ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 417/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâții, în solidar, la plata sumei de 262.000 RON, din care 250.000 RON cu titlu de daune morale și 12.000 RON cu titlu de daune materiale, acestea din urmă reprezentând cheltuielile judiciare, efectuate în cadrul procesului penal finalizat cu achitarea reclamantului.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal Prin Sentința civilă 1359 din 21 iunie 2017 a Tribunalului Constanța s-a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Hotărârea pronunțată în apel, de Curtea de apel Curtea de Apel Galați, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 194/A din 5 noiembrie 2018, a admis apelul declarat de reclamantul A., a schimbat, în parte, Sentința civilă nr. 1359 din 21 iunie 2017 a Tribunalului Constanța, numai în ceea ce privește daunele materiale, fiind obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către apelant a sumei de 8000 RON cu titlu de daune, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței. S-a respins apelul incident, formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat și a fost obligat pârâtul Statul Român către apelant la plata cheltuielilor de judecată aferente pretenției admise (taxa de timbru), în cuantum de 607,5 RON (405 RON la fond și 202,5 RON în apel).

Calea de atac formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurentul pârât a arătat următoarele: - Excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român a fost în mod nelegal respinsă de instanța de apel, aceasta reținând dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, care nu sunt aplicabile în cauză. Nu s-a făcut dovada existenței unei fapte ilicite care poate fi reținută în sarcina acestui pârât, astfel încât să determine angajarea răspunderii și, pe cale de consecință, calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză. - În mod nelegal instanța de apel a respins excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât reclamantul avea posibilitatea formulării unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., în condițiile prevăzute de alin. (3) din acest text procedural, prevederile art. 1.357 din C. civ. neputând fi invocate, atât timp cât există dispoziții legale exprese aplicabile. - Curtea de Apel Galați a omis să se pronunțe asupra criticilor aduse de Statul Român prin cererea de apel incident, respectiv, cele cu privire la constatările contradictorii din cuprinsul Sentinței civile nr. 1359 din 21 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța (critici prezentate la pag. 4 din cerere). Astfel, în mod contradictoriu instanța de fond a reținut că soluția de achitare nu presupune o confirmare a unei exercitări abuzive a dreptului de a sesiza organele de cercetare penală, pentru ca ulterior, să constate culpa procesuală a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de titular al acțiunii penale. - Instanța de apel nu s-a pronunțat nici cu privire la critica ce viza inaplicabilitatea dispozițiilor art. 276 C. proc. pen. - Curtea de Apel Galați a omis înțelesul clar și neîndoielnic al actului juridic dedus judecății. Astfel, instanța de apel a reținut că dosarul are ca obiect acțiune în răspundere delictuală, însă, în mod contradictoriu, deși a menționat că în speță nu s-a dovedit existența vreunei fapte ilicite, reține ulterior că actele procedurale penale s-au efectuat ca urmare a exercitării din oficiu a acestora de către reprezentanții Statului Român, instanța constatând că este fondată cererea de obligare a Statului Român la plata cheltuielilor de judecată pe care reclamantul le-a avut cu procesul penal. Prin urmare, este de neînțeles cum, în acest proces subsecvent, în pretenții, vizând recuperarea unor cheltuieli de judecată din alt dosar, în temeiul unei răspunderi delictuale, dar cu privire la care atât instanța de fond, dar și instanța de apel au constatat că nu sunt întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii delictuale, instanța de apel a dispus ca Statul Român să achite 8.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată achitate în dosarul penal nr. x/2015 Instanța de apel ar fi trebuit să se limiteze la petitul cererii, în raport de limitele învestirii, raportându-se la temeiul legal invocat de parte, respectiv art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ. - În mod greșit instanța de apel s-a raportat la art. 276 alin. (5) C. proc. pen. ("în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă), temei legal care nu a fost invocat de reclamant. - În dosarul nr. x/2015, parte vătămată a fost indicată persoana fizică B. și nu Ministerul Public, în numele căruia procurorul B. ar fi putut exercita orice acțiune, în limita atribuțiilor de serviciu. În dosarul menționat, nici Statul Român, nici Ministerul Public (ca reprezentant al statului român) nu au avut calitatea de parte în procesul penal. Așadar, Statul Român nu ar putea fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de reclamant în procesul penal, prin aplicarea dispozițiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată. - Omițând temeiul legal al acțiunii inițiale, instanța de apel nu a arătat care este raționamentul pentru care aplică ipoteza prevăzută de alin. (6) al art. 276 C. proc. pen., potrivit căruia se stabilește obligația de restituire potrivit legii civile. Pârâtul Statul Român nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată din perspectiva dreptului comun al răspunderii civile delictuale, întrucât, pentru atragerea acestei răspunderi, se cer a fi îndeplinite cumulativ patru condiții: fapta ilicită a pârâtului, existența unui prejudiciu cauzat reclamantului prin fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția pârâtului în săvârșirea faptei ilicite, iar în speță, în mod cert, nu este îndeplinită prima condiție, aceea a existenței unei fapte proprii a statului român cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantului. Așa cum a arătat în mod constant Înalta Curte de Casație și Justiție "răspunderea civilă delictuală obiectivă a pârâtului statul român nu poate fi reținută, deoarece, pentru ca aceasta să își găsească aplicarea, ar fi necesar ca pârâtul să aibă calitatea de comitent al magistraților procurori, iar între pârât și procurori nu există un raport de prepușenie, pârâtul nefiind ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege". Instanța de apel ar fi trebuit să observe faptul că vătămarea invocată de reclamant, constând în generarea unor costuri în sarcina sa, nu poate fi pusă în sarcina Statului Român, întrucât în dreptul intern nu există niciun temei pentru a antrena răspunderea acestui pârât pentru fapta reclamată și pretins cauzatoare de prejudicii. - În mod greșit instanța de apel a dispus ca pârâtul să achite daunele materiale reclamantului, întrucât în cuprinsul procurii judiciare este menționat că mandatarul "va putea angaja apărător", fără să fie menționată și achitarea onorariului acestuia. Așadar, critica din cererea de apel prin care apelantul-reclamant arăta că "mandatarul din fondurile mele bănești a achitat onorariul avocatului", a fost în mod eronat reținută de instanța de apel, întrucât ea nu a fost dovedită, neexistând la dosarul cauzei o probă în acest sens, respectiv că mandatarul a plătit onorariul avocatului din fondurile reclamantului. Așa cum a reținut și Tribunalul Constanța, în Sentința civilă nr. 1359 din 21 iunie 2017, "nu se poate prezuma că plata onorariului a grevat patrimoniul reclamantului însuși, din moment ce reclamantul nu este parte în contracte, iar chitanțele și facturile fiscale prezentate atestă efectuarea plății de către persoana care a contractat serviciile avocațiale, a cărei calitate de reprezentant nu este în mod expres indicată, fiind prezumată a fi debitor până la dovada contrarie". Or, în cauză, nu s-a făcut dovada contrarie, ceea ce face ca hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Galați să apară ca fiind nelegală. - Cu privire la cuantumul daunelor, respectiv 8.000 RON, instanța ar fi trebuit să aplice dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora instanța are dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori va constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Onorariul stabilit în cuantum de 8.000 RON, este exagerat, deoarece cererea de apel în Dosarul nr. x/2015 a fost depusă la 2 decembrie 2015, deci înainte de a fi împuternicită mandatara să angajeze un avocat. Mai mult, la instanța de apel, primul termen a fost de amânare pentru pregătirea apărării, iar la cel de-al doilea termen instanța a rămas în pronunțare. Așadar, reprezentarea în fața instanței la un singur termen de judecată nu reflectă complexitatea și dificultatea activității prestate de avocat.

Procedura de filtru Cererea de recurs a fost comunicată părților litigante. Intimații nu au înțeles să formuleze și să depună întâmpinare în termenul procedural de 30 de zile de la comunicare, conform art. XVII alin. (3) din Legea nr. 2/2013. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 17 octombrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică, pentru soluționare la data de 13 februarie 2020.

Apărările formulate în cauză Intimatul A. a depus întâmpinare la data de 16 ianuarie 2016, peste termenul procedural, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Actul de procedură cuprinzând apărările intimatului, depus peste termenul legal, a fost avut în vedere de instanță ca fiind concluzii scrise II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Reclamantul a învestit instanța cu acțiunea în pretenții, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, solicitând obligarea Statului Român și a pârâtului B. (partea vătămată din dosarul penal) la plata de despăgubiri constând în daune morale pentru atingerea adusă onoarei și demnității sale ca urmare a declanșării împotriva sa a procedurii penale în Dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Constanța, fiind condamnat în primă instanță, ulterior achitat prin decizia instanței de apel, precum și daune materiale, reprezentând cheltuielile judiciare (onorariul de avocat) suportate de reclamant în cursul procesului penal. Reclamantul a motivat chemarea în judecată a Statului Român prin aceea că statul este cel care administrează justiția, fiindu-i imputabile deficiențele de orice natură. Prima instanță a respins acțiunea, cu motivarea că finalizarea procesului penal cu pronunțarea unei soluții de achitare, pronunțată de instanța de apel, după ce, în primă instanță, se hotărâse condamnarea reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, nu determină în mod automat o calificare a plângerii formulate de persoana vătămată sau a actului procurorului de trimitere în judecată penală, ca fiind fapte ilicite, apte a fundamenta răspunderea civilă delictuală. Nu există o exercitare abuzivă a drepturilor, nici din partea procurorului, care a acționat în limitele atribuțiilor specifice funcției și nici din partea persoanei vătămate care s-a adresat organelor de cercetare penală, câtă vreme nu s-a dovedit că plângerea sa a fost lipsită de orice suport faptic și probator, formulată doar în scop șicanator și cu intenția de a prejudicia. Cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata daunelor materiale reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal, cu titlu de onorariu de avocat, prima instanță a analizat incidența prevederilor art. 276 alin. (5) și alin. (6) C. proc. pen., apreciind că, întrucât în Dosarul penal nr. x/2015, instanța penală nu s-a pronunțat cu privire la cheltuielile de judecată avansate de către inculpat, reclamant în prezentul dosar, acestea pot fi acordate pe cale civilă. Reținând că, în cazul pârâtului B., parte vătămată în Dosarul penal nr. x/2015, nu există o faptă ilicită constând în sesizarea cu rea-credință a faptelor săvârșite de reclamant, de inducere în eroare a organelor judiciare, instanța de fond a apreciat că nu sunt întrunite condițiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen., pentru obligarea acestui pârât la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamant, în calitate de inculpat, în dosarul penal menționat. În consecință, a apreciat că sunt incidente dispozițiile alin. (6) ale art. 276 C. proc. pen., care impun stabilirea obligației de plată a cheltuielilor de judecată potrivit legii civile, respectiv, în condițiile art. 453 C. proc. civ., în sarcina părții care a pierdut procesul, din culpa căreia s-a promovat acțiunea ce a fost respinsă prin hotărâre judecătorească. În acest sens, prima instanță a reținut culpa procesuală a pârâtului Statul Român, în calitate de titular al acțiunii penale, considerând că în sarcina acestui pârât există obligația de a-l despăgubi pe reclamant pentru cheltuielile efectuate în cadrul procesului penal. Cu toate acestea, prima instanță a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata acestor daune, reținând că plata onorariului de avocat s-a efectuat de către o terță persoană, nefiind făcută dovada de către reclamant a efectuării cheltuielilor de judecată pe seama propriului patrimoniu. Instanța de apel, învestită atât cu apelul declarat de reclamant, cât și cu apelul incident declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a analizat cu prioritate criticile din apelul incident, privind excepția lipsei calității procesuale pasive a statului și excepția inadmisibilității acțiunii îndreptate împotriva statului. Cu privire la prima excepție, apelantul pârât invocase faptul că nu poate fi reținută calitatea sa procesuală pasivă, deoarece nu a fost parte în procesul penal. Cea de-a doua excepție a fost motivată din perspectiva dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituția României și art. 504 - 507 din C. proc. pen., actualmente art. 538 - 539 din noul C. proc. pen., potrivit cărora Statul poate răspunde numai pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, cazurile fiind strict reglementate de lege. Răspunzând criticii din apelul incident cu privire la prima excepție, instanța de apel a reținut că în mod corect prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul român, având în vedere că, în conformitate cu art. 96 din Legea nr. 303/2004, însuși legiuitorul i-a acordat o astfel de calitate prevăzând că: "Pentru repararea prejudiciului cauzat de eventualele erori judiciare, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice". Analizând excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de apel a avut în vedere că, în art. 538 - 539 C. proc. pen. regăsim enunțate anumite ipoteze de atragere a răspunderii statului, ipoteze printre care nu se regăsește și cea din prezenta acțiune, astfel încât, prin prisma principiului liberului acces la justiție, avându-se în vedere că s-a optat pentru un temei de drept comun, prezenta acțiunea este admisibilă. Înalta Curte observă că raționamentele avute în vedere de instanța de apel în soluționarea criticilor pârâtului, raportate la cele două excepții, sunt contradictorii, deoarece, pe de o parte, se reține că nu ne aflăm în ipoteza răspunderii statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare, enunțate în ipotezele reglementate de art. 538 - 539 C. proc. pen., însă, în privința calității procesuale pasive a statului în prezenta cauză, se reține că aceasta ar fi atrasă în aplicarea art. 96 din Legea 303/2004, care stabilește, într-adevăr, că statul poate fi chemat în judecată, însă, pentru repararea prejudiciului cauzat prin erorile judiciare. Astfel, instanța de apel se contrazice în argumentarea sa asupra celor două excepții, reținând calitatea procesuală a pârâtului Statul român pe temeiul unui text de lege care se referă la o categorie de litigii, categorie în care litigiul de față - după cum reține tot instanța de apel - nu se încadrează. Înalta Curte mai constată că instanța de apel nu răspunde criticii din apelul incident, privind lipsa calității pârâtului Statul român de parte în procesul penal. Prin decizia recurată se păstrează raționamentul primei instanțe, care a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., privind plata cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal potrivit legii civile, și dispozițiile art. 453 C. proc. civ., care instituie obligația de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina părții care a pierdut procesul, însă nu răspunde la problema pusă în discuție de apelantul pârât, aceea dacă, în temeiul acestor dispoziții procedurale, poate fi antrenată răspunderea pentru cheltuielile de judecată și în sarcina unui terț față de proces. Singurul argument reținut în decizia recurată, în sensul că "toate actele procedurale penale s-au efectuat ca urmare a exercitării din oficiu a acestora de către reprezentanții Statului Român și, cum aceste acte au generat, au determinat angajarea unui apărător de către reclamant (...) este fondată cererea apelantului reclamant de obligare a Statului Român la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a făcut cu procesul penal", nu constituie o rezolvare a problemei de drept invocate. Această afirmație simplă, neargumentată juridic, nu este de natură să lămurească în ce calitate și pe ce temei juridic instanța de apel a reținut răspunderea statului pentru cheltuielile de judecată pe care reclamantul le-a suportat în procesul penal. Tot în mod contradictoriu, instanța de apel reține, în ceea ce privește primul capăt de cerere, privind daunele morale, că, în cauză, "nu au fost evidențiate fapte care să determine că ar fi fost încălcate dispozițiile legale care reglementează activitatea de urmărire penală și nu poate fi reținută comiterea cu vinovăție a vreunei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii", însă, în privința capătului de cerere privind daunele materiale constând în cheltuielile judiciare din dosarul penal, stabilește răspunderea Statului român, reținând că actele procedurale penale au fost efectuate de reprezentanții săi. Or, dacă s-a stabilit că în procesul penal, organele de anchetă și instanțele de judecată și-au desfășurat activitatea cu respectarea legii și nu s-a putut reține comiterea cu vinovăție a vreunei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, atunci pentru care fapte culpabile ale reprezentanților săi este răspunzător Statul român. Această contradicție a fost semnalată de către pârâtul Statul român, prin apelul incident, și în ceea ce privește considerentele sentinței primei instanțe. Apelantul a arătat că "Sentința civilă nr. 1359 din 21 iunie 2017 cuprinde constatări contradictorii", deoarece "instanța de fond afirmă că soluția de achitare nu presupune o confirmare a unei exercitări abuzive a dreptului de a sesiza organele de cercetare penală, mai ales că achitarea s-a dispus pentru lipsa elementului subiectiv al infracțiunii, precum și faptul că actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria erorilor judiciare. Ulterior, instanța de fond constată culpa procesuală a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de titular al acțiunii penale și, pe cale de consecință, pârâtul indicat are obligația de a-l despăgubi pe reclamant pentru cheltuielile efectuate în cadrul procesului penal". Cu privire la această critică din apelul incident decizia recurată nu conține niciun răspuns. Nici în privința temeiului de drept al pretențiilor privind cheltuielile de judecată în procesul penal instanța de apel nu a răspuns criticii din apelul incident, prin care s-a invocat faptul că, prin acțiunea introductivă, reclamantul a indicat prevederile art. 1349 alin. (1) și (2) din C. civ., iar instanța de fond a aplicat dispozițiile art. 276 C. proc. pen., care în opinia recurentului, nu sunt incidente în cauză, nefiind invocate prin acțiune. În raport cu aceste considerente, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece hotărârea recurată fie cuprinde motive contradictorii, fie nu răspunde unora dintre criticile din apelul incident. În raport cu aceste considerente, potrivit art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați, a casat Decizia civilă nr. 194/A din 5 noiembrie 2018 a Curții de Apel Galați, secția I civilă și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. În rejudecare, se vor avea în vedere dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora instanța de trimitere va ține seama de limitele casării, pronunțându-se asupra motivelor invocate în legătură cu aspectele care au determinat casarea. Față de caracterul contradictoriu al considerentelor și lipsa motivării cu privire la criticile din apel referitoare la temeiul de drept în baza căruia poate fi antrenată răspunderea statului, pe cale civilă, pentru cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal, având în vedere că de lămurirea acestei chestiuni depinde soluția cu privire la criticile de nelegalitate invocate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, critici referitoare la neîntrunirea elementelor răspunderii civile delictuale și întinderea prejudiciului pretins cu acest titlu, Înalta Curte nu va mai examina criticile din recurs care se referă la aceste aspecte, urmând a fi avute în vedere de instanța de rejudecare.