ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 77/2022

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și pe B., solicitând instanței obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 262.000 RON, din care 250.000 RON cu titlu de daune morale și 12.000 RON cu titlu de daune materiale, acestea din urmă reprezentând cheltuielile judiciare, efectuate în cadrul procesului penal finalizat cu achitarea reclamantului. Primul ciclu procesual:

Sentința pronunțată de tribunal: Prin sentința civilă nr. 1359 din 21 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul Constanța s-a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și B..

Hotărârea de strămutare: Prin încheierea nr. 296 din 31 ianuarie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus strămutarea cauzei la Curtea de Apel Galați.

Decizia pronunțată de curtea de apel: Prin decizia civilă nr. 194/A din 5 noiembrie 2018, Curtea de Apel Galați a admis apelul declarat de reclamantul A., a schimbat în parte sentința civilă nr. 1359 din 21 iunie 2017 a Tribunalului Constanța numai în ceea ce privește daunele materiale, și, în consecință, a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanțe să plătească reclamantului suma de 8.000 RON. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Prin aceeași decizie a fost respins, ca nefondat, apelul incident formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a fost obligat pârâtul Statul Român la plata cheltuielilor de judecată aferente pretenției admise (taxa de timbru) în cuantum de 607,5 RON (405 RON fond și 202,5 RON apel) către apelantul-reclamant.

Decizia pronunțată de instanța de recurs: Prin decizia civilă nr. 417 din 13 februarie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați împotriva deciziei civile nr. 194/A din 5 noiembrie 2018 a Curții de Apel Galați, secția I civilă. A casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Al doilea ciclu procesual:

Decizia pronunțată de curtea de apel în rejudecare: Prin decizia nr. 68/A din 10 iulie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1359 din 21 iunie 2017 a Tribunalului Constanța, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 8.000 RON cu titlu de daune materiale. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A fost respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 1359 din 21 iunie 2017 a Tribunalului Constanța. A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească apelantului-reclamant A. suma de 607,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise, din care 405 RON pentru fond și 202,5 RON pentru apel.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 68/A din 10 iulie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, pârâții B. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au formulat recurs. Recursul declarat de pârâtul B. a fost în întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea deciziei, iar pe fond, respingerea acțiunii ca nefondată pentru următoarele critici: Recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a pornit de la o situație de fapt inexistentă, în sensul că s-a raportat la o hotărâre definitivă de achitare a intimatului, întrucât faptele imputate în sarcina acestuia prin rechizitoriu nu există, deși soluția de achitare a fost pronunțată pentru că fapta nu a fost săvârșită cu intenție directă, intenția fiind un element constitutiv al infracțiunii. Temeiul de achitare nu este reprezentat de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. cum în mod greșit a reținut instanța de apel, ci art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. A menționat, în continuare, că exercițiul acțiunii penale are reguli diferite față de exercițiul acțiunii civile, iar C. proc. pen. stabilește regulile de suportare a cheltuielilor judiciare, astfel încât, în mod greșit, instanțele fondului au coroborat dispozițiile art. 453 C. proc. civ. cu cele ale art. 275 și 276 C. proc. pen., instanța de apel substituindu-se competențelor legiuitorului. Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., recurentul solicitând casarea deciziei recurate, modificarea hotărârii instanței în apel și respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată, formulând următoarele critici: În argumentarea căii de atac, pârâtul a susținut că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora instanța de trimitere va ține seama de limitele casării, pronunțându-se asupra motivelor invocate în legătură cu aspectele care au determinat casarea. Indicațiile date prin decizia de casare nr. 417 din 13 februarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2016 cu privire la lămurirea caracterului contradictoriu al considerentelor și lipsa motivării asupra criticilor din apel referitoare la temeiul de drept în baza căruia poate fi antrenată, pe cale civilă, răspunderea statului pentru cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal, deși obligatorii, au fost ignorate de instanța de apel. În rejudecare, Curtea s-a conformat dispozițiilor instanței de casare numai în parte, în sensul că a analizat susținerile reclamantului din cererea de apel și pe cele ale pârâtului din apelul incident, fără însă să se raporteze la concluziile instanței de recurs. Cu privire la despăgubirile materiale solicitate de reclamant, în cuprinsul deciziei recurate, la fila x alin. (7), Curtea de Apel Galați a reținut că "instanța de fond a constatat că răspunderea statului pentru cheltuielile de judecată pe care reclamantul le-a suportat în procesul penal poate fi antrenată, nu în temeiul răspunderii civile delictuale, ci al dispozițiilor procedurale care reglementează cheltuielile de judecată în procesul civil și penal, apreciind că în sarcina acestuia există o culpă procesuală în sensul legii procesual civile", cu toate că, în soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte a reținut la fila x alin. (1) a deciziei de casare că "dacă s-a stabilit că în procesul penal, organele de anchetă și instanțele de judecată și-au desfășurat activitatea cu respectarea legii și nu s-a putut reține comiterea cu vinovăție a vreunei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, atunci pentru care fapte culpabile ale reprezentanților săi este răspunzător Statul român". Practic, instanța de apel, în rejudecare, cu o amplă motivare, ignorând concluziile instanței superioare de recurs, a ajuns la aceeași concluzie a instanței de apel din primul ciclu procesual. Simpla preluare a considerentelor unei alte hotărâri echivalează cu faptul că opinia judecătorului învestit cu soluționarea cauzei este inexistentă. Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ de art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, propriul raționament logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă și inteligibilă și să conducă în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv. Susține recurentul că în mod greșit instanța de apel a respins ca nefondat apelul incident formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român a fost în mod nelegal respinsă de instanța de apel, care a reținut că "Statul Român poate sta în proces în calitate de pârât într-o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, câtă vreme fapta ilicită ce i se impută are legătură clară cu calitatea acestuia de garant al înfăptuirii justiției". Instanța de apel ar fi trebuit să se limiteze la petitul cererii în raport de limitele învestirii, raportându-se la temeiul de drept invocat de reclamant, respectiv art. 1349 alin. (1) și alin. (2) C. civ. În cauză nu s-a făcut dovada existenței unei fapte ilicite care să determine angajarea răspunderii pârâtului Statul Român și care să atragă calitatea procesuală pasivă a acestuia. În continuare, recurentul-pârât a arătat că excepția inadmisibilității a fost respinsă în mod nelegal, întrucât reclamantul avea posibilitatea formulării unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., prevederile art. 1.357 din C. civ. neputând fi invocate atât timp cât există dispoziții legale expres aplicabile. În mod contradictoriu, instanța de apel a reținut că "Statul Român poate sta în proces în calitate de pârât într-o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală". Întrucât legiuitorul a stabilit cadrul răspunderii statului, limitând-o la erorile judiciare săvârșite în procesele penale, solicită admiterea excepțiilor invocate și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii. În mod greșit instanța de apel a dispus ca pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să achite reclamantului suma de 8.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată achitate în dosarul nr. x/2015, omițând faptul că abia după stabilirea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale este posibilă identificarea și repararea prejudiciului cauzat, iar în cauză nu s-a dovedit existența răspunderii. În dosarul nr. x/2015 parte vătămată a fost indicată persoana fizică B. și nu Ministerul Public, în numele căruia procurorul ar fi putut exercita orice acțiune, în limita atribuțiilor de serviciu. Prin urmare, fără a arăta motivele, în mod greșit instanța de apel a concluzionat "aceste cheltuieli au fost determinate de către stat, prin reprezentantul său Ministerul Public". Omițând temeiul legal al acțiunii inițiale, instanța de apel a reținut că "în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (2) din C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 276 din C. proc. pen., în cazurile în care inculpatul a fost achitat, iar cheltuielile efectuate de acesta nu pot fi imputate persoanei vătămate sau părții civile, devin aplicabile dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., care pot constitui temei legal pentru acordarea cheltuielilor de judecată de la statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice", ignorând dispozițiile aflate la fila x alin. (4) din decizia de casare - să analizeze instanța de apel dacă în baza acestor temeiuri legale poate fi antrenată răspunderea pentru cheltuielile de judecată și în sarcina unui terț față de proces. Or, în dosarul nr. x/2015 nici Statul Român, nici Ministerul Public nu au avut calitatea de parte în procesul penal. Așadar, Statul Român nu ar putea fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de reclamant în procesul penal, prin aplicarea dispozițiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, aspect omis de Curtea de Apel Galați. În rejudecare, instanța a preluat considerentele instanței din ciclul procesual anterior (dosar nr. x/2016) cu privire la dovada cheltuielilor de judecată efectuate în cauza penală. Curtea de Apel Galați nu a analizat susținerile pârâtului referitoare la faptul că în cuprinsul procurii judiciare este menționat că mandatarul "va putea angaja apărător", fără să fie menționată și achitarea onorariului acestuia. Așa cum a reținut și Tribunalul Constanța în sentința civilă nr. 1359 din 21 iunie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016, "nu se poate prezuma că plata onorariului a grevat patrimoniul reclamantului însuși, din moment ce reclamantul nu este parte în contracte, iar chitanțele și facturile fiscale prezentate atestă efectuarea plății de către persoana care a contractat serviciile avocațiale, a cărei calitate de reprezentant nu este în mod expres indicată, fiind prezumată a fi debitor până la dovada contrarie". Or, în cauză, nu s-a făcut dovada contrară, ceea ce face ca hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Galați să apară ca fiind nelegală. În privința cuantumului daunelor, respectiv 8.000 RON, instanța ar fi trebuit să aplice dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că onorariul stabilit este exagerat, astfel încât solicită instanței supreme să procedeze la reducerea cheltuielilor de judecată.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție: Dosarul a fost înregistrat la 28 septembrie 2020 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 28 octombrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în complet de filtru, recursul declarat de pârâtul B. a fost respins ca fiind lipsit de interes, reținându-se în esență că prin decizia suspusă controlului instanței de recurs a fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, acest pârât fiind obligat să plătească reclamantului suma de 8.000 RON cu titlu de daune materiale. Cum recurentul-pârât B. nu a căzut în pretenții, acțiunea civilă nefiind admisă și împotriva sa, exercitarea căii de atac a recursului se dovedește a fi lipsită de interes. Față de aspectele prezentate, constatând că pârâtul B. nu justifică interes în promovarea căii de atac a recursului, în condițiile dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 33 C. proc. civ., completul de filtru învestit cu soluționarea căii de atac a respins, ca lipsit de interes, recursul formulat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 68/A din 10 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: În speță, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretențiile reclamantului A. constând în daune morale pentru atingerea adusă onoarei și demnității ca urmare a declanșării împotriva sa a procedurii penale, fiind condamnat în primă instanță și, ulterior, achitat prin decizia instanței de apel, precum și daune materiale, reprezentând cheltuielile judiciare - onorariul de avocat suportat în cursul procesului penal finalizat anterior sesizării instanței civile, prin pronunțarea unei soluții de achitare a reclamantului. În ceea ce privește daunele morale, soluția de respingere ca nefondate a acestor pretenții, pronunțată la fond și menținută în apel în primul ciclu procesual, a intrat în puterea lucrului judecat, reclamantul nedeclarând recurs, iar recursul formulat de pârât (ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Înaltei Curți) nu a vizat soluția asupra capătului de cerere referitor la daunele morale. Așadar, limitele rejudecării, astfel cum au fost trasate prin decizia nr. 417 din 13 februarie 2020 pronunțată de Înalta Curte, au vizat numai criticile cu privire la daunele materiale și criticile referitoare la modalitatea de soluționare a excepțiilor inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive - existența unor contradicții în considerentele hotărârii. Într-o primă critică, recurentul-pârât a susținut faptul că instanța de apel, în rejudecare, a ignorat dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., cu referire la limitele casării trasate prin decizia nr. 417 din 13 februarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În argumentarea criticii, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel, în rejudecare, s-a conformat dispozițiilor instanței de casare numai în parte, în sensul că a analizat susținerile reclamantului din cererea de apel și pe cele ale pârâtului din apelul incident, fără însă să se raporteze la concluziile instanței de recurs, ajungând la aceeași concluzie cu cea a instanței de apel din primul ciclu procesual. Critica este nefondată. Contrar susținerilor părții, faptul că, în rejudecare, instanța de apel a ajuns la aceeași soluție cu cea a instanței anterioare, nu înseamnă că nu a respectat decizia de casare. În rejudecare, instanța de apel avea a lămuri următoarele aspecte: Astfel, în primul rând, era necesar să clarifice raționamentul avut în vedere în ceea ce privește soluționarea excepțiilor inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive, dat fiind faptul că, în argumentarea soluției cu privire la excepția inadmisibilității, instanța de apel a reținut că în cauză nu este incidentă ipoteza răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare (art. 538-539 C. proc. pen.), în schimb, în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a statului a constatat că aceasta ar fi atrasă în aplicarea art. 96 din Legea nr. 303/2004. Totodată, instanța de apel trebuia să răspundă criticii din apelul incident privind lipsa calității pârâtului Statul Român de parte în procesul penal, respectiv dacă în temeiul art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și art. 453 C. proc. civ. poate fi antrenată răspunderea pentru cheltuielile de judecată în sarcina unui terț față de proces. În respectarea dispozițiilor deciziei de casare, cu privire la excepția inadmisibilității, Curtea a arătat la pagina 18 din decizia recurată că: "Este adevărat că dispozițiile art. 538-539 C. proc. pen. reglementează situații speciale de atragere a răspunderii statului, respectiv procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri, dar aceasta nu înseamnă că sunt singurele cazuri în care Statul Român poate fi chemat în judecată. Reclamantul nu se află, însă, în niciuna dintre aceste situații, și de aceea, în virtutea principiului liberului acces la justiție, acesta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile dreptului comun.(… ) reclamantul impută Statului Român, nu comiterea unei erori judiciare, în sensul textelor legale mai sus menționate, ci o faptă ilicită, în sensul dispozițiilor legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală constând în trimiterea sa nelegală în judecată, faptă de natură a-i crea prejudicii. Raportat la cele afirmate prin cererea de chemare în judecată și la temeiurile de drept invocate, acțiunea este admisibilă, neexistând nicio normă legală imperativă în raport de care să se poată aprecia că aceasta este prohibită, în mod expres sau implicit. Referitor la cea de-a doua excepție, tranșând chestiunea litigioasă a legitimării procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată - ce presupunea a se stabili inclusiv dacă dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și art. 453 C. proc. civ. pot constitui temei legal pentru suportarea cheltuielilor de judecată de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - instanța de apel a reținut că: "temeiul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părții, culpă dovedită prin aceea că statul a pierdut procesul pe care l-a declanșat. Ea nu presupune, în mod necesar, reaua-credință, însă, fără discuție, statul poate fi considerat în culpă, deoarece a determinat trimiterea în judecată a unei persoane care a fost achitată pe temeiul că fapta nu există. Ca urmare, calitatea procesuală pasivă este demonstrată, excepția lipsei acestei calității, invocată de către pârât la fond și reiterată în apel neputând fi primită" (pagina 17 paragraful 2 din decizia recurată). S-a mai reținut că, deși activitatea jurisdicțională este supusă normelor de drept public, iar statul nu a avut calitatea de parte vătămată în procesul penal, acesta răspunde pentru consecințele păgubitoare produse prin desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, chiar dacă acestea nu sunt nelegale. Este real că Statul Român nu a avut calitatea de parte în procesul penal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, în sensul art. 32 alin. (2) C. proc. civ. Sub acest aspect, astfel cum a reținut și instanța de apel, se impune a fi însă observat că, așa cum rezultă din coroborarea art. 7 alin. (1), art. 14 alin. (1) și (2) și art. 309 alin. (1) C. proc. pen., statul este titularul dreptului de a trage la răspundere penală pe autorului infracțiunii, iar exercitarea acestui drept prin acțiune penală reprezintă, din punct de vedere procesual, instrumentul juridic pus la dispoziția celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în fața organelor judiciare raportul conflictual de drept penal. În calitatea sa de garant al legalității și independenței actului de justiție, Statul Român este cel care răspunde pentru consecințele prejudiciabile al propriei activități judiciare, pe care o organizează și o conduce, respectiv pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, fiind entitatea care stă în procesul de recunoaștere a acestor drepturi, ceea ce justifică legitimarea acestuia în calitate de pârât în cauză. Astfel, spre deosebire de acțiunea civilă care are caracter privat, acțiunea penală are caracter de ordine publică. În speță, atât începerea urmăririi penale, cât și punerea în mișcare a acțiunii penale dedusă judecății în procesul penal, au fost realizate de organele judiciare penale ale statului. Prin trimiterea reclamantului în judecată s-a stabilit un raport juridic litigios, chiar dacă de natură penală, între stat - care organizează și conduce activitatea judiciară - și reclamant. Deși activitatea jurisdicțională în materie penală este supusă normelor dreptului public, funcționarea normală a acestei activități poate produce și efecte de natură civilă (cum este cazul avansării unor cheltuieli de judecată de către inculpatul ulterior achitat, în conformitate cu dreptul recunoscut acestuia prin art. 10 din C. proc. pen., această parte neputând fi prezumată de plano că săvârșește un abuz procesual manifestându-se în acest sens), efecte care cad, potrivit art. 276 alin. final C. proc. pen., sub incidența legii civile. Prin urmare, având în vedere amplele considerente ale deciziei recurate, nu s-ar putea imputa instanței de apel că nu s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare sau că a operat o transpunere defectuoasă, pe plan procesual, a raportului juridic de drept material în care părțile litigiului au calitatea de titular al dreptului și, în mod corespunzător, al obligației corelative, în mod corect fiind reținută în speță legitimarea procesuală pasivă a Statului Român, în calitate de titular al acțiunii penale, căruia îi revine obligația de garanție care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției. Raportat la circumstanțele factuale specifice cauzei, a se susține că răspunderea statului este limitată exclusiv la repararea prejudiciilor cauzate unui inculpat în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, stabilite în art. 538-539 din C. proc. pen., ignoră nepermis prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. care reglementează posibilitatea reclamantului de a valorifica dreptul de a solicita recuperarea cheltuielilor judiciare efectuate în cursul procesului penal, conform legii civile, respectiv în conformitate cu prevederile art. 453 din C. proc. civ. În al doilea rând, instanța de apel trebuia să lămurească în ce calitate și pe ce temei juridic a reținut răspunderea statului pentru cheltuielile de judecată pe care reclamantul le-a suportat în procesul penal și, de asemenea, trebuia să răspundă criticii din apelul incident și să stabilească temeiul de drept al pretențiilor privind cheltuielile de judecată în procesul penal, având în vedere că prin acțiunea introductivă reclamantul a indicat prevederile art. 1349 alin. (1) și alin. (2) C. civ., iar instanța de fond a aplicat dispozițiile art. 276 C. proc. pen. Cu privire la aceste aspecte, Curtea a reținut că: "reclamantul și-a întemeiat acțiunea, în principal, pe dispozițiile de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală, susținând, în esență, că Statul Român trebuie să răspundă pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, în considerarea faptului că el este cel care administrează activitatea justiției, deficiențele de orice natură fiindu-i imputabile. Pe de altă parte, deși nu a indicat în mod expres dispozițiile de drept procesual civil și penal care reglementează cheltuielile de judecată în procesul civil, respectiv, cheltuielile judiciare în procesul penal, în cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamantul a făcut referire la culpa procesuală a Statului Român, apreciind că în sarcina acestuia poate fi reținută o astfel de culpă, în virtutea căreia datorează cheltuielile pe care reclamantul a fost nevoit să le facă în procesul penal, respectiv onorariul pe care l-a plătit avocatului ce i-a reprezentat interesele în acel proces." Validând soluția instanței de fond, Curtea a arătat că: "dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 276 alin. (6) C. proc. pen. pot constitui temei legal de acordare a cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat și alte cheltuieli) de la Statul Român prin MFP, în calitate de garant al înfăptuirii justiției, în situația în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârșirea unei infracțiuni." Având în vedere fundamentul cererii de despăgubire, întrucât cererea de acordare a cheltuielilor de judecată are un caracter accesoriu litigiului principal, se constată că sunt incidente normele de procedură ce reglementează procesul în care aceste cheltuieli sunt efectuate. În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părți este reglementată de dispozițiile art. 276 C. proc. pen., în vigoare la data soluționării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acțiunii pendinte. Potrivit dispozițiilor art. 276 C. proc. pen., "(1) În caz de condamnare, renunțare la urmărirea penală, renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat sa plătească persoanei vătămate, precum și părții civile căreia i s-a admis acțiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea. (2) Când acțiunea civilă este admisă numai în parte, instanța îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parțială a cheltuielilor judiciare. (3) În caz de renunțare la pretențiile civile, precum și în caz de tranzacție, mediere ori recunoaștere a pretențiilor civile, instanța dispune asupra cheltuielilor conform înțelegerii părților. (4) În situațiile prevăzute la alin. (1) si (2), când sunt mai mulți inculpați ori dacă exista și parte responsabilă civilmente, se aplica în mod corespunzător dispozițiile art. 274 alin. (2) si (3). (5) În caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămata sau de partea civilă. (6) În celelalte cazuri instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile." În ceea ce privește obligația suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părții civile obligația de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Referitor sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie și situației în care inculpatul, față de care s-a pronunțat o soluție de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă. Astfel, art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile. Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reținută în sarcina altor subiecți procesuali îndrituiți să declanșeze activitatea judiciară (procesul penal fiind declanșat în urma învestirii instanței penale printr-un rechizitoriu), în cauză sunt incidente, așa cum corect a reținut instanța de apel, prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. civ., ce face trimitere la legea civilă. Se impune a fi observat, deopotrivă, că legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 C. proc. pen. De altfel, recunoașterea posibilității recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată a constituit situația premisă a dezlegării regăsite în Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Așa cum s-a statuat prin decizia anterior menționată, posibilitatea recunoscută ca fiind legală nu constituie altceva decât un drept, iar cel ce pune în practică o posibilitate legală ori exercită un drept - așa cum este cazul reclamantului care solicită recuperarea, pe calea unei acțiuni separate, a cheltuielilor de judecată determinate de susținerea unui proces definitiv câștigat - nu poate fi considerat în culpă. În ceea ce privește determinarea legii civile aplicabile, instanța de apel a reținut că, în materie civilă, regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat prin dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. ce consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală și principiul despăgubirii celui ce câștigă procesul. În același sens, trebuie avute în vedere statuările obligatorii din cuprinsul deciziilor nr. 19/2013 pronunțată de Înalta Curte - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, și respectiv nr. 59/2017 pronunțată de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ce au statuat că temeiul juridic al cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată este unul distinct de cel al procesului care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată reglementat de art. 453 C. proc. pen. este culpa procesuală a părții, culpă procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziții legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior, soluționat definitiv, are la bază culpa procesuală care revine celui care a pierdut procesul, urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului. Așadar, mecanismul acordării cheltuielilor judiciare se întemeiază pe noțiunea de culpă procesuală, însă sfera sa de cuprindere nu se identifică cu cea a instituției răspunderii civile delictuale, astfel cum se susține prin motivele de recurs. În analiza culpei procesuale nu se recurge la elementele ce definesc răspunderea civilă delictuală (faptă ilicită, vinovăție, legătură de cauzalitate), reglementate de norma de drept substanțial din art. 1349 C. civ., ci la acele elemente care, în materie civilă, se înscriu în sfera noțiunii de "parte căzută în pretenții", reglementate de norma procesual civilă din art. 453 C. proc. civ. Se impune a fi observat că art. 10 C. proc. pen., reglementând dreptul la apărare, stipulează îndreptățirea oricărei părți implicate într-un proces penal de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege, de a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări, acest drept presupunând participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea unor excepții, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale și posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. În acest context, a nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluționat prin pronunțarea unei soluții de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi imputate în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice. În alți termeni, împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabilește expres subiectul de drept care este titularul obligației de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale. O atare interpretare ar fi, de altfel, contrară și principiului echității - principiu recunoscut în mod constant și protejat de către instanțele judecătorești deoarece reprezintă principalul fundament al supunerii față de lege, întrucât, în acest caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii și susținerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanșat, ci și să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deși, prin ipoteză nu se află în culpă procesuală. În consecință, contrar susținerilor recurentului-pârât, raportat la limitele în care a fost învestită prima instanță, nu există niciun argument ca în prezentul litigiu care are ca obiect plata cheltuielilor de judecată decurgând dintr-un proces anterior, analiza culpei procesuale a părților implicate să aibă loc în alte coordonate decât cele dictate de legea civilă la care face trimitere art. 276 alin. (6) C. proc. pen., respectiv art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Nici critica vizând caracterul disproporționat al onorariului de avocat avansat în procesul penal nu poate fi validată, în contextul în care această chestiune litigioasă nu se transpune într-o critică de nelegalitate ci, vizează aprecierea probatoriului - cuantificarea daunelor decurgând din aprecierea, pe baza mijloacelor de dovadă administrate, a existenței și întinderii prejudiciului încercat de reclamant. Or, o atare apreciere, reprezintă o chestiune de fapt, ce pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Ca atare, aceste aspecte nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare și evaluare a circumstanțelor concrete ale cauzei ce țin de situația de fapt conturată de probele administrate. În ceea ce privește invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., contrar susținerilor reclamantului-pârât, se constată că decizia curții de apel respectă exigențele art. 425 C. proc. civ. referitoare la claritatea, precizia, consecvența și, în final, la necontradictorialitatea motivării, cuprinzând răspunsuri specifice și explicite la motivele de apel, în limitele dispuse prin decizia de casare. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,