin. (1) C. proc. civ. Se observă, din criticile formulate, că recurenta nu a contestat existența în cauză a solidarității procesuale pasive cu debitorul B. (împreună cu alți doi debitori, în prezent decedați); dimpotrivă, motivele de recurs se bazează tocmai pe această premisă, invocându-se autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive. Or, aceste susțineri nu pot conduce în cauză, contrar celor preconizate de către recurentă, la respingerea cererii formulate de creditor împotriva sa, ca urmare a autorității de lucru judecat. În absența triplei identități a elementelor cererii de chemare în judecată, se poate reține prezumția de lucru judecat, reglementată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care dă expresie funcției pozitive a autorității de lucru judecat, în sensul că dezlegarea anterioară a unei chestiuni care are legătură cu o chestiune litigioasă nu poate fi contrazisă în judecata ulterioară. Acest din urmă efect nu se produce, însă, în ipoteza existenței solidarității procesuale pasive, chiar atunci când creditorul, după ce a obținut un titlu executoriu împotriva unuia dintre codebitorii solidari, urmărește recuperarea aceluiași prejudiciu de la un alt codebitor. Înalta Curte constată că această concluzie a instanței de apel relevă o corectă aplicare a prevederilor C. civ. referitoare la efectele solidarității în raporturile dintre creditor și debitorii solidari. În funcție de data faptelor ilicite, s-a stabilit că, în cauză, sunt incidente dispozițiile C. civ. din 1864 și, de altfel, reglementarea din noul C. civ. este similară celei anterioare, fără ca recurenta să conteste aplicarea legii din această perspectivă. Potrivit art. 1043 din C. civ. din 1864, acțiunea intentată contra unuia din debitori nu îl oprește pe creditor de a exercita asemenea acțiune și în contra celorlalți debitori. O dispoziție asemănătoare se regăsește în art. 1447 alin. (2) prima teză din nou cod, ce prevede că "Urmărirea pornită contra unuia dintre debitorii solidari nu îl împiedică pe creditor să se îndrepte împotriva celorlalți codebitori". Ca efect principal reținem, așadar, dreptul esențial al creditorului, opțiunea sa fundamentală, specifică și de esența solidarității, și anume, posibilitatea acestuia de a putea cere plata oricăruia dintre codebitorii solidari, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de discuțiune și diviziune (apărarea întemeiată pe beneficiul de discuțiune și diviziune i-ar permite debitorului să ceară executarea altui codebitor în locul său sau a tuturor codebitorilor, în același timp, în mod proporțional). Dar acest drept este, în același timp, și o opțiune, în sensul că, în realitate, creditorul va putea opta, după cum va considera de cuviință, pentru orice alternativă posibilă; astfel, urmărirea pornită contra unuia dintre debitorii solidari nu îl împiedică pe creditor să se îndrepte și împotriva unui alt codebitor sau împotriva tuturor ceilalți codebitori, până la concurența valorii totale a obligației. Doar dacă unul dintre debitorii solidari efectuează plata datoriei în întregime nu mai este posibilă urmărirea celorlalți, dat fiind că o asemenea plată liberează pe toți debitorii solidari față de creditorul comun. În egală măsură, orice alt mijloc de stingere a obligațiilor produce efecte față de toți codebitorii solidari, liberându-i față de creditor. Drept urmare, cât timp obligația solidară nu a fost stinsă, iar creanța nu a fost recuperată de la codebitorul împotriva căruia s-a obținut titlul executoriu reprezentat de hotărârea penală definitivă, creditorul este îndreptățit să se îndrepte și împotriva altui codebitor, respectiv pârâta din prezenta cauză. Spre deosebire de C. civ. anterior, actuala reglementare stipulează în mod expres în art. 1455 alin. (1) absența autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești pronunțate împotriva unuia dintre codebitorii solidari față de ceilalți codebitori. Acest efect secundar în raporturile dintre creditor și debitorii solidari era implicit și din reglementarea anterioară, aplicabilă în cauză, cât timp obținerea unui titlu executoriu împotriva unuia dintre debitori, fără recuperarea efectivă a creanței, nu împiedică urmărirea ulterioară a celorlalți, în limitele solidarității. Așadar, în contextul în care reclamantul poate proba că și pârâta este vinovată de cauzarea unui prejudiciu prin săvârșirea faptei constând în întocmirea notelor de constatare și propunerea spre aprobare a rambursării TVA aferente mărfurilor exportate, al cărei caracter ilicit trebuie, de asemenea, dovedit, alături de celelalte cerințe ale răspunderii civile delictuale, în condițiile dispozițiilor art. 1349 C. civ., nu există niciun impediment pentru atragerea răspunderii pârâtei la plata contravalorii prejudiciului cauzat reclamantului Statul Român, prin ANAF, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați -Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța . Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu au temei susținerile recurentei referitoare la autoritatea de lucru judecat a hotărârii prin care acțiunea vizând obligația solidară a fost admisă împotriva unui codebitor, urmând a le respinse ca atare. Referitor la motivul de recurs invocat de recurentă privind neadministrarea în mod nemijlocit a probelor de către instanța de apel, sunt fondate susținerile recurentei pârâte privind soluționarea de către instanța de apel și motivarea soluției de admitere în parte a apelului și a acțiunii reclamantei, exclusiv pe raportul tehnico - științific întocmit în faza de urmărire penală ce a făcut obiectul dosar x/2016 Așa cum rezultă din dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 16 din C. proc. civ., "probele se administrează de către instanța care judecă procesul, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel", regulă consacrată de legiuitorul român la nivel de principiu ce guvernează procesul civil, respectiv sub denumirea de principiul nemijlocirii. Excepțiile de la acest principiu sunt de strictă interpretare și aplicare, astfel că, potrivit C. proc. civ., o probă administrată în afara instanței ar putea să nu fie luată în considerare, fie pentru că e nulă, fie pentru că e inadmisibilă sau nelegală. Administrarea propriu-zisă a probelor se face în fața instanței de judecată, dacă legea nu dispune altfel, și reprezintă atât expresia principiului nemijlocirii, cât și o confirmare a faptului că judecătorul este subiectul probei și cel care, în mod direct și individual, își formează propria convingere asupra situației de fapt relevate prin probe. Drept urmare, motivele de recurs invocate de pârâtă sunt justificate, deoarece nu s-au administrat probe în faza apelului, instanța bazându-se exclusiv pe actele de urmarire penală (note de constatare și raportul de expertiză) și obligând pe pârâta la plata sumei de 1.741.341,98 RON stabilită în acest fel, cu încălcarea principiului nemijlocirii. Deoarece prevederile art. 497 C. proc. civ. stabilesc că Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată, se impune casarea cu trimitere a cauzei pentru ca instanța de apel să stabilească dacă sunt îndeplinite conditiile legale pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a pârâtei și pentru a se administra în mod nemijlocit probele în fața instanței de apel, în vederea aplicării în mod just a prevederilor legale incidente, în scopul pronunțării unei hotărâri legale. Cât privește criticile din recurs referitoare la excepțiile având ca obiect inadmisibilitatea acțiunii, prescripția dreptului material la acțiune și lipsa de interes în formularea cererii de chemare în judecată, se constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 464/26.02.2018 pronunțată în cauza de față, Tribunalul Constanța a respins excepțiile procesuale invocate prin întâmpinare, printre care și cele privind nulitatea, inadmisibilitatea și tardivitatea cererii de chemare în judecată, precum și excepția lipsei de interes în formularea acțiunii introductive. Pârâta A. nu a declarat apel împotriva soluțiilor referitoare la excepțiile procesuale, unicul apel declarat fiind cel al reclamantului Statul Român cu privire la respingerea pe fond a cererii de chemare în judecată. Drept urmare, dispozițiile din sentință referitoare la respingerea excepțiilor procesuale beneficiază de autoritate de lucru judecat, prin neatacarea lor pe calea apelului, iar reiterarea în recurs a excepțiilor procesuale astfel soluționate este inadmisibilă. Este lipsită de relevanță împrejurarea că recurenta - pârâtă a dat o altă denumire excepțiilor reiterate în prezenta cale de atac, atât timp cât obiectul este același, iar tribunalul s-a pronunțat asupra aspectelor invocate prin intermediul mijloacelor de apărare respective. Astfel, tribunalul a analizat susținerile identice cu cele din recursul de față, anume dacă cererea de chemare în judecată îndeplinește cerințele impuse de art. 196 C. proc. civ., respingând excepția nulității cererii, precum și termenul de formulare a acțiunii civile în raport de prevederile art. 397 alin. (5) C. proc. pen., respingând excepția tardivității cererii. În aceste condiții, criticile formulate omisso medio sunt inadmisibile și vor fi respinse ca atare. Pentru toate considerentele expuse, se va admite recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei nr. 189C din data de 16 noiembrie 2018 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.