Decizia nr. 348/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui la data de 22.11.2021, A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Valea Teiului S.R.L. și B. S.R.L., în temeiul art. 167 din Legea nr. 71/2011 prin raportare la art. 2393 din C. civ., a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre în baza căreia să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect înstrăinarea unei cantități de 2.010.58 tone grâu în schimbul unui preț în cuantum de 1.899.432 de RON, încheiat de pârâta-debitoare Valea Teiului S.R.L. cu pârâta- cumpărătoare B. S.R.L. și pe cale de consecință, obligarea pârâtelor la restituirea prestațiilor executate în baza contractelor de vânzare, constând pentru pârâta Valea Teiului S.R.L.

în plata prețului încasat de la pârâta cumpărătoare, aceasta urmând a fi obligată la rândul ei să restituie bunurile în aceeași cantitate și la aceeași calitate cu cele cumpărate. Prin încheierea din data de 12.04.2022, instanța a disjuns capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei-debitoare Valea Teiului S.R.L. la plata prețului încasat de la pârâta- cumpărătoare B. S.R.L. și a respins ca neîntemeiată cererea de suspendarea a cauzei având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare dintre pârâta-debitoare Valea Teiului S.R.L. și pârâta- cumpărătoare B. S.R.L.. Astfel, obiectul prezentului dosar a rămas anularea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect înstrăinarea unei cantități de 2.010.58 tone grâu în schimbul unui preț în cuantum de 1.899.432 de RON, încheiat de pârâta-debitoare Valea Teiului S.R.L.

cu pârâta - cumpărătoare B. S.R.L.. Prin sentința civilă nr. 804/06.07.2023 Tribunalul Vaslui a admis cererea formulată de A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Valea Teiului S.R.L. și B. S.R.L., formulată în temeiul art. 167 din Legea nr. 71/2011 prin raportare la art. 2393 din C. civ. A dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect înstrăinarea unei cantități de 2.010.58 tone grâu în schimbul unui preț în cuantum de 1.899.432 de RON, încheiat de pârâta-debitoare Valea Teiului S.R.L. cu pârâta-cumpărătoare B. S.R.L., potrivit facturilor fiscale nr. x/19.08.2021, nr. y/06.09.2021 și nr. 500/20.09.2021. A obligat pârâtele Valea Teiului S.R.L. și B. S.R.L. la plata sumei de 22.600 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 804/06.07.2023, pronunțată de Tribunalul Vaslui, a declarat apel pârâta B. S.R.L., iar prin decizia civilă nr. 152 din 10 aprilie 2024, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins apelul, păstrând sentința apelată. Împotriva acestei decizii civile, la data de 25.06.2024, a declarat recurs pârâta B. S.R.L. solicitând casarea în tot a deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Un prim motiv de recurs invocat de recurenta pârâtă B. S.R.L., raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la motivarea contradictorie a hotărârii.

Astfel, recurenta a arătat că pe de o parte instanța de apel a reținut că "efectul strămutării ipotecii asupra prețului s-a produs în baza actului de vânzare încheiat între Valea Teiului și B., în condițiile art. 2.393 C. civ..", considerent ce ar fi dus, în mod logic, la concluzia că odată ce s-a produs efectul prevăzut de lege al strămutării prin subrogația cu titlu particular, B., în calitate de cumpărător de bună credință, a dobândit bunurile libere de orice sarcini, ipoteca mobiliară instituită de A. fiind inopozabilă și inaplicabilă față de B.. Pe de altă parte, deși instanța de apel a reținut că strămutarea ipotecii s-a produs asupra prețului, ceea ce implică, în conformitate cu art. 2.312 C. civ., conservarea rangului ipotecii, totodată s-a reținut că strămutarea nu s-a produs:"renașterea ipotecii, în contextul în care prețul a fost folosit de vânzător în desfășurarea activității și nu se mai regăsește în patrimoniu la momentul soluționării prezentei cauze, nu se poate produce în absența anulării". Prin urmare, câtă vreme prin actul de dispoziție dintre B. și Valea Teiului s-a conservat rangul ipotecii, prețul ajungând în patrimoniul debitoarei, producerea acestui efect fiind reținută de instanță, concluzia că renașterea ipotecii nu s-a produs din cauza aceluiași act este contradictorie și, în mod nelegal, susținută numai de motive străine de natura pricinii,

respectiv de circumstanțe survenite ulterior încheierii contractului de achiziție bunuri agricole și care nu au legătură cu acest act încheiat între B. și Valea Teiului. A susținut recurenta că nu le este imputabilă modalitaea în care Valea Teiului a înțeles să își execute obligațiile contractuale în raportul dintre aceasta și A., respectiv diligența cu care creditorul ipotecar și-a conservat drepturile și a utilizat adecvat procedeele prevăzute de lege, inclusiv cele reglementate de Legea nr. 85/2014. Prin al doilea motiv de recurs indicat, circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă a invocat încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 167 din Legea nr. 71/2011, ale art. 2393, art. 2412, art. 2319 și art. 2416 C. civ.

Sub un prim aspect, recurenta a apreciat că dispozițiile art. 167 din Legea nr. 71/2011 și-au încetat aplicabilitatea odată cu intrarea în viogoare a Legii nr. 297/2018 privind publicitatea mobiliară. În opinia recurentei, raporturile juridice născute ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ li se aplică numai dispozițiile prevăzute în C. civ. coroborate cu noul act normativ, fără a fi obligatorie o abrogare expresă a art. 167 din Legea de punere în aplicare a C. civ. Pe de altă parte, recurenta a solicitat să se constate că, în materia ipotecilor mobiliare, legiuitorul a stipulat o normă de excepție la art. 2.393 C. civ., privind înstrăinarea bunurilor ipotecate, normă instituită pentru a proteja din punct de vedere juridic interesele cumpărătorului de bună credință.

Cu toate acestea, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 2393 C. civ., acordând un alt efect normei de drept material, aplicând dispozițiile în mod eronat în favoarea creditorului ipotecar. Art. 167 din Legea nr. 71/2011 acordă creditorului ipotecar dreptul de a solicita anularea actului de dispoziție încheiat cu privire la bunul ipotecat, când produsele bunului ipotecat nu mai pot fi urmărite cu același rang, în contextul încheierii acteor de dispoziție menționate la art. 2393 C. civ.. Așadar, această reglementare reprezintă o altă normă de excepție, consacrând un caz de nulitate a actului de dispoziție care nu mai permite conservarea rangului ipotecii în beneficiul creditorului ipotecar.

Însă, recurenta a solicitat să se observe că instanța de apel a considerat că incidența acestui caz de anulare este motivată de împrejurarea că prețul plătit nu se mai regăsește în patrimoniu la momentul soluționării prezentei cauze. Totodată, recurenta a arătat că instanța de apel ignoră dispozițiile art. 2412 alin. (2) C. civ. privind conservarea ipotecii, deoarece s-a reținut nelegal că operațiunile ulterioare încheierii acestui act de dispoziție ale debitoarei ipotecare ar justifica aplicarea față de B. a sancțiunii desființării actului, în contextul în care ipoteca inițială devenise ineficace față de cumpărător prin efectul subrogației asupra prețului și nu mai putea produce efecte față de B.. Sub un al doilea aspect, recurenta a arătat că decizia recurată este dată cu nerespectarea dispozițiilor art. 2319 alin. (1) și (3) și ale art. 2416 C. civ., instanța de apel ignorând mențiunea din avizul de ipotecă publicat în R.N.P.M.

privind calificarea obiectului garanției ca fiind "universalitate", precum și nerespectarea condițiilor privind descrierea corespunzătoare a bunului ipotecat. Solicită recurenta ca instanța de control judiciar să constate că ceea ce a ignorat instanța de apel este regula privind prioritatea informațiilor și mențiunilor cuprinse în avizul de ipotecă în raporturile dintre terți și părți, astfel cum prevede art. 2416 C. civ. Reamintind dispozițiile art. 2346 C. civ., recurenta a apreciat calificarea obiectului ipotecii în R.N.P.M. ca purtând asupra unei universalități de bunuri, decizia recurată fiind nelegală și din perspectiva aplicării art. 167 în loc de art. 160 din Legea nr. 71/2011, având în vedere că speța poartă asupra raportului dintre părți și un terț al contractului de ipotecă, având întâietate față de recurentă mențiunile din avizul de ipotecă, indiferent de corectitudinea acestora în raport de prevederile contractuale ale contractului de ipotecă.

Sub un al treilea aspect, recurenta a criticat hotărârea recurată din perspectiva nesocotirii dispozițiilor de drept substanțial în ceea ce privește puterea probatorie a prezumțiilor în domenii explicit reglementate. Astfel, a arătat că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au prezumat că existența codului CAEN 5290 implică în sine activitatea de depozitare a semințelor de consum, ceea ce contravine dispozițiilor art. 329 conform cărora acest gen de prezumție judiciară poate fi admisă doar în cazurile în care legea admite dovada cu martori. Ori, în prezenta cauză, depozitarea unor semințe de consum poate fi dovedită doar prin existența unor înscrisuri doveditoare emise de autoritățile special desemnate, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 101/2014.

În același sens, recurenta a criticat considerentul referitor la proveniența mărfii livrate recurentei. Astfel, pe lângă faptul că decizia recurată este rezultatul acordării în mod nelegal prezumțiilor judiciare valoare probatorie superioară probelor cu înscrisuri, au prezentat relevanță doar prezumțiile favorabile intimatei reclamante, instanța de apel trecând peste toate nerespectările normelor legale aplicabile în cazul societăților care depozitează produse agricole, reținând chiar că este irelevant dacă depozitul era autorizat și îndeplinea condițiile impuse de Legea nr. 101/2014. Ultimul motiv de recurs invocat de recurentă se referă la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc.

civ., recurenta susținând aplicarea eronată a normelor de procedură privind legalitatea probelor și sarcina acestora, admisibilitatea și puterea doveditoare a acestora constituind motiv de casare. Recurenta a invocat încălcarea principiului disponibilității, reglementat de art. 9 C. proc. civ., arătând că pentru ca o probă să fie declarată admisibilă, aceasta trebuie să fie ori propusă de una dintre părți, ori de către instanța de judecată în condițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. În condițiile în care niciuna dintre părțile prezentului litigiu civil nu a propus administrarea probei cu cele două înscrisuri și nici instanța nu a propus administrarea acesteia cu respectarea art. 22 alin. (2) C. proc.

civ., judecata a fost realizată cu încălcarea principiului disponibilității. Întrucât principiul disponibilității este susceptibil de limitări doar dacă acestea sunt prevăzute expres de lege, a apreciat că li s-a adus o vătămare necondiționată care nu a putut fi înlăturată. De asemenea, recurenta a susținut încălcarea principiului contradictorialității, reglementat la art. 14 C. proc. civ., întrucât încuviințarea administrării probelor se face ulterior discutării în contradictoriu a utilității, necesității și pertnenței acesteia. Prin încălcarea art. 425 C. proc. civ., instanța a înlăturat nemotivat apărările referitoare la proveniența mărfii care a fost livrată de Valea Teiului la depozitul B. din Frunzeasca sau în alte locuri indicate de cumpărătoare.

Instanța de apel a refuzat analiza apărărilor formulate în apel față de înscrisurile ajunse la dosarul cauzei ulterior încheierii dezbaterilor și a refuzat să analizeze condițiile impuse de Legea nr. 101/2014. Întrucât nu a avut posibilitatea discutării în contradictoriu în fața primei instanțe a problematicii referitoare la proveniența mărfii primite de B., în apel au fost depuse înscrisuri referitoare la situația depozitelor autorizate de structurile ministerului de resort din care rezultă că Valea Teiului nu deține niciun spațiu destinat depozitării semințelor de consum, conform legii. A apreciat recurenta că nu este legal să i se impute că nu a făcut dovada faptului negativ, nedeținerea licenței de către depozitarul celor 3.000 tone garanție în favoarea A., în contextul în care această probă era, conform art. 249 C. proc.

civ., în sarcina reclamantului. Practic, instanța nu s-a aplecat asupra aspectului litigios esențial soluționării cauzei care privește identitatea dintre bunurile ipotecate și bunurile care i-au fost livrate recurentei B., în special în contextul în care descrierea bunurilor ipotecate în avizul de ipotecă prezintă lacune prin raportare la normele derogatorii care reglementează materia. Prin urmare, în motivarea instanței de apel se regăsește o premisă reținută cu încălcarea normelor de procedură în materia admisibilității și legalității probelor, motiv pentru care decizia recurată se impune a fi casată. La data de 09.08.2024 intimata recurentă A. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei civile nr. 152/10.04.2024 pronunțată de Curtea de Apel Iași.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta pârâtă B. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente: Cu titlu prealabil, se impune precizarea că, situația de fapt stabilită de instanțele de fond nu mai poate fi cenzurată în etapa procesuală a recursului, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmărește să supună instanței competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Referitor la primul motiv de recurs, contrar susținerilor recurentei, motivarea instanțe de apel nu este contradictorie, ci aceasta analizează și constată ca fiind îndeplinite, sub aspectul situației de fapt, condițiile aplicării dispozițiilor art. 167 din Legea nr. 71/2011.

Astfel, potrivit acestor dispoziții legale, "actele de dispozție cu privire la bunul ipotecat, încheiate în condițiile art. 2393 din C. civ., sunt anulabile la cererea creditorului ipotecar numai atunci când produsele bunului ipotecat nu pot fi urmărite de către creditorul ipotecar cu același rang ca și ipoteca inițială." Așadar, pentru a putea reține incidența și pentru a putea face aplicarea dispozițiilor legale citate, instanța de apel trebuia să analizeze, în primul rând, dacă în cauză a avut loc o înstrăinare a bunului ipotecat conform art. 2393 alin. (1) din C. civ.. Reținând că această înstrăinare a avut loc, instața de apel, în acord cu prima instanță, a mai constatat, tot sub aspectul situației de fapt, că în patrimoniul vânzătoarei Valea Teiului S.R.L.

nu se mai regăsește nici bunul ipotecat și nici prețul (asupra căruia, în temeiul alin. (2) al art. 2393 din C. civ., s-a strămutat ipoteca). Față de această situație de fapt, câtă vreme ipoteca s-a strămutat asupra prețului, renașterea ipotecii asupra bunului nu este posibilă decât ca urmare a anulării contractului de vânzare cumpărare în temeiul căruia a fost plătit prețul, raționamentul instanței de apel fiind deci corect, și nu contradictoriu. De altfel, în mod greșit susține recurenta că instanța de apel ar fi ajuns la "concluzia că renașterea ipotecii nu s-a produs din cauza aceluiași act", respectiv din cauza actului de vânzare cumpărare dintre recurenta B. și intimata Valea Oltului, o asemenea concluzie neregăsindu-se printre considerentele hotărârii recurate.

În ce privește faptul că dispozițiile art. 167 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. nu ar mai fi în vigoare, acestea încetându-și aplicabilitatea odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 297/2018 privind publicitatea imobiliară, nici această critică nu este fondată. Astfel, în mod corect a constatat instanța de apel, în acord cu dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative că, în condițiile în care pe de-o parte textul Legii nr. 71/2011 nu prevede o perioadă de valabilitate a dispozițiilor art. 167, iar pe de altă parte prin legile de publicitate imobiliară legiuitorul nu a reglementat, în beneficiul creditorului ipotecar, o soluție în ipoteza în care produsele bunului ipotecat nu pot fi urmărite, nu există niciun temei pentru a aprecia în sensul încetării aplicabilității prevederilor art. 167 din Legea nr. 71/2011.

Cât privește aprecierea greșită a motivelor pentru care reclamanta - creditor ipotecar nu-și mai poate realiza creanța cu același rang ca și ipoteca inițială, instanța de recurs constată că acestea sunt critici de netemeinicie, căci ar presupune o reevaluare a probatoriului administrat în cauză, ceea ce nu se poate face în calea extraordinară de atac a recursului. Nici criticile privind nerespectarea dispozițiilor art. 2391 alin. (1)-(3) și ale art. 2416 din C. civ. nu pot fi analizate deoarece prin acestea, recurenta tinde să repună în discuție elemente ale situației de fapt, așa cum au fost reținute de instanțele de fond în urma analizării probatoriului, respectiv a mențiunilor concrete cuprinse în avizul de ipotecă notat în Registrul Național de Publicitate Mobiliară.

S-a mai arătat faptul că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au prezumat că existența codului CAEN 5290 implică în sine activitatea de depozitare a semințelor de consum, ceea ce contravine dispozițiilor art. 329 din C. proc. civ., porivit cărora acest gen de prezumție judiciară poate fi admisă doar "în cazurile în care legea admite dovada cu matori". Critica poate fi analizată subsumat punctului 5 al art. 488 din C. proc. civ., având în vedere că vizează pretinsa încălcare a unor reguli de procedură și nu a unor norme de drept material.

Astfel, potrivit considerentelor criticate de recurentă, instanța de apel a reținut că "în lipsa probei contrare, ce ar fi trebuit făcută de apelantul pârât, în mod corect instanța a prezumat că toată marfa provenea din depozitul din Borodești, acesta fiind de altfel unicul punct de lucru și depozit al societăți Valea Teiului." Se observă deci că niciuna dintre instanțele de fond nu s-au raportat la niciun cod CAEN ci la informațiile (dintr-un registru public) cu privire la intimata pârâtă Valea Teiului potrivit cărora aceasta are sediul social în sat/comuna Tutova jud. Vaslui, unde desfășoară activități "transporturi rutiere de măruri", și un singur punct de lucru, în Borodești, com. Pochidia, jud. Vaslui, unde desfășoară mai multe tipuri de activități, inclusiv cultivarea cerealelor.

Acesta a fost considerat "faptul cunoscut", în sensul art. 327 din C. proc. civ., care a dus la concluzia că întreaga cantitate de grâu furnizată recurentei provenea de la depozitul din Borodești, "fapt necunoscut" în sensul aceluiași articol de lege, câtă vreme unele avize de însoțire a mărfii nu cuprind nicio mențiune cu privire la proveniența mărfurilor. Așadar, chestiunea litigioasă pe care au lămurit-o instanțele de fond prin valorificarea prezumției nu s-a referit la tipul semințelor de grâu, ci a fost identitatea dintre stocul de grâu vândut recurentei și cel ce a format obiectul garanției intimatei, aspect sub care era, în mod evident, admisibilă inclusiv dovada cu martori. În consecință, nici această critică nu este fondată.

Nici celelalte susțineri ale recurentei în argumentarea motivului de casare întemeiat pe punctul 5 al art. 488 din C. proc. civ. nu pot fi reținute. Referitor la principiul disponibilității, reglementat de art. 9 din C. proc. civ., instanța constată că acesta este greșit invocat de către recurentă, câtă vreme se referă la modalitatea de investire a instanței și limitele acestei investiri și nu la procedura de administrare a probelor. Or, prin raportare la susținerile arătate în dezvoltarea acestui motiv de recurs, rezultă că de fapt recurenta critică modalitatea de administrare a probei cu înscrisuri după închiderea dezbaterilor, împrejurare de natură să atragă încălcarea principiului contradictorialității și nu al disponibilității.

Sub acest aspect, al încălcării principiului contradictorialității, așa cum în mod corect a constatat și instanța de apel, administrarea celor două înscrisuri constând în extrase din baza de date a Oficiului Național al Registrului Comerțului, referitoare la sediul și punctele de lucru ale intimatei Valea Teiului S.R.L., precum și din Registrul Național de Publicitate Mobiliară, referitor la înscrierea ipotecii mobiliare în favoarea reclamantei intimate, a fost făcută cu încălcrea art. 13 și 14 din C. proc. civ.. În acord cu instanța de apel însă, și instanța de recurs constată că această neregularitate procedurală nu era de natură să atragă, de plano, trimiterea cauzei spre rejudecare. Astfel, instanța subliniază că pe de-o parte, prin cele două înscrisuri nu au fost invocate aspecte noi, de natură să nu fi fost cunoscute recurentei, câtă vreme priveau sediul și locația punctelor de lucru ale intimatei Valea Teiului S.R.L.

precum și înscrierea ipotecii mobiliare în favoarea reclamantei intimate, respectiv informații notate în registre publice, al căror scop este tocmai asigurarea publicității acelor informații, iar pe de altă parte, apelul fiind o cale de atac devolutivă, care potrivit dispoziților art. 476 alin. (1) din C. proc. civ. provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, recurenta a avut posibilitatea concretă ca în apel să combată și chiar să facă dovada contrară celor reținute din înscrisurile administrate în fața primei instanțe cu încălcarea dispozițiilor de procedură.

Contrar susținerilor recurentei, acesteia nu i s-a cerut să facă dovada faptului negativ al nedeținerii "licenței de către depozitarul celor 3000 tone garanție în favoarea A.", câtă vreme aspectul litigios l-a constituit identitatea dintre bunurile ipotecate și cele ce i-au fost livrate, context în care, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, recurenta a avut posibilitatea și, deci, ar fi trebuit să facă dovada aspectului pozitiv constând în faptul că marfa ce i-a fost livrată provenea din alte depozite și nu din cel de la Borodești. Nu va fi reținută nici încălcarea pretinsului drept la două grade de jurisidcție, câtă vreme așa cum arată chiar recurenta, apelul are caracter devolutiv, conform art. 476 din C. proc.

civ. apelul provocând o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept. Acest lucru a permis efectiv apelantei recurentă să solicite și să administreze probe cu privire la aspectele din situația de fapt pe care le-a contestat. De asemenea, se mai constată că instanța de apel nu a încălcat nici dispozițiile art. 425 din C. proc. civ.. Sub acest aspect, recurenta susține că din împrejurarea că intimata nu ar deține niciun spațiu destinat depozitării semințelor de consum conform legii, instanța de apel ar fi trebuit să ajungă la concluzia că marfa primită de recurenta B. nu provenea de la depozitul din Borodești, însă această apărare nu ar fi fost analizată deloc.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a analizat această apărare, reținând în mod expres în considerentele deciziei că "este lipsită de relevanță, sub aspectul împrejurării ce se tinde a fi dovedită (proveniența mărfurilor), dacă depozitul era autorizat și îndeplinea condițiile impuse de Legea 101/2014, motiv pentru care nu se impune analiza acestor apărări." În realitate, recurenta este de fapt nemulțumită de modalitatea de interpretare a probelor și respectiv de concluzia la care a ajuns instanța de apel în urma analizei probatoriului, critică de netemeinicie, ce nu poate fi analizată însă în recurs. Față de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reținută niciuna din criticile formulate de recurenta pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de aceasta, împotriva deciziei civile nr. 152/2024 din 10 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Iași - secția Civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 152/2024 din 10 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Iași - secția Civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2025.