ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1768/2021

Ședința publică din data de 23 septembrie 2021

Deliberând, asupra cauzei de față reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 14 noiembrie 2017 pe rolul Judecătoriei Constanța, reclamantele A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Constanța prin Primar, constatarea nulității absolute a actului de donație încheiat la 1 decembrie 1977, autentificat sub nr. x la Notariatul de Stat Județean Constanța, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința de declinare

Prin sentința civilă nr. 7772 din 12 iulie 2018, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Prin sentința civilă nr. 408 din 18 februarie 2019, Tribunalul Constanța a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanța prin Primar. A respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A admis acțiunea formulată de reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Județeană a Finanțelor Publice Constanța și Municipiul Constanța prin Primar. A constatat nulitatea absolută a contractului de donație autentificat sub nr. x din 1 decembrie 1977 la Notariatul de Stat județean Constanța. A obligat pârâții, în solidar, la plata, în favoarea reclamanților, a sumei de 8571,96 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin decizia nr. 50 din 3 iunie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, de pârâtul Municipiul Constanța prin primar împotriva sentinței civile nr. 408 din 18 februarie 2019 pronunțată de Tribunalul Constanța.

A anulat sentința apelată și, rejudecând, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea formulată împotriva acestui pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

A respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanța prin primar.

A respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A respins ca neîntemeiată acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța prin primar.

A obligat intimații la plata către apelantul Municipiul Constanța prin Primar a sumei de 5.475,98 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, reclamantele D., E., B. și C. au declarat recurs.

Criticile de nelegalitate a hotărârii instanței de apel vizează, în esență, următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Astfel, reclamantele au susținut că instanța de apel a soluționat cauza fără a pune în discuția părților necesitatea suplimentării probatoriului, sub aspectul elementelor de fapt relevante, cu încălcarea art. 13, art. 20, art. 10 și art. 11 C. proc. civ., în condițiile în care motivul admiterii apelului pârâtului a fost că nu s-ar fi dovedit existența unor presiuni asupra autorilor reclamantelor la momentul încheierii contractului de donație.

S-a învederat că în fața primei instanțe reclamantele au solicitat încuviințarea probei cu doi martori pe aspectul lipsei animus donandi, însă tribunalul a apreciat că este suficientă audierea unui singur martor. Instanța de apel, deși a apreciat că probatoriul nu este suficient, totuși nu a dispus suplimentarea acestuia.

Totodată, reclamantele au arătat că au fost greșit aplicate prevederile art. 801, art. 948, art. 966 din C. civ. 1864, întrucât instanța a apreciat greșit că la momentul încheierii contractului exista intenția de gratificare, animus donandi. Or, în contextul politic al anilor 1977, contractul de donație nu întrunește toate elementele de valabilitate, neavând o cauză licită și nici intenția de a gratifica a autorilor reclamantelor.

Or, din probele administrate se susține că a rezultat că F. a fost deportat și supus unor măsuri represive, fiind ulterior constrâns să doneze terenul Statului Român.

Instanța de apel a calificat eronat motivul de nulitate invocat de reclamanți, nefiind vorba despre un viciu de consimțământ la momentul încheierii respectivului contract.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Municipiul Constanța a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea lui, ca nefondat.

Au fost formulate următoarele apărări:

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că în situația încuviințării unor probe suplimentare instanța ar fi depășit limitele învestirii în raport cu principiul disponibilității și față de prevederile art. 22 C. proc. civ., critica fiind neîntemeiată.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că este neîntemeiat. A arătat că reclamanții nu au reușit să răstoarne prezumția de valabilitate a contractului de donație autentificat în ceea ce privește existența manifestării de voință a donatorilor.

Prin încheierea din 20 mai 2021, completul de filtru a constatat îndeplinite condițiile de admisibilitate și a admis, în principiu, recursul formulat de reclamantele D., E., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 50/C din 3 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Înalta Curte a reținut că recursul a fost declarat în termen, iar în cuprinsul cererii de recurs sunt dezvoltate motive de nelegalitate de natură a fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantele au invocat încălcarea dispozițiilor art. 13, art. 14 și art. 22 alin. (2) C. proc. civ., cu motivarea că instanța de apel a soluționat cauza fără a pune în discuția părților necesitatea suplimentării probatoriului.

În ceea ce privește incidența acestui motiv de recurs, Înalta Curte reține că pentru acest motiv se poate solicita casarea hotărârii când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Prin urmare, cel de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ. Recurentele-reclamante au susținut incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. dat fiind faptul că instanța de apel nu a pus în discuția părților necesitatea suplimentării probatoriului, sub aspectul elementelor de fapt relevante, cu încălcarea art. 13, art. 20, art. 10 și art. 11 C. proc. civ.

Este real că art. 479 alin. (2) C. proc. civ. prevede că instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, însă, rolul activ al instanței nu înseamnă încălcarea principiului disponibilității în procesul civil, deoarece obligația de a-și proba susținerile și apărările revine în exclusivitate părților.

Din perspectiva acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că instanța nu are obligația de a administra probe din oficiu, în condițiile în care art. 254 alin. (6) C. proc. civ. statuează că părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

Prin urmare, obligația părților de a-și proba pretențiile și apărările primează față de facultatea judecătorului de a ordona probe din oficiu.

Astfel, Înalta Curte reține că rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și cel al contradictorialității, neputând constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia. Potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a ceea ce s-a cerut, iar înțelegerea acestei expresii trebuie raportată la prevederile înscrise în art. 9 alin. (2) din același cod, conform cărora obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererea de chemare în judecată. Astfel, limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței, iar rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul dedus judecății, instanța având sarcina de a clarifica doar acele situații care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată, cum sunt cea în care cererea este denumită greșit, sau cea în care deși se face referire la o anumită instituție juridică, argumentarea în fapt a cererii vizează o altă instituție.

Or, în cauza dedusă judecății, argumentele de fapt și de drept pe care reclamantele, care, de altfel, au beneficiat de asistență juridică calificată, le-au adus în susținerea cererii, nu pot determina, prin invocarea rolului activ al judecătorului, substituirea instanței în ce privește propunerea probelor. Din perspectiva celor expuse, sunt nefondate susținerile legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nefondate sunt și susținerile legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept substanțial, încălcare ce poate viza mai multe aspecte, respectiv aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită, ceea ce nu se verifică în cauză.

Față de obiectul litigiului pendinte, ce vizează constatarea nulității absolute a actului de donație încheiat la 1 decembrie 1977, autentificat sub nr. x la Notariatul de Stat Județean Constanța, Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat cauza din perspectiva dispozițiilor art. 948, art. 966 și art. 801 C. civ., în condițiile în care, într-adevăr, față de succesiunea actelor și faptelor juridice nu s-a probat inexistența intenției donatorilor/autorii reclamanților, de gratificare și nici prezența unor acte de presiune exercitată asupra autorilor reclamantelor din partea autorităților locale, de natură să inducă teama și adoptarea unei conduite neconforme voinței reale a părților donatoare.

Or, în raport cu înscrisurile existente la dosar, în mod legal a reținut instanța de apel existența lui animus donandi, la data încheierii actului de donație.

Din perspectiva celor expuse, cum nici una din susținerile recurenților nu se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantele D., E., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 50/C din 3 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantele D., E., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 50/C din 3 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 septembrie 2021.