ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2436/2022

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, la data de 28.07.2020, sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună rezoluțiunea parțială a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.11.2019 - din culpa exclusivă a pârâtei, în privința cantității de 1.284,58 tone rapiță vrac, achiziționată de reclamantă și nelivrată de către pârâtă și, pe cale de consecință, să se dispună repunerea părților în situația anterioară, respectiv obligarea pârâtei să restituie suma de 36.909,48 RON - reprezentând avans marfă (parțial); obligarea pârâtei la plata sumei totale de 46.593,37 EURO (echivalent în RON la cursul B.N.R. din data plății) - cu titlu de daune interese, reprezentând prejudiciului produs reclamantei prin neexecutarea corespunzătoare a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.11.2019, sumă compusă din: 2.222,28 EURO (echivalent în RON la cursul BNR din data plății) - reprezentând diferența de preț pentru cantitatea de 1.111,14 tone rapiță vrac, nelivrată de către pârâtă și achiziționată de reclamantă de la C. S.A (la preț superior); 42.116,37 EURO (echivalent în RON la cursul BNR din data plății) - reprezentând cuantumul cheltuielilor de manevră, deplasare și staționare a vagoanelor, penalități contractuale, etc. imputate reclamantei de către beneficiarul final al mărfurilor prin factura nr. x/24.01.2020; 2.254,72 EURO (echivalent în RON la cursul B.N.R. din data plății) - reprezentând beneficiu nerealizat de reclamantă ca urmare a neexecutării culpabile a contractului de vânzare-cumpărare de către pârâtă, fapt care a condus la imposibilitatea livrării cantității de 173,44 tone rapiță vrac, către beneficiarul final; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare pentru raporturi între profesioniști (art. 3 alin. (2)/1 din O.G. nr. 13/2011), aferent tuturor creanțelor datorate, de la data punerii în întârziere - 21.02.2020 și până l data plății integrale și efective; cu cheltuieli de judecată.

În drept, invocă: art. 1170 C. civ., art. 1270 C. civ., art. 1350 C. civ., art. 1516 C. civ., art. 1549 C. civ. art. 1554 C. civ., O.G. nr. 13/2011 - privind dobânda legala remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanție a societății D. S.R.L., solicitând: obligarea chematului în garanție la plata următoarelor sume solicitate de reclamanta A., astfel: a) 36.909,48 RON, reprezentând restituire avans marfă; b) 46.593,37 Euro, echivalent în RON la cursul BNR din data plății, cu titlu de daune- interese, reprezentând prejudiciul produs reclamantei A. prin neexecutarea corespunzătoare a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.11.2019, sumă compusă din: 2.222,28 Euro (echivalent în RON la cursul BNR din data plății) - reprezentând diferența de preț pentru cantitatea de 1.111,14 tone rapiță vrac, nelivrată de către pârâtă și achiziționată de reclamantă de la C. S.A. la preț superior; 42.116,37 Euro (echivalent în RON la cursul BNR din data plății) - reprezentând cuantumul cheltuielilor de manevră, deplasare și staționare a vagoanelor, penalități contractuale etc. impuse Reclamantei de către beneficiarul final al mărfurilor prin Factura nr. x/24.01.2020; 2.254,72 Euro (echivalent în RON la cursul BNR din data plății) - reprezentând beneficiu nerealizat de reclamantă, ca urmare a neexecutării culpabile a contractului de vânzare-cumpărare de către pârâtă, fapt care a condus la imposibilitatea livrării cantității de 173,44 tone rapiță vrac către beneficiarul final; c) obligarea chematului în garanție la plata dobânzii legale penalizatoare pentru raporturi între profesioniști (art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011), aferentă tuturor creanțelor care se vor stabili ca fiind datorate de pârâta B.; precum și obligarea chematului în garanție la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea reconvențională, pârâta-reclamantă B. S.R.L., solicită: să se constate că la data de 02.01.2020 Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/11.11.2019 a încetat în baza art. 3.1., 3.2, 8.1 lit. a) din cuprinsul său; obligarea reclamanta-pârâte A. la plata sumei de 36.909,48 RON, cu titlu de daune-interese, reprezentând prejudiciul produs pârâtei-reclamante B.; obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 122 din 27.09.2021, Tribunalul Satu Mare a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta pârâtă A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta reclamantă B. S.R.L..

Totodată, a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă B. S.R.L. în contradictoriu cu reclamanta pârâtă A. S.R.L..

A dispus rezoluțiunea parțială a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.11.2019 în ceea ce privește cantitatea de 1.284,58 tone rapiță și obligă pârâta reclamantă la plata sumei de 36.909,48 RON în favoarea reclamantei pârâte. A respins celelalte pretenții ca neîntemeiate.

A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta reclamantă B. S.R.L. în contradictoriu cu chemata în garanție D. S.R.L., ca neîntemeiată.

A obligat pârâta reclamantă la plata sumei de 5.712,28 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei pârâte.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat cerere de apel S.C. A. S.R.L. și B. SRL

Prin decizia nr. 69/2022 - A din 10 martie 2022, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de către apelanta A. S.R.L. în contradictoriu intimata B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 122, din data de 27 septembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, cu consecința schimbării acesteia, în parte, în sensul că:

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta pârâtă A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta reclamantă B. S.R.L..

A respins cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta pârâtă A. S.R.L..

A dispus rezoluțiunea parțială a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/11.11.2019-din culpa exclusivă a pârâtei reclamante B. S.R.L., în ceea ce privește cantitatea de 1.284,58 tone rapiță.

A obligat pârâta reclamantă B. S.R.L., la plata sumei de 36.909,48 RON, reprezentând avans parțial marfă, în favoarea reclamantei pârâte A. S.R.L..

A obligat pârâta reclamantă B. S.R.L., la plata sumei de 2.254,72 EURO (echivalent în RON la cursul B.N.R. din data plății), reprezentând beneficiu nerealizat, în favoarea reclamantei pârâte A. S.R.L..

A respins restul pretențiilor solicitate de către reclamanta pârâtă A. S.R.L., cu titlu de daune interese.

A menținut dispozițiile sentinței apelate privind respingerea cererii de chemare în garanție formulată de pârâta reclamantă B. S.R.L., în contradictoriu cu chemata în garanție D. S.R.L..

A majorat cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta reclamantă B. S.R.L., să le plătească reclamantei pârâte A. S.R.L., în primă instanță, la suma de 7.712,28 RON, reprezentând, parțial, contravaloare taxă judiciară de timbru și parțial, onorariu avocațial.

Totodată a respins apelul declarat de către apelanta B. S.R.L., în contradictoriu cu intimata A. S.R.L. și intimata chemata în garanție D. S.R.L..

A obligat intimata B. S.R.L. să plătească apelantei A. S.R.L. cheltuieli de judecată în apel, în cuantum de 5486 RON, reprezentând onorariu avocațial și parțial taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, precum și obligarea intimatei A. la plata cheltuielilor de judecată din faza recursului.

După prezentarea situației de fapt și parcursului procesual al litigiului, recurenta a susținut că decizia recurată încalcă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct 6 C. proc. civ., privind motivarea hotărârii, prin raportare la dispozițiile ari 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României. In strânsă legătură cu obligația de motivare a hotărârii, s-a solicitat instanței de recurs să rețină și obligația judecătorului apelului de a se fi pronunțat asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Astfel, recurenta a susținut că, în cauză, instanța a preluat în considerente, preponderent, susținerile părților, fără a analiza și a oferi un răspuns criticilor sale vizând aspecte esențiale ale cauzei precum intenția intimatei A. de modificare unilaterală a obligației plății anticipate a întregului preț al mărfurilor cumpărate, născocirea unui pseudo-motiv al infestării care să acopere imposibilitatea preluării bunurilor din lipsa contravalorii datorate ca preț al lor etc.

Făcând referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, recurenta a susținut că, pentru a se reține ca îndeplinită obligația de motivare a hotărârii judecătorești, se impune ca instanța care a pronunțat hotărârea să ofere un răspuns real și concret susținerilor și argumentelor esențiale invocate de părți.

Or, din conținutul deciziei recurate, nu rezultă că primele instanțe ar fi lămurit toate aspectele deduse judecății, răspunzând exigențelor condiției motivării.

In consecință, constatând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzuzei spre rejudecare instanței de apel în privința discutării în contradictoriu a probelor în vederea stabilirii culpei părților privind rezoluțiunea contractului.

Motivarea instanței de apel este deficitară mai ales în privința aspectului fundamental în litigiu, și anume ordinea executării obligațiilor, prevăzută de art. 4.3. din contract, pe care recurenta-pârâtă B. îl invocă în favoarea sa, iar instanța de apel îi înlătură argumentul, invocând art. 1267 C. civ. privind interpretarea globală a contractului, dar fără a identifica în concret cum a coroborat acest art. 4.3. cu alte prevederi contractuale, cu care anume și care este raționamentul care a rezultat și pe care și-a întemeiat soluția.

Recurenta a mai susținut că soluția admiterii apelului reclamantei-pârâte A. privind rezoluțiunea contractului din culpa sa exclusivă este dispusă cu încălcarea si aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește interpretarea contractului, încălcarea voinței contractuale a părților, ordinea executării obligațiilor și reținerea culpei exclusive a recurentei-pârâte S.C. B. în ceea ce privește rezoluțiunea contractului nr. x/11.11.2019.

S-a solicitat a se observa că, în susținerile privind raportarea la aspectele în litigiu, apelanta-reclamantă A. a fost de profundă rea-credință încă de la început.

Astfel, potrivit cererii introductive de instanță, aceasta a încercat să inducă în eroare prima instanță, susținând vehement că, între părți, ar fi fost încheiat un alt contract, Contractul de vânzare-cumparare nr. x/11.11.2019, contract care, în mod evident, conținea o altă ordine a executării obligațiilor (art. 4.1 și 4.3. din Contract) de către părți, care venea în sprijinul argumentației apelantei A. că nu trebuia să plătească marfa înainte de livrarea acesteia. De asemenea, aceasta nu a arătat niciun moment că părțile au încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/11.11.2019 prin intermediul unui comisionar, D. S.R.L., chemata în garanție din prezenta cauză.

Potrivit analizei realizate de prima instanță, filele x din sentința apelată, prima instanță a stabilit, pe baza întregului probatoriu administrat, că singurul contract care conține acordul real de voință al părților este Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/11.11.2019.

In faza apelului, apelanta A. revine asupra poziției procesuale inițiale, arătând că "a fost de acord" că între părți s-a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/11.11.2019, astfel cum, de altfel, a susținut dintotdeauna recurenta.

In realitate, recurenta a susținut că, pentru a se ajunge la această concluzie, s-au administrat probe cu înscrisuri, interogatoriu și martori din partea sa pentru a demonstra realitatea contractului încheiat de fapt de părți, astfel cum rezultă din sentința apelată și din piesele dosarului.

Prin susținerile apelantei-reclamante A. din cererea de apel, aceasta revine și recunoaște Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/11.11.2019, însă schimbă tactica și spune că nu are nicio culpă în derularea contractului, deoarece nu trebuia să achite marfa în avans, acest lucru rezultând în opinia sa și din uzanțele dintre părți, pentru ca, mai apoi să se contrazică, arătând că, din contractele anterioare cu apelanta-pârâtă S.C. B. livra cantitățile de mărfuri plătite, exclusiv în limita plăților.

Cel mai important aspect este, a susținut recurenta, că, potrivit contractului dintre părți, orice problemă de calitate, reală sau nu, nu s-ar fi putut ridica decât după achitarea mărfii, pentru că aceasta era ordinea executării obligațiilor din contract, asumate de părți si care reprezintă legea părților, creată chiar de ele.

Deși nu era vorba despre o problemă de calitate, ci de lipsa banilor apelantei-reclamante A. pentru a achita și restul de preț în cuantum de 2.071.049,66 RON, recurenta, prin corespondența e-mail din data de 31.12.2019 s-a oferit să gazeze marfa și să prelungească termenul de ridicare până la 03.01.2020, solicitând ca apelanta-reclamantă A. să plătească restul de preț. Or, apelanta-reclamantă A. nu a dorit să plătească prețul mărfii, ci doar a insistat să fie încărcată toată marfa în trenul care staționa fără însă a o plăti.

Recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit cadrul normativ privind executarea și interpretarea contractului, astfel că a reținut culpa apelantei-pârâte B. în neexecutarea contractului, în sensul că nu a achitat marfa în avans.

În acest sens, a arătat recurenta, potrivit art. 4.3. din Contract, prețul trebuia achitat anticipat, în conformitate cu dispozițiile art. 1555 alin. (1) C. civ., astfel că apelanta-reclamantă A. putea să primească doar cantitatea de rapiță corespunzătoare prețului achitat; aceasta înseamnă că, în acord cu dispozițiile art. 1556 alin. (1) C. civ., în mod absolut justificat, recurenta B. nu a livrat cantitatea de rapiță în valoare de 2.071.049,66 RON, fapt neluat în seamă de instanța de apel; ca atare, cererea de rezoluțiune formulată de intimata A. cu privire la cantitatea de rapiță pentru care nu a achitat prețul este absolut nefondată.

Pe de altă parte, având în vedere că motivul pentru care nu a fost livrată întreaga cantitate de rapiță constă în neexecutarea obligației asumate de apelanta-reclamantă A. la art. 4.3. din Contract, cererea reconvențională a fost găsită, în mod corect, ca fiind întemeiată și prima instanță a dispus rezoluțiunea parțială a contractului.

Așadar, neexecutarea contractului îi este imputabilă, în mod exclusiv. intimatei-reclamante A..

Cantitatea de 70,698 tone de rapiță, rămasă de livrat până la concurența sumei de 1.000.000 RON plătită de apelanta-reclamantă A., era disponibilă și putea fi livrată apelantei-reclamante, astfel cum recurenta susține că a arătat prin cererea sa de apel.

S-a mai susținut că, potrivit Contractului nr. x/11.11.2019, nu sunt prevăzute insectele vii, care, pot exista în rapiță datorită depozitării, dar care nu afectează parametrii de calitate ai rapiței și, chiar dacă ar fi existat insecte vii, acestea nu reprezintă o problemă de calitate a rapiței, susținerile reclamantei A. nu sunt întemeiate, aceasta creând intenționat o falsă problemă de calitate a mărfii.

În continuare, recurenta a susținut că instanța de apel nu a sesizat incidența art. 1555 alin. (1) și art. 1556 C. civ.. potrivit cărora, atunci când prin contract este stabilită ordinea obligațiilor, iar la scadență o parte nu execută propria obligație și nici nu oferă executarea acesteia, cealaltă parte poate să refuze executarea propriilor obligații.

Or, conform dispozițiilor art. 4.3 din Contract, reclamanta A. avea obligația plății mărfii înainte de livrarea acesteia.

Recurenta a susținut că intimata A. a achitat o treime din marfă și apoi, deoarece dorea să încarce întreaga garnitură de tren, fără însă să o achite în avans, așa cum conveniseră părțile, a pretins că marfa nu este de calitate și a început să facă presiuni nefondate asupra sa, blocând și linia ferată, deși, așa cum s-a arătat, rapița întrunea toți parametrii de calitate, iar recurenta dispunea de mult mai multe tone decât obiectul contractului.

Intimata A. a invocat această falsă problemă de calitate a mărfii pentru a acoperi propria culpă. Or, această conduită naște o prezumție simplă de imposibilitate de plată din partea A. în ceea ce privește contractul cu B., deoarece A. a creat și un precedent cu un alt partener contractual.

Instanța de apel nu a sesizat că intimata A. nu poate reclama aplicabilitatea dispozițiilor art. 1549 C. civ. și urm. (rezoluțiunea, rezilierea și reducerea prestațiilor), întrucât este direct culpabilă în executarea contractului prin neplata prețului mărfii, contractul fiind unul sinalagmatic, iar ordinea obligațiilor fiind stabilită.

Potrivit dispozițiilor contractuale, contrar susținerilor A., livrarea produselor se putea face numai în momentul în care obligațiile de plată ale reclamantei erau îndeplinite, aspect reamintit intimatei în corespondența purtată la 31.12.2019.

Or, intimata A., care nu achitase decât parțial prețul contractului, nu a oferit executarea obligației asumate de plată a prețului, care era anterioară obligației de livrare, iar, pentru neîndeplinirea obligației respective, aceasta este în culpă în ceea ce privește executarea contractului și nu poate invoca o presupusă neexecutare contractuală din partea S.C. B., nefiind îndeplinite condițiile legale pentru ca intimata să poată invoca excepția.

Un aspect foarte important este acela că reclamanta A. nu a oferit executarea obligației sale de plată niciun moment, iar extrasul de cont depus în probațiune nu relevă decât efectuarea unor operațiuni, însă soldul de deschidere al contului Reclamantei la data de 31.12.2019 este "0", astfel cum rezultă din extrasul bancar depus de aceasta, atașat cererii introductive de instanță.

În ceea ce privește solicitarea apelantei-reclamante A. de reparare a unui pretins prejudiciu, recurenta a susținut că această solicitare este nefondată.

Astfel, conform art. 1530 C. civ., creditorul are dreptul la daune interese doar pentru prejudiciul produs din culpa debitorului.

Or, nelivrarea întregii cantități de 1.800 de tone de rapiță s-a datorat neexecutării culpabile a obligației asumate de către apelanta-reclamantă A., respectiv de neachitare în prealabil a diferenței de preț de 2.071.049,66 RON.

Așadar, cheltuielile suplimentare constând în diferențele de preț, beneficiu nerealizat etc. pe care le solicită A., au fost generate de neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale asumate de apelanta-reclamantă A..

În motivarea susținerii că singura care a încălcat dispozițiile contractuale, prin neexecutarea acestora, este chiar apelanta-reclamantă A., au fost redate o serie de argumente considerate relevante de către recurentă.

Astfel, în ceea ce privește suma de 2.222,28 Euro, reprezentând diferența de preț achitată în plus de intimată, aceasta cumpărând de la C. S.A. cantitatea de 1.111,14 tone de rapiță la prețul de 359 Euro/tonă, cu 2 Euro mai mult decât prețul stabilit prin Contractul cu recurenta, instanța de apel trebuia să respingea ca nefondată această solicitare, argumentele recurentei făcând referire la susținerea A. că a încheiat un contract cu un partener extern, la o factura fiscală ce nu se coroborează cu celelalte probe, la faptul că, din probele administrate, nu rezultă la ce preț a achiziționat A. de la C. S.A. cantitatea de rapiță.

În ceea ce privește solicitarea sumei de 2.254,72 Euro, recurenta a susținut că, în speță, contractul prezentat cu partenerul extern nu este același cu cel menționat pe factura A., deci nu există o certitudine a cantităților, datelor de livrare, prețurilor.

In concluzie, reclamanta A., în condițiile în care nu a oferit executarea obligației contractuale de plată a prețului la data de 31.12.2019, acest lucru fiindu-i reamintit prin corespondența e-mail din acea zi, nu poate solicita cheltuieli cu staționarea navetei CFR pe linia ferată de la pârâta S.C. B..

Faptul că reclamanta A. așa a înțeles să gestioneze situația, în mod evident cu un dezinteres flagrant pentru costurile adiționale, care ne poate induce ideea unei acțiuni premeditate, nu înseamnă că este îndreptățită să le solicite de la S.C. B..

Or, acest prejudiciu este imputabil direct creditorului obligației, potrivit dispozițiilor art. 1534 C. civ.

Astfel, cel mai târziu la data de 02.01.2020, reclamanta A. trebuia să elibereze linia ferată fiind notificată de vânzător de intenția sa de a nu prelungi contractul pentru că nu primise plata integrală a prețului mărfii.

Intimata-chemată în garanție a depus întâmpinare, prin care a solicitat soluționarea cauzei, exclusiv în limitele recursului promovat.

În ședința publică din 16 noiembrie 2022, recurenta a invocat un motiv de recurs de ordine publică, în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., precizând că instanța de apel a schimbat cauza cererii de chemare în judecată și a încălcat limitele investirii instanței, precum și principiile limitelor devoluțiunii în apel.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de instanță, din oficiu, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a o admite și, în consecință, va anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege.

În speță, deși recurenta susține, în mod amplu, în cuprinsul cererii de recurs o serie de critici încadrate de aceasta în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., se constată că aceste observații aduse deciziei recurate reprezintă doar o succesiune de fapte și afirmații, care țin de modalitatea în care instanța de apel a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Astfel, deși recurenta afirmă că instanța de apel a preluat în considerente, preponderent, susținerile părților, fără a analiza și a oferi un răspuns criticilor sale vizând aspecte esențiale ale cauzei (intenția intimatei A. de modificare unilaterală a obligației plății anticipate a întregului preț al mărfurilor cumpărate, născocirea unui pseudo-motiv al infestării care să acopere imposibilitatea preluării bunurilor din lipsa contravalorii datorate ca preț al lor etc.) și că motivarea instanței de apel este deficitară, cu precădere, referitor la ordinea executării obligațiilor, prevăzută de art. 4.3. din contract, precum și că, în strânsă legătură cu obligația de motivare a hotărârii, instanța de recurs trebuie să rețină și obligația judecătorului apelului de a se fi pronunțat asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii, subsumând aceste critici prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., recurenta aduce în dezbatere, în esență, modul de conduită al reclamantei, în calitate de cumpărător, evaluarea comportamentului acesteia, aspecte ce nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în susținerea lor recurenta se raportează la modul de interpretare a contractului de către instanța de apel și la reținerea unei situații de fapt care nu se coroborează cu probele.

Se observă că, deși recurenta indică expres normele de drept material greșit aplicate sau încălcate de instanța de apel, aduce, în realitate, în discuție doar chestiuni vizând probele administrate, situația de fapt, conduita contractuală a părților, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, criticile vizând faptul că soluția admiterii apelului reclamantei-pârâte A. privind rezoluțiunea contractului din culpa exclusivă a recurentei este dispusă cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în ceea ce privește interpretarea contractului, încălcarea voinței contractuale a părților, ordinea executării obligațiilor și reținerea culpei exclusive a recurentei-pârâte B. în referire la rezoluțiunea contractului nr. x/11.11.2019, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie a deciziei atacate, respectiv de stabilire a situației de fapt și de apreciere a probelor.

Interpretarea contractului într-o manieră neconformă sensului reieșit din acordul părților, precum și evaluarea relațiilor dintre entitățile juridice aflate în conflict, constituie o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voințe a părților contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse și încuviințate se poate stabili care a fost conduita părților. Or, în recurs instanța nu poate constata o altă situație de fapt decât cea configurată de către instanța de apel.

Așa fiind, argumentele expuse de recurentă din această perspectivă sunt chestiuni care privesc situația de fapt și probele administrate, aspecte care, așa cum s-a arătat în precedent, nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest context, este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

În concret, susținerile recurentei prin care se arată că reclamantă a fost de profundă rea-credință încă de la promovarea cererii de chemare în judecată, întrucât aceasta a încercat să inducă în eroare prima instanță, susținând că, între părți, ar fi fost încheiat un alt contract, cel cu nr. x/11.11.2019, care conținea o altă ordine a executării obligațiilor, cele care privesc neindicarea faptului că părțile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/11.11.2019 prin intermediul unui comisionar, precum și cele care fac referire la apărarea reclamantei în sensul că nu are nicio culpă în derularea contractului, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme problematica atitudinii reclamantei în desfășurarea litigiului, respectiv a culpei în derularea raporturilor contractuale, vizează situația de fapt.

Nici afirmațiile recurentei în sensul că, potrivit contractului dintre părți, orice problemă de calitate nu s-ar fi putut ridica decât după achitarea mărfii, întrucât aceasta era ordinea executării obligațiilor din contract, asumată de părți și care reprezintă legea părților, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care acestea se referă la modul de conduită a părților, la evaluarea comportamentului acestora, vizând astfel aspecte de netemeinicie și de stabilire a situației de fapt.

De asemenea, nici susținerile recurentei referitoare la faptul că instanța de apel a aplicat greșit cadrul normativ privind executarea și interpretarea contractului, astfel că a reținut culpa apelantei-pârâte B. în neexecutarea contractului, deși, conform dispozițiilor art. 4.3 din contract, reclamanta avea obligația plății mărfii înainte de livrarea acesteia, nu se poate constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în susținerea acesteia recurenta se raportează la modul de interpretare a contractului de către instanța de apel și la reținerea unei situații de fapt care nu se coroborează cu probele.

Se observă că sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a obligațiilor contractuale asumate prin convenție, recurenta, relatând opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de prim control judiciar, tinde la schimbarea situației de fapt stabilite, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

În speță, recurenta tinde la restabilirea situației de fapt, repunând în discuție probele și solicitând instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, iar faptul că se invocă anumite dispoziții legale (ex: art. 1555 alin. (1) C. civ., art. 1556 alin. (1) C. civ., art. 1549 C. civ.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Criticile recurentei vizând greșita interpretare a contractului de către instanța de apel și reținerea eronată a situației de fapt rezultată din probe, precum și susținerea acesteia relativ la solicitarea apelantei-reclamante A. de reparare a unui pretins prejudiciu, în sensul că, în speță, cheltuielile suplimentare constând în diferențele de preț, beneficiu nerealizat etc. pe care le solicită A., au fost generate de neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale asumate de apelanta-reclamantă A., prin raportare la dispozițiile art. 1530 C. civ., respectiv art. 1534 C. civ., reprezintă, așa cum s-a arătat în precedent, o evaluare de netemeinicie și nu una de nelegalitate, care să se circumscrie cerințelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs de ordine publică, invocat de recurentă, în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în ședința publică din 16 noiembrie 2022, care vizează faptul că instanța de apel a schimbat cauza cererii de chemare în judecată și a încălcat limitele investirii instanței, precum și principiile limitelor devoluțiunii în apel, se rețin următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., invocate de recurent, "dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință publică".

Așadar, din interpretarea textului legal mai sus redat rezultă că, în etapa procesuală a recursului, motivele de casare de ordine publică nu pot fi invocate decât de instanță din oficiu, iar nu și de părțile cauzei sau, mai precis decât atât, nu și de către recurent.

Prin urmare, dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. se opun analizării unor motive de ordine publică aduse în dezbatere de părțile din proces, câtă vreme instanța de recurs nu a identificat motive de această natură pe care să le invoce din oficiu.

Doar în măsura în care este invocat din oficiu un motiv de casare de ordine publică nu intervine nulitatea recursului; o atare reglementare este justificată de împrejurarea că instanța se află, ca regulă, în imposibilitatea să invoce un asemenea motiv în cadrul termenului de recurs, deoarece dosarele se înaintează instanței competente să judece căile de atac doar ulterior împlinirii termenului de exercitare a căii de atac.

În aceeași ordine de idei, Înalta Curte notează și conținutul art. 306 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, care prevedea că "motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbaterea părților".

Analiza comparativă a celor două texte legale, citate mai sus, relevă că noua reglementare a eliminat adverbul "și", ceea ce întărește concluzia că procedura actuală permite doar instanței să invoce un motiv de ordine publică după împlinirea termenului, nu și recurentei.

Așadar, motivul de recurs de ordine publică, invocat de recurentă, abia în ședința publică din 16 noiembrie 2022, nu se impune a fi examinat.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 69/2022 - A din 10 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2022.