ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1500/2020

Ședința publică din data de 28 iulie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar B., a chemat-o în judecată pe pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 2.089.286 RON, reprezentând daune-interese pentru instituirea de către organele fiscale a unor măsuri asiguratorii excesive, obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale calculate asupra debitului principal începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349, art. 1357 și urm. din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 407 din 08 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului și, în consecință, schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 576 din 1 noiembrie 2018, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă a admis apelul promovat de apelanta-reclamantă A. S.R.L; a schimbat în tot hotărârea, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 987.762,76 RON, cu titlu de daune-interese și dobânzi legale aferente acestei sume, de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată la fond; a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

În esență, recurenta-reclamantă susține că, în mod corect instanța de apel a constatat că în speță sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, însă a acordat cu titlu de despăgubiri suma de 987.762,76 RON, sumă ce nu coincide cu cea precizată în considerentele hotărârii. Astfel, în considerente se arată că prejudiciul poate fi cuantificat la suma de 920.904,35 RON și constă în pierderile aferente activității economico-financiare din anii 2015-2016, dar și din ratele de leasing achitate de recurentă înainte ca autoturismul să-i fie ridicat pentru neplată.

Recurenta-reclamantă consideră că modul în care s-a ajuns la acest cuantum al daunelor nu este explicit redat în cuprinsul considerentelor, motiv pentru care este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Astfel, arată recurenta-reclamantă că suma de 987.762,76 RON, din dispozitivul deciziei recurate, nu reprezintă suma despăgubirilor constând în pierderile aferente activității economico-financiare pentru anii 2015 și 2016 și a ratelor de leasing achitate până la ridicarea autoturismului deținut în leasing, nici potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză și nici potrivit unor calcule separate făcute de judecătorii din apel, calcule ce ar fi trebuit expuse pe larg în considerentele hotărârii atacate.

Cu privire la cuantumul prejudiciului la care consideră că este îndreptățită, recurenta-reclamantă expune și motive de critică privind valoarea prejudiciului, ca și completare la categoriile de prejudicii reținute de instanța de apel (pierderile aferente anilor 2015 și 2016, ratele de leasing achitate până la ridicarea autoturismului).

Astfel, arată că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, au mai fost evidențiate și alte pierderi, dând exemplu suma de 30.381 euro (139.367 RON), reprezentând suma rambursată de societatea reclamantă din creditul de 120.000 euro, din surse proprii - depuneri personale ale administratorului - și care, în opinia sa, reprezintă tot un prejudiciu adus societății prin lipsirea de mijloace financiare pentru acoperirea creditelor în curs de derulare.

În continuare, recurenta-reclamantă expune argumentele pentru care apreciază că este îndreptățită la un cuantum al despăgubirilor de 4.374.168,50 RON, așa cum au fost precizate în raportul de expertiză, varianta expertului parte.

Prin urmare, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și în rejudecare, obligarea intimatei la plata sumei de 4.374.168,50 RON, cu titlu de daune, sumă la care să se adauge dobânda legală, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă a acestor sume, cu obligarea intimatei și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivării recursului, recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (2) C. proc. civ., în mod nefondat a apreciat că poate fi reținută o culpă în sarcina autorității fiscale. De asemenea, instanța de apel nu a apreciat pertinența și concludenta mijloacelor și raționamentelor propuse de către pârâtă, litigiul dintre părți nefiind tranșat în mod judicios în calea apelului.

Recurenta-pârâtă susține că obligațiile față de bugetul de stat au fost generate de operațiunile economice desfășurate de reclamanta A. S.R.L. cu diferiți furnizori, conform verificărilor documentelor financiar-contabile prezentate organelor de control fiscal de însăși administratorul reclamantei; totodată, redă ce s-a dispus prin sentința civila nr. 11474/31.10.2014, definitivă prin decizia civilă nr. 479/26.03.2015, pronunțate în dosarul nr. x/2014, învederând că operațiunile economice desfășurate de A. S.R.L. cu furnizorii fac, la acest moment, obiectul dosarului penal nr. x/2013, aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța.

Mai arată că, însăși instanța de executare, în verificarea legalității și temeiniciei măsurilor asigurătorii dispuse față de intimata-reclamantă, a reținut că acestea au fost dispuse cu respectarea legii de la momentul la care au fost luate, până la concurența sumei de 1.371.532.5 RON, reprezentând 150% din valoarea prejudiciului estimat.

Recurenta-pârâtă susține că, în mod corect a reținut instanța de fond, în motivarea sentinței civile nr. 407/08.03.2018, faptul că nu există un element de probă care să ateste că pierderile societății își au cauza în instituirea măsurilor asigurătorii peste cuantumul legal și că, tocmai măsura popririi a determinat pierderile suferite în anii 2015-2016 de către reclamantă, pierderi raportate în mod eronat la cifra de afaceri din anii 2012-2016.

Astfel, apreciază că, în speță, nu s-a dovedit întrunirea cumulativă a condițiilor legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a organului fiscal de executare.

Recurenta-pârâtă mai arată că, până la anularea definitivă de către o instanță judecătorească, aceste măsuri asigurătorii și-au produs efectele specifice unui act de executare, cu atât mai mult cu cât o suspendare a executării acestor acte de executare nu a fost dispusă de către instanța de judecată, în dosarul civil nr. x/2014

În concluzie, consideră ca fiind nefondată aserțiunea reclamantei, în sensul că, în perioada 30.05.2014 - 31.10.2014 (data pronunțării sentinței civile nr. 11474 de către Judecătoria Constanța, în dosarul nr. x/2014) aceasta a fost prejudiciată cu sume importante prin "menținerea abuzivă a măsurilor asigurătorii", activitatea sa fiind blocată.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 5 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care nu au înțeles să depună puncte de vedere la acesta.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepția nulității recursurilor, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu nulitatea.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul recurentei-reclamante a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la critica, subsumată acestui motiv de casare, privind existența unor dispoziții contradictorii în hotărârea instanței de apel, sub aspectul cuantumului prejudiciului, Înalta Curte reține că motivul invocat nu poate face obiectul recursului, având în vedere interdicția stabilită de dispozițiile art. 445 C. proc. civ.

Stabilirea cuantumului prejudiciului este o chestiune de calcul pe baza probelor de la dosar, așa încât, dacă s-a strecurat o eroare de calcul sau există dispoziții potrivnice cu privire la acest calcul, acestea pot fi îndreptate sau lămurite după procedura prevăzută de art. 442-443 C. proc. civ., pe baza verificării actelor din dosar.

În ce privește criticile privind cuantificarea prejudiciului în raport de alte pierderi, evidențiate prin raportul de expertiză efectuat în cauză, instanța supremă reține că nu reprezintă critici de nelegalitate, ci de netemeinicie a hotărârii recurate, întrucât vizează restabilirea situației de fapt prin reevaluarea probatoriului administrat de către instanțele de fond.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei-reclamante cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. împotriva deciziei nr. 576 din 1 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă.

Recursul recurentei-pârâte a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciindu-se că instanța de apel a procedat la o aplicare greșită a normelor de drept material.

Cu privire la prima critică subsumată acestui motiv de casare, constând în aplicarea greșită a dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că, fiind invocată încălcarea unor norme de procedură, critica se încadrează în dispozițiile pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., urmând a fi analizată din această perspectivă.

Astfel, se reține că, în privința acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă nu dezvoltă adevărate critici de nelegalitate, ci, în esență, urmărește ca instanța de recurs să procedeze la o nouă devoluțiune a cauzei, în vederea stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel. Totodată, recurenta-pârâtă tinde, într-o manieră nepermisă în acest cadru procesual, la readministrarea și reevaluarea probatoriului, precum și la punerea în discuție a unor elemente factuale deja soluționate de instanța de apel, fiind, în realitate, nemulțumită de modul de apreciere a susținerilor sale, prin decizia recurată.

Înalta Curte reține că stabilirea situației de fapt nu poate fi realizată în această cale extraordinară de atac, care urmărește doar stabilirea conformității hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, aspectele factuale și criticile de netemeinicie fiind incompatibile cu această cale de atac nedevolutivă.

În ce privește critica, subsumată de recurenta-pârâtă motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 alin. (1) și (2) și art. 1357 din C. civ., instanța supremă reține că aceasta este formal invocată, prin susținerile formulate recurenta-pârâtă limitându-se la aprecierea probatoriului în vederea stabilirii culpei părților și neformulând veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate.

Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea unor nemulțumiri față de soluția pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, or, recurenta-pârâtă nu a demonstrat încălcarea legii, în realitate, fiind nemulțumită de aprecierea făcută de instanța de apel cu privire la probele pe baza cărora a reținut întrunirea cumulativă a condițiilor legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a organului fiscal de executare.

În consecință, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., constatând că în cauză nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu de către instanță, Înalta Curte urmează a anula recursul formulat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 576 din 1 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. și de recurenta-pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE GALAȚI, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, împotriva deciziei civile nr. 576 din 1 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 iulie 2020.