Decizia nr. 429/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Asupra recursului civil de față; Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 16 iunie 2023 pe rolul Tribunalului București - secția a VI-a civilă, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 238.000 RON, creanță certă, lichidă și exigibilă, constând în contravaloarea facturii emise și neachitate, respectiv factura nr. x din 6 martie 2023. A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, a invocat dispozițiile art. 194 din C. proc. civ. coroborate cu art. 1516 și următoarele din C. civ.

și art. 1350 din C. civ. Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 1746 din 26 iunie 2024, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată. Împotriva sentinței primei instanțe, în termen legal a declarat apel reclamanta, înregistrat la data de 6 martie 2025 pe rolul Curții de Apel București - secția a VI-a civilă. Prin decizia civilă nr. 1144A din 10 iulie 2025 a fost respins, ca nefondat, apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 1746 din 26 iunie 2024 a Tribunalului București - secția a VI-a civilă; s-a luat act de faptul că intimata B. S.R.L. și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Împotriva deciziei civile nr. 1144A din 10 iulie 2025 a Curții de Apel București - secția a VI-a civilă, în termen legal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., înregistrat la data de 2 octombrie 2025 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive: Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că hotărârea pronunțată de instanța de apel este afectată de viciul nemotivării, conținând deopotrivă considerente contradictorii și străine de natura pricinii, inapte să explice soluția din dispozitiv. Astfel, s-a arătat că în cuprinsul deciziei atacate se regăsesc afirmații contradictorii și confuze, instanța de apel susținând, în același timp, că nu a fost acceptată cererea de credit și că a fost aprobat creditul. Or, aprobarea unui credit presupune acceptarea cererii de credit, chiar dacă ulterior contractul de credit nu a fost semnat.

Așadar, instanța de apel se contrazice în privința unui element esențial al cauzei, respectiv existența rezultatului contractual care ar fi generat obligația de plată a comisionului de succes. Mai mult, instanța de apel nu clarifică dacă neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către societatea reclamantă este cauzată de lipsa aprobării creditului (ceea ce este infirmat de propriile constatări) sau de lipsa semnării contractului de credit, aspect care nu este reglementat expres ca o condiție suspensivă în contractul de consultanță. Potrivit recurentei-reclamante, această confuzie afectează grav logica hotărârii, întrucât nu se poate determina cu certitudine care este raționamentul juridic ce a condus la concluzia inexistenței obligației de plată.

A mai arătat că instanța nu a explicat: (i) de ce aprobarea creditului nu este suficientă pentru a atrage plata comisionului, deși contractul prevede expres acest moment ca fiind relevant pentru emiterea facturii; (ii) de ce a înțeles să condiționeze plata de semnarea contractului de credit, deși această condiție nu este prevăzută în contract și contravine voinței reale a părților; (iii) de ce nu a analizat îndeplinirea obligațiilor de diligență, deși reclamanta a demonstrat că a depus toate eforturile necesare, iar creditul a fost aprobat. Recurenta-reclamantă apreciază că, în lipsa unei motivări clare, coerente și necontradictorii, hotărârea nu îndeplinește cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc.

civ., fiind astfel susceptibilă de casare. O altă critică supusă analizei vizează faptul că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1266, art. 1268 și art. 1270 din C. civ. care reglementează modificarea și interpretarea contractelor, prin raportare la obligațiile părților, natura și obiectului contractului. În concret, s-a arătat că instanța nu a dat efect dispozițiilor contractuale care stabilesc clar obligația de plată a onorariului de succes la momentul aprobării creditului, ci a ales să condiționeze plata acestui onorariu de semnarea contractului de credit, aspect care nu este prevăzut în contract și nici nu reflectă voința reală a părților.

Instanța a impus o condiție suplimentară - semnarea contractului - care nu a fost convenită de părți și care transformă obligația de plată într-una pur potestativă, dependentă exclusiv de voința beneficiarului. Contractul de consultanță are ca obiect prestarea de servicii de asistență financiară în scopul obținerii unui credit, iar onorariul de succes este datorat la momentul aprobării creditului conform art. 6 din contract. Această formulare este clară și nu lasă loc de interpretări arbitrare. În plus, întreaga structură contractuală - art. 2.1, art. 2.2, art. 3.1, art. 4.1.2, art. 7.3, art. 13.5 - confirmă faptul că obligațiile reclamantei sunt unele de diligență, iar nu de rezultat. Reclamanta nu și-a asumat garantarea obținerii creditului sau semnarea contractului, ci doar depunerea tuturor eforturilor necesare pentru atingerea scopului convenit.

Autoarea recursului consideră că a acționat conform standardelor profesionale, iar eforturile sale s-au concretizat în aprobarea creditului de către bancă, ceea ce reprezintă chiar rezultatul urmărit de beneficiar. Faptul că ulterior nu s-a semnat contractul de credit nu poate fi imputat reclamantei, care nu are control asupra deciziei finale a finanțatorului sau a beneficiarului. În accepțiunea recurentei, refuzul de plată al pârâtei, validat de instanță, creează un dezechilibru contractual și contravine principiului bunei-credințe. Potrivit celor reținute de instanță, beneficiarul ar putea refuza plata prețului după bunul plac, chiar dacă consultantul și-a îndeplinit obligațiile, aspect care nu poate fi primit, fiind contrar dispozițiilor legale.

Societatea recurentă a mai susținut faptul că a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât instanța de apel a validat hotărârea Tribunalului București care este succintă, incompletă și nemotivată, fără a aplica sancțiunile legale corespunzătoare. Deși instanța de apel a admis, în mod expres, că hotărârea de fond este succintă, a ales să nu o sancționeze, afirmând că aceasta ar fi analizat "problemele esențiale". În realitate, prima instanță a omis să se pronunțe asupra unor apărări fundamentale formulate de reclamantă în cererea de apel, respectiv cu privire la natura comisionului de succes și incidența art. 6.4 și art. 13.8 din contract.

Deși a primit aceste critici în mod explicit, Curtea de Apel București nu le-a dat eficiență, validând o hotărâre care nu respectă cerințele de motivare. Această omisiune echivalează cu o negare a dreptului la apărare și cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil. Concluzia instanței de apel privind neexecutarea obligației de plată nu este rezultatul unei analize juridice corecte, ci al aplicării greșite a regulilor probatorii. În dezvoltarea acestei critici, s-a arătat că instanța de apel a pornit de la o premisă juridică eronată, cu privire la efectele clauzei contractuale care conține obligația de plată, ceea ce a condus la o inversare nejustificată a sarcinii probei și, în final, la o concluzie greșită sub aspectul neexecutării obligației de plată a onorariului de succes.

Astfel, s-a apreciat că respectiva clauză contractuală referitoare la comisionul de succes nu produce efecte, întrucât nu a fost contractat creditul, ci doar a fost aprobat. Interpretarea instanței de apel este contrară dispozițiilor contractuale, care stabilesc, în mod expres, că momentul exigibilității obligației de plată este aprobarea creditului, iar nu semnarea contractului de credit. Prin urmare, clauza produce efecte juridice clare, iar societatea reclamantă a făcut dovada îndeplinirii condiției prevăzute în contract. Conform regulilor probatorii în materie contractuală, creditorul trebuie să dovedească existența obligației și faptul că aceasta a devenit exigibilă, iar debitorul are obligația de a dovedi fie executarea obligației, fie existența unei cauze care să justifice neexecutarea (nulitate, denunțare, forță majoră etc.).

În cauză, reclamanta a făcut dovada existenței contractului de consultanță, a aprobării creditului de către instituția financiară și a emiterii facturii în conformitate cu prevederile contractuale. În schimb, intimata-pârâtă nu făcut dovada plății comisionului de succes ori a existenței unei cauze justificative pentru refuzul de plată. Instanța de apel a reținut că obligația de plată a comisionului de succes era condiționată de semnarea efectivă a contractului de credit de către beneficiar, deși din economia contractului rezultă că părțile au avut în vedere drept obiectiv obținerea aprobării creditului de către instituția bancară. Prin urmare, interpretarea dată de instanța de apel este contrară voinței comune a părților, care au legat exigibilitatea comisionului de succes de aprobarea creditului, iar nu de încheierea ulterioară a contractului de credit.

Mai mult, se observă că, deși instanța de apel a reținut aprobarea creditului în cadrul Programului IMM Invest, aceasta a ignorat faptul că beneficiarul a valorificat activitatea reclamantei, obținând ulterior o finanțare în cadrul IMM Invest Plus. În lipsa unei clauze contractuale care să condiționeze plata onorariului de semnarea efectivă a contractului de credit sau de sursa concretă a finanțării, interpretarea instanței lipsește de efect util convenția părților și permite beneficiarului să profite de prestația consultantului, fără contraprestație, contrar dispozițiilor art. 1268 alin. (3) și art. 1170 din C. civ.

Recurenta a mai criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta a interpretat izolat formularea referitoare la "obținerea creditului", fără a corela această clauză cu obiectul general al contractului de consultanță și anume asistența în vederea obținerii aprobării creditului, ceea ce înseamnă că nu a fost respectat principiul interpretării sistematice. În ceea ce privește aplicarea greșită a principiului forței obligatorii a contractului, recurenta a arătat că și-a executat obligația de a obține aprobarea creditului de către bancă. Deși instituția bancară a emis aprobarea creditului, ulterior finanțarea nu a fost acordată beneficiarului pe motiv că acesta nu îndeplinea condițiile de eligibilitate.

Această împrejurare nu poate înlătura dreptul prestatorului la comision, întrucât obligația sa contractuală era limitată la obținerea aprobării creditului, obiectiv care a fost realizat. A interpreta în sens contrar ar echivala cu condiționarea dreptului la remunerație de factori exteriori prestației consultantului. În fine, recurenta a apreciat că refuzul beneficiarului de a valorifica aprobarea obținută de prestator, iar apoi de a plăti comisionul convenit, echivalează cu un abuz de drept și cu nesocotirea bunei-credințe. Pentru toate aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc.

civ. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că dezlegarea dată de Curtea de Apel București este temeinică și legală. În esență, a arătat că interpretarea prevederilor art. 6.1 din contract este în acord cu voința reală a părților, iar nu cu sensul literal al termenilor. Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite. Astfel, în ce privește teza existenței unei contrarietăți între considerentele deciziei recurate, în sensul că instanța de apel ar fi reținut, pe de o parte, că cererea de credit nu a fost acceptată de bancă, iar, pe de altă parte, că împrumutul a fost aprobat, aceasta nu se verifică.

Ceea ce a reținut instanța de prim control judiciar este faptul că reclamanta și-a asumat obligația de a acorda asistență pârâtei pentru obținerea unei finanțări garantate de stat, în cadrul unui anumit program - IMM Invest România, obligație ce nu a fost îndeplinită de către consultant. Faptul că pârâta îndeplinea doar condițiile pentru acordarea unui credit de către instituția de credit, conform reglementărilor sale interne, dar nu era eligibilă în cadrul programului de sprijin al întreprinderilor mici și mijlocii, nu echivalează cu îndeplinirea obligației asumate contractual de către consultant, potrivit motivării deciziei recurate. Așadar, nu există nicio fractură logică în raționamentul ce fundamentează soluția adoptată de instanța de apel.

În egală măsură, contrar susținerilor din cererea de recurs, argumentele prezentate nu sunt confuze și nici dubitative, ci răspund pe deplin exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Cât privește criticile potrivit cărora hotărârea atacată nu cuprinde motivele pentru care aprobarea creditului de către bancă nu ar fi fost suficientă pentru a atrage plata comisionului, deși contractul prevede expres acest moment pentru exigibilitatea obligației de plată a beneficiarului sau în ce măsură semnarea contractului era o condiție pentru plata comisionului, constată că sunt aspecte ce nu pot fi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. În realitate, recurenta susține că decizia atacată nu este suficient motivată nu pentru că nu ar cuprinde silogismul logico-juridic ce o fundamentează, ci pentru că instanța nu și-a însușit argumentele formulate de această parte.

Or, asupra validității argumentelor reclamantei vom reveni în considerentele ce succed, relative la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Deși nu a invocat în mod explicit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a formulat critici ce pot fi subscrise pretinsei încălcări a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Concret, a susținut aplicarea greșită a regulilor în materie de probațiune, în sensul inversării nejustificate a sarcinii probei. Astfel, potrivit recurentei, a făcut dovada existenței contractului de consultanță, aprobării creditului de către instituția de credit și emiterii facturii în conformitate cu prevederile contractuale.

Prin urmare, intimata-pârâtă era cea care trebuia să dovedească plata comisionului de succes ori a existenței unei cauze justificative pentru refuzul de plată. Față de cele susarătate, instanța reține că nu există veritabile critici relative la conduita impusă de lege părților pentru a demonstra adevărul faptelor pe care le afirmă, respectiv referitoare la încălcarea art. 249 C. proc. civ.. Ceea ce au reținut instanțele de fond este doar faptul că reclamantul afirmă mai întâi o pretenție în justiție, astfel că sarcina probei revine în primul rând acestuia. Or, analizând materialul probator administrat, instanța de apel a constatat că reclamanta nu și-a executat corespunzător obligația contractuală asumată, astfel că nu poate pretinde părții adverse plata contraprestației.

În acest context, recurenta nu poate solicita, pe calea recursului, cale de atac extraordinară, nedevolutivă, să reexamineze probele administrate și, pe cale de consecință, să statueze că faptele alegate de reclamantă sunt dovedite. Aceasta întrucât instanța de recurs este limitată, în demersul său, doar la analiza aspectelor de nelegalitate, neputând statua și asupra criticilor de netemeinicie. Recurenta a mai relevat că instanța de apel i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că a validat hotărârea instanței de fond, care a omis să se pronunțe asupra unor apărări esențiale, relative la natura comisionului de succes și a incidenței unor prevederi contractuale.

Constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, relative la exigențele motivării unei hotărâri judecătorești, statuând că nu este necesar un răspuns detaliat dat fiecărui argument prezentat de părți, ci este suficientă examinarea reală a problemelor esențiale supuse judecății. De altfel, recurenta nu poate susține, în mod justificat, că i-a fost cauzată vreo vătămare a drepturilor sale procesuale, din moment ce instanța de apel a făcut ea însăși o analiză detaliată a tipurilor de comisioane datorate de beneficiar în temeiul convenției (comision de analiză și întocmire dosar - contraprestația obligației de diligență asumată de consultant, în cuantum fix, exigibilă la data semnării convenției versus comision de succes, exigibil la data aprobării facilității de credit).

Altfel spus, motivarea succintă realizată de instanța de fond a fost complinită de judecătorii din apel. În sfârșit, instanța constată nefondate și criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind greșita aplicare a principiului forței obligatorii a contractului [art. 1270 alin. (1) C. civ..], nesocotirea regulilor de interpretare a convențiilor, prevăzute de art. 1266 alin. (1), art. 1268 alin. (3), art. 1269 C. civ. și interpretarea eronată a programelor I.M.M. Invest versus I.M.M. Invest Plus. Prealabil analizei aspectului relativ la corecta aplicare a regulilor de interpretare a convenției după voința reală a părților, instanța constată că recurenta, prin cererea de apel și, ulterior, prin cererea de recurs, are tendința de a modifica temeiurile de fapt ale acțiunii (cauza juridică), conduită prohibită de prevederile art. 478 alin. (3) C. proc.

civ., dar nesancționată de instanța de apel. Astfel, prin cererea introductivă de instanță, reclamanta arată că, urmare demersurilor efectuate pentru acordarea unui credit garantat de stat în cadrul Programului I.M.M. Invest 2022, F.N.G.C.I.M.M. nu a emis acordul pentru acordarea garanției, întrucât pârâta nu a fost considerată eligibilă în cadrul acestui program. A solicitat, totuși, plata comisionului de succes, întrucât beneficiarul a obținut, ulterior, în cadrul altui program, I.M.M. Invest Plus, o facilitate de credit, considerând că aprobarea acesteia a fost facilitată de demersurile sale. Ulterior, pe calea cererii de apel, a susținut că obligația de plată a comisionului de succes a devenit exigibilă la data "aprobării" creditării de către Bancă, urmare a primei cereri, fiind indiferente considerentele pentru care contractul de credit nu a fost încheiat.

În acest context, reține că instanțele devolutive au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1266 C. civ., reținând că interpretarea contractului se face după voința concordantă a părților, la stabilirea acesteia ținând seama de scopul contractului și de comportamentul ulterior al acestora. Astfel, contrar alegațiilor recurentei, relative la atingerea rezultatului scontat prin "aprobarea" creditului de către instituția bancară, interpretul convenției nu putea ignora scopul convenției, anume acela ca beneficiarul să obțină un credit garantat de stat, printr-un contract încheiat de beneficiarul programului aprobat prin O.U.G. nr. 110/2017, cu modificările și completările completările ulterioare, cu instituția de credit și F.N.G.C.I.M.M., în calitate de mandatar al statului, iar nu un simplu împrumut acordat da bancă, în afara programului de ajutor de stat expres nominalizat în convenție.

În egală măsură, instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a elementelor prevăzute de alin. (2) al art. 1266 C. civ., cu titlu exemplificativ, în stabilirea voinței interne a părților, anume comportamentul ulterior al reclamantei însăși, care emite factura fiscală pentru încasarea comisionului de succes nu după pretinsa aprobare inițială a creditului de către Bancă, ci după acordarea facilității de credit garantat de stat în cadrul unui program ulterior (aprobat prin O.U.G. nr. 99/2022). Deși invocă încălcarea regulilor privind interpretarea sistematică sau coordonată a contractului, prevăzut de art. 1267 C. civ., recurenta însăși solicită aplicarea izolată a clauzei cuprinse în art. 6.1 din convenție, prin luarea sa din context și în contradicție cu înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

În concluzie, instanțele devolutive au făcut o corectă aplicare a regulilor de interpretare a convențiilor, statuând că, deși consultantul și-a asumat doar obligații de diligență, remunerate printr-un onorariu achitat la data încheierii contractului, plata onorariului de succes era datorată de beneficiar doar în situația în care obținea o facilitate de credit garantată de stat, în cadrul unui program de ajutor de stat expres nominalizat în convenție. Or, câtă vreme rezultatul scontat nu a fost atins, în mod corect s-a reținut că prestația pretinsă era nedatorată. Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1144A din 10 iulie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a VI-a civilă, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată în ședința publică astăzi, 19 martie 2026.