ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 608/2022

Ședința publică din data de 15 martie 2022

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă la data de 13 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat:

- obligarea pârâtei la livrarea cantității de 6.500 tone de zahăr, conform actului adițional nr. x/2015 la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2010;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 1.463.855 RON, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a achiziționării cantității de zahăr necesare de la alți furnizori, la un preț mai mare decât cel stabilit prin actul adițional nr. x/2015 la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2010;

- obligarea pârâtei la plata de penalități de întârziere, egale cu dobânda legală, de la data de 10.11.2016, când pârâta a fost pusă în întârziere prin notificare, până la data executării efective a obligației contractuale asumate;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.350, art. 1.527-1.528, art. 1.530-1.531, respectiv art. 1.536 C. civ., contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2010, actul adițional nr. x/2015 la acest contract.

Prin sentința nr. 65/LP/2019 din 15 martie 2019, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins excepția insuficientei timbrări, invocată de pârâta S.C. B. S.A. prin întâmpinare.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă și, în consecință: a obligat pârâta la livrarea cantității de 6.500 tone zahăr în favoarea reclamantei, conform actului adițional nr. x/30.09.2015 la contractul de vânzare cumpărare nr. x/29.01.2010 încheiat între părți; a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 1.285.662 RON, cu titlu de despăgubiri; a obligat pârâta să plătească daune-interese egale cu dobânda legală, aferente sumei de 13.873.379,39 RON, cu începere de la data de 10.11.2016 și până la data executării efective a obligației de livrare a cantității de 6.500 tone zahăr; a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 160.582,34 RON, reprezentând taxă timbru, respectiv în sumă de 1.950 RON, reprezentând onorariu expert.

Împotriva sentinței primei instanțe, pârâta S.C. B. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea apelului, modificarea în totalitate a sentinței nr. 65/LP/2019, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2017 și, în consecință, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulate de reclamanta A. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 189/C/2020 - A din 30 iulie 2020, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul declarat de apelanta S.C. B. S.A., în contradictoriu cu intimata A. S.A., împotriva sentinței nr. 65/LP/2019 din 15 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a obligat pârâta la livrarea cantității de 1.157,25 tone zahăr în favoarea reclamantei, conform actului adițional nr. x/30.09.2015 la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/29.01.2010 încheiat între părți.

Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei daune-interese egale cu dobânda legală, aferente sumei de 2.469.995 RON, începând cu data de 10.11.2016 și până la data executării efective a obligației.

A respins ca nefondat capătul II de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1.463.855 RON, cu titlu de prejudiciu.

A menținut dispozițiile sentinței privind respingerea excepției insuficientei timbrări și a dispus compensarea parțială a cheltuielilor de judecată din primă instanță și apel și a obligat intimata-reclamantă S.C. A. S.A. să plătească apelantei-pârâte suma de 48.783,58 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta societatea A. S.A. a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă susține că decizia instanței de apel este nelegală, întrucât cuprinde considerente contradictorii cu privire la temeinicia pretențiilor formulate, respectiv cu privire la interpretarea contractului încheiat cu intimata.

În acest sens, recurenta-reclamantă susține că în pag. 11 alin. ultim al deciziei recurate, instanța de apel și-a însușit concluziile experților contabili și a reținut că relațiile dintre părți s-au desfășurat într-o modalitate care s-a îndepărtat în anumite situații de la clauzele actului adițional și ale contractului de vânzare-cumpărare, fapt necontestat de niciuna dintre părți, în sensul că, deși s-a convenit ca livrarea să se facă doar pe baza de comenzi, nu în toate situațiile în care s-au realizat livrări, acestea au fost precedate de comenzi care să poată fi dovedite, precum și faptul că, deși factura proformă trebuia emisă de pârâtă în ziua comenzii, aceasta era eliberată în funcție de stocul de marfă disponibil.

În fapt, astfel cum arată recurenta-reclamantă, relațiile dintre părți erau cele specifice comercianților, unde formalismul nu reprezintă o condiție de valabilitate, cu atât mai mult cu cât colaborarea avea o durată de câțiva ani și avea la bază o încredere reciprocă, din acest motiv, unele comenzi erau efectuate telefonic, fapt necontestat de intimată.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă mai arată că instanța de apel a reținut la pag. 12 alin. (2) din decizia atacată faptul că o factură proformă echivala cu un camion de zahăr de 21-22,5 tone, astfel cum au menționat experții contabili și că, practic, solicitarea sa de a emite un anumit număr de proforme reprezenta comanda numărului echivalent de tone de zahăr.

Astfel cum precizează recurenta-reclamantă, deși a reținut aceste aspecte, instanța de apel la alin. (6) din pag. 12 a apreciat că aceste comenzi trebuia să fie unele concrete, ferme, cu arătarea exactă a cantității comandate, doar în măsura în care comenzile conțineau cantitatea ce se dorea a fi livrată și pârâta nu și-ar fi îndeplinit obligația de livrare, putându-se pune problema angajării răspunderii sale contractuale.

Recurenta-reclamantă apreciază că acest considerent al instanței de apel este în totală contradicție cu aspectele arătate mai sus, pe de o parte constatându-se modul specific de lucru între părți, acceptat de-a lungul timpul și necontestat, iar de pe altă parte, apreciindu-se că părțile ar fi trebuit să respecte întocmai clauzele contractului, cu emiterea de comenzi scrise și specificarea cantității de marfă solicitate.

Cu toate acestea, încălcarea obligației intimatei de a emite facturi proforme în ziua comenzii, nu a fost sancționată de instanța de apel și nu a fost apreciată ca o încălcare a clauzelor contractuale.

Un alt argument invocat de recurenta-reclamantă vizează faptul că în pag. 13 alin. (1) din cuprinsul deciziei atacate, instanța de apel a apreciat că notificarea are valoarea unei comenzi concrete a cantității de 7.000 tone de zahăr făcută în cadrul termenului contractual, urmând a fi luată în considerare, de asemenea, în plus față de comenzile reținute de experți în cuprinsul raportului de expertiză, pentru ca, ulterior, instanța să revină și să nu ia în considerare această comandă.

Totodată, potrivit recurentei-reclamante, aprecierea instanței de apel cu privire la temeinicia pretențiilor din notificarea transmisă intimatei la data de 13.09.2016, precum și cu privire la imposibilitatea onorării acestei comenzi, excedează limitelor învestirii instanței de apel.

Mai susține recurenta-reclamantă că instanța de apel s-a contrazis cu privire la intervalul de timp din cadrul perioadei contractuale, în care se puteau emite comenzi. Astfel, la pag. 13 alin. (2) din decizie, instanța de apel a constatat că nu exista nicio clauză contractuala care să impună în sarcina recurentei-reclamante obligația de a emite comenzi zilnice ori periodice. Cu toate acestea, Curtea a apreciat că reclamanta nu a fost de bună-credință, întrucât nu a emis comenzi cu o anumită ritmicitate și constanță.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a interpretat clauzele contractuale în favoarea intimatei, contrazicându-se în considerente și reținând aspecte care nu au fost menționate în contract.

În legătură cu notificarea expediată intimatei, prin care a solicitat livrarea cantității de 6.500 de tone zahăr, recurenta-reclamantă susține că, la pag. 14 alin. (3) din decizie, instanța de apel a apreciat că aceasta nu reprezintă o comandă fermă pentru această cantitate. Astfel, mai întâi, instanța de apel a apreciat că părțile au un mod de lucru aparte, pentru ca ulterior să rețină că aceste comenzi nu sunt ferme, deoarece nu se specifică în mod concret cantitatea de marfă solicitată, notificarea prin care reclamanta a pretins livrarea cantității de 6.500 de tone de zahăr nereprezentând o comandă fermă.

Aceste aspecte dovedesc, în opinia recurentei-reclamante, subiectivismul de care a dat dovadă instanța de apel, când a dispus efectuarea expertizei contabile, deși apelanta nu a solicitat-o. În același sens, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a amânat pronunțarea hotărârii din data de l4.07.2020 la data 28.07.2020, când pârâta ar fi trebuit să facă dovada achitării onorariului aferent expertizei contabile și că, deși i-a acordat un termen de 2 săptămâni, pârâta nu a achitat onorariul, astfel că instanța de apel a amânat pronunțarea încă două zile, până la data de 30.07.2020, pentru ca pârâta să își îndeplinească obligația ce îi revenea.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a extins clauzele contractului de vânzare-cumpărare și ale actului adițional încheiat între părți dincolo de ipotezele specificate.

Recurenta-reclamantă precizează că instanța de apel a reținut lipsa unor comenzi ferme, de o anumită ritmicitate și constanță din partea sa, în condițiile în care nicăieri în cuprinsul contractului ori al actului adițional nu există asemenea condiții stipulate, singura limitare a comenzilor referindu-se la cantitatea maximă de 100 tone/zi.

Potrivit recurentei-reclamante, părțile nu au precizat că livrarea unei cantități mai mari sau mai mici de marfă se va efectua în prima parte a perioadei sau în ultima parte, nu au specificat nici care este cantitatea minimă de marfă comandată pe zi, ci doar cantitatea maximă.

În raport de aceste critici, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a aplicat în mod greșit atât contractul, cât și actul adițional încheiat între părți.

Recurenta-reclamantă invocă și încălcarea de către instanța de apel a principiilor generale de drept și anume: dreptul la un proces echitabil și dreptul de dispoziție al părților.

În ce privește dreptul la un proces echitabil, recurenta-reclamantă arată că, din cauza modului în care instanța de apel a înțeles să facă apărarea apelantei pronunțându-se cu privire la temeinicia notificării sale, deși nu a fost învestită cu acest lucru, să dispună din oficiu o contraexpertiză contabilă, cu stabilirea unor obiective clar dispuse în favoarea apelantei, cu amânarea de două ori a pronunțării soluției pentru ca apelanta să poată achita onorariul experților, instanța nu a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparțialitatea sa.

Totodată, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a depășit limitele învestirii, contrar prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., pronunțându-se cu privire la temeinicia solicitării sale adresate intimatei, de a prelungi termenul contractual, în ipoteza în care intimata nu ar fi putut livra cantitatea de zahăr solicitată - pag. 13 alin. (1) și (2) din decizia atacată.

Recurenta-reclamantă susține că a făcut această solicitare cu bună-credință, oferindu-se să înțeleagă situația intimatei, în ipoteza în care nu ar fi avut marfă pe stoc și nu ar fi putut livra zahărul la timp, nefiind o solicitare de prelungire automată a termenului contractual.

O altă critică vizează încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității, reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului fiind stabilite prin cererile și apărările părților.

În opinia recurentei-reclamante, acest principiu care guvernează procesul civil a fost încălcat prin aprecierea instanței de apel cu privire la imposibilitatea intimatei de a livra cantitatea de 6.500 tone de zahăr până la finalul perioadei contractuale, în condițiile în care această imposibilitate nu a fost invocată și nici dovedită de intimată.

O dovadă a lipsei de imparțialitate a instanței de apel o constituie, în opinia recurentei-reclamante și ignorarea dovezilor prin care intimata refuza livrarea mărfii, arătând că prețul stabilit nu o mai mulțumește.

Un alt argument în acest sens, este reprezentat, în concepția recurentei-reclamante, de dispunerea din oficiu a unei expertize contabile strict cu privire aspecte care privesc cantitatea de marfă comandată și nelivrată, acest mod de abordare indicând o antepronunțare a instanței de apel cu privire la capătul II al cererii.

Un ultim motiv de recurs vizează interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1.516 C. civ., respectiv a art. 1.531 C. civ., în raport de care recurenta-reclamantă apreciază că are dreptul la compensarea pierderii efective suferite, reprezentate de diferența de preț ca urmare a nelivrării de către intimată a cantității de zahăr solicitată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 1.350, art. 1.527 -1.528, art. 1.530- 1.531, respectiv art. 1.536 C. civ., pe contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2010, pe actul adițional nr. x/2015 la acest contract, pe dispozițiile art. 6, art. 9 alin. (2), art. 20 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte S.C B. S.A. la 30 septembrie 2020 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 8 octombrie 2020, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 20 octombrie 2020 .

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, la 2 noiembrie 2020, solicitând respingerea excepției nulității și înlăturarea apărărilor intimatei-pârâte.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor, raport care după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 25 ianuarie 2022, în condițiile art. 493 alin. (7) Cod procedură civilă, a fost respinsă excepția nulității, recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părților.

Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă nu pot fi primite.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare.

Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că analiza instanței de apel este coerentă, fiind expuse cu acuratețe juridică modul de derulare a raporturilor contractuale dintre părți, situația de fapt, analiza probelor administrate, în raport de care s-a pronunțat hotărârea.

Înalta Curte constată că, de fapt, recurenta-reclamantă tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Argumentele ce vizează încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură, se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din această perspectivă urmînd a fi efectuată analiza acestora.

Criticile ce vizează administrarea probei cu expertiza contabilă, în condițiile în care apelanta-pârâtă nu a solicitat această probă, și nici cele care vizează amânarea pronunțării nu pot fi reținute.

Înalta Curte arată în acest sens că, în raport de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, sens în care poate dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2) Cod procedură civilă.

În raport de prevederile legale mai sus enunțate, reiese că instanța de apel dispune cu privire la probele pe care le consideră ca fiind necesare soluționării cauzei, astfel că prin intermediul recursului nu poate fi cenzurată aprecierea instanței cu privire la probatoriul administrat.

Instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora. Ca atare, evaluările instanței de apel care privesc concluzia degajată asupra utilității probei cu expertiza contabilă țin de resortul instanței care are o marjă de apreciere privind cercetarea în fapt a cauzei.

Totodată, amânarea pronunțării dispusă de instanța de apel este în concordanță cu prevederile art. 396 C. proc. civ., astfel că nu se poate reține critica de nelegalitate a hotărârii sub acest aspect.

Criticile ce vizează încălcarea de către instanța de apel a limitelor învestirii și a principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv a dreptului la un proces echitabil și a dreptului de dispoziție al părților nu reprezintă critici propriu-zise în recurs, în condițiile în care recurenta-reclamantă, în susținerea lor, face trimitere exclusiv la situația de fapt și la interpretarea probelor.

Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. urmează a fi, de asemenea, înlăturat.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă invocă, pe de o parte extinderea de către instanța de apel a clauzelor contractului de vânzare-cumpărare și a actului adițional la acesta, dincolo de ipotezele specificate în aceste acte juridice, iar pe de altă parte, interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1.516 și a art. 1.531 C. civ.

Înalta Curte arată că interpretarea dispozițiilor contractuale vizează aprecierea probatoriului și stabilirea situației de fapt de către instanța de apel. Cum calea extraordinară de atac a recursului este limitată, în condițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. doar la examinarea conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile, urmează a exclude de la analiză toate aceste aspecte relative la netemeinicia hotărârii atacate.

Greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.516 și a art. 1.531 C. civ. nu poate fi reținută.

Potrivit art. 1.516 C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, iar atunci cănd, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației; să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative; să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.

Totodată, creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării, astfel cum dispune art. 1.531 alin. (1) C. civ.

Trebuie arătat, de asemenea, că daunele-interese compensatorii sunt cele care sunt datorate pentru neexecutarea totală, parțială sau necorespunzătoare a obligației contractuale. Daunele-interese moratorii sunt cele care se datorează pentru întârzierea în executare.

Sub aspectul regimului lor juridic, ca regulă, despăgubirile compensatorii nu pot fi cumulate cu executarea în natură a obligației. Daunele moratorii pot fi cumulate cu executarea în natură, deoarece la fundamentul lor nu stă neexecutarea obligației, ci executarea cu întârziere. Astfel, ele înlocuiesc prejudiciul suferit de creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligației.

Reiese, astfel că instanța de apel, în mod legal a reținut că în condițiile în care, prin capătul I de cerere, reclamanta a optat pentru executarea în natură a obligației de livrare a zahărului de către pârâtă, pretenție care i-a fost admisă în parte, nu mai poate pretinde și daune-interese compensatorii pentru neexecutarea acestei obligații, deoarece ar obține o dublă reparație, în schimb, executarea în natură putând fi cumulată cu daunele-interese moratorii, solicitate de reclamantă la capătul III de cerere.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul, ca nefondat. În raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă A. S.A. la plata către intimata-pârâtă S.C B. S.A. a sumei de 5.000 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 189/C/2020-A din 30 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata către intimata-pârâtă S.C B. S.A. a sumei de 5.000 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 martie 2022.