Decizia nr. 249/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: 1. Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României sub nr. x din 19 decembrie 2019, reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. a solicitat obligarea pârâtelor A. și B. S.R.L.

la plata următoarelor sume: - 858.290 RON, reprezentând pretenții cu titlu de daune pentru neexecutarea obligației contractuale privind realizarea investiției "modernizarea drumului de acces la DN 39"; - 4.000.000 RON, reprezentând pretenții cu titlu de daune pentru neexecutarea obligației contractuale privind investirea sumei de 4.000.000 RON în elemente de infrastructură și suprastructură, și - 7.002.104,50 RON reprezentând pretenții cu titlu de daune pentru neexecutarea obligației contractuale privind reinvestirea cotei de profit în alte obiective de interes pentru concedent, din porturile administrate de acesta, de 50% pe an. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 548 și urm., art. 616 și urm. C. proc.

civ., art. 969 și urm și art. 1073 C. civ. de la 1864, H.G. nr. 527/1997, Legea nr. 15/1990 și hotărârea arbitrală nr. 17 din 13.02.2018. Prin sentința arbitrală nr. 20 din 22.02.2023, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. x/2019, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a respins cererea reclamantei Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. de obligare a pârâtei A. la plata sumei de 858.290 RON ca prescrisă. A fost respinsă ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește petitele privind obligarea pârâtei la plata sumei de 4.000.000 RON și de 7.002.104,50 RON.

A fost admisă cererea reclamantei și obligată pârâta la plata sumei de 4.000.000 RON, reprezentând pretenții cu titlu de daune pentru neexecutarea obligației contractuale privind investirea sumei de 4.000.000 RON în elemente de infrastructură și suprastructură și a sumei de 7.002.104,50 RON, reprezentând pretenții cu titlu de daune pentru neexecutarea obligației contractuale privind reinvestirea cotei de profit în alte obiective de interes pentru concedent, din porturile administrate de acesta, de 50% pe an. A fost admisă în parte cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de arbitrare și a fost obligată pârâta la plata sumei de 201.209,83 RON, reprezentând cheltuieli de arbitrare. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de arbitrare.

2. Împotriva acestei sentințe, reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. a formulat acțiune în anulare, prin care a solicitat admiterea acțiunii și anularea în parte a hotărârii arbitrale în ceea ce privește soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune și de respingere a cererii sale de obligare a pârâtei la plata sumei de 858.290 RON, ca prescrisă și, judecând în fond, respingerea excepției prescripției ca neîntemeiată și obligarea pârâtei la plata sumei de 858.290 RON. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) și art. 613 C. proc. civ.

Împotriva sentinței arbitrale și a încheierii de ședință din data de 22.07.2021, pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, a formulat acțiune în anulare și pârâta A., prin care a solicitat anularea acestora, întrucât au fost date cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, precum și a normelor de drept aplicabile în cauză și trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului arbitral. În drept, pârâta a indicat dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. e), f), h) și g) C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 72 din 07.07.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-au respins acțiunile în anulare formulate de reclamantă și pârâtă.

3. Împotriva acestei sentințe reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În motivare, recurenta a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor imperative prevăzute la art. 7 alin. (1) și art. 16 din Decretul Lege nr. 167/1958, deoarece ulterior controlului Curții de Conturi din anul 2022, pârâta a recunoscut obligația ce îi revenea, pe parcursul discuțiilor ce au fost purtate până în anul 2018. În acest sens părțile au convenit convertirea acestei obligații în echivalent bănesc, evaluate la suma de 858.290 RON, conform raportului Curții de Conturi din 2011. Mai mult, recurenta precizează că propunerea de înlocuire a obligației cu echivalentul bănesc a aparținut însăși pârâtei, aceasta reconfirmând obligația ce îi revine.

Potrivit recurentei, atitudinea pârâtei s-a schimbat în luna mai 2018, când a precizat pentru prima dată că nu mai este de acord cu efectuarea plății. Prin urmare, susține recurenta că termenul de prescripție al dreptului material la acțiune nu s-a împlinit, deoarece acesta a început să curgă din 11.05.2018, data revocării recunoașterii obligației de plată. Pe de altă parte, recurenta a susținut că dreptul la acțiune pentru obligarea concesionarului la plata despăgubirii ia naștere la momentul încetării concesiunii și nu pe parcursul executării contractului, deoarece odată cu încetarea concesiunii își încetează valabilitatea și efectele H.G. nr. 527/1997 privind aprobarea concesiunii și a caietului de sarcini.

În aceste condiții, potrivit recurentei au fost încălcate dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul Lege nr. 167/1958 privind începutul termenului de prescripție al dreptului la acțiune, care curge de la data 31.07.2018. În opinia recurentei, în aprecierea lipsei caracterului imperativ al H.G. nr. 527/1998, curtea de apel pornește de la un considerent eronat, deoarece aceasta a invocat dispozițiile art. 58 din Legea nr. 24/1998 și imposibilitatea operării unei novații prin care să se înlocuiască o obligație legală, precum cea de modernizare a DN 39, obligație stabilită prin caietul de sarcini al concesiunii aprobat prin H.G. nr. 527/1997.

Cauza a fost înregistrată la 7 septembrie 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a civilă, sub același număr, iar prin rezoluția din 16 decembrie 2025 s-a fixat termen la 19 februarie 2026. Înalta Curte, analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente: Recursul de față este îndreptat împotriva unei sentințe pronunțate în temeiul art. 613 C. proc. civ., iar această cale de atac este supusă unei duble limitări. Pe de o parte, rămâne supusă exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. și obligă pe autorul său să prezinte critici concrete împotriva sentinței atacate, obiect al recursului, numai acestea fiind admisibile și având vocația de a fi examinate de instanța de control judiciar, în condițiile art. 483 alin. (3) din același cod.

Pe de altă parte, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acțiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în Decizia nr. 1/2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Prin urmare, în speță, se constată că prin criticile din recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se contestă modalitatea de soluționare a motivului de anulare a hotărârii arbitrale prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. din perspectiva dispozițiilor imperative privind prescripția dreptului material la acțiune.

Sub un prim aspect, recurenta a susținut încălcarea normelor imperative prevăzute la art. 7 alin. (1) și art. 16 din Decretul Lege nr. 167/1958, întrucât, în mod greșit, curtea de apel nu a reținut faptul că termenul de prescripție, pe de o parte, a fost întrerupt prin recunoașterea datoriei, iar, pe de altă parte, a început să curgă de la momentul încetării concesiunii. În acest sens, recurenta a prezentat situația de fapt și corespondența purtată cu pârâta în ceea ce privește obligația de plată a sumei de 858.290 RON și a susținut că termenul de prescripție al dreptului material la acțiune nu s-a împlinit, deoarece acesta a început să curgă din 11.05.2018, data revocării de către pârâtă a recunoașterii obligației de plată.

Pe de altă parte, recurenta a susținut că dreptul la acțiune pentru obligarea concesionarului la plata despăgubirii ia naștere la momentul încetării concesiunii și nu pe parcursul executării contractului, respectiv de la data 31.07.2018. Cercetând cuprinsul deciziei recurate se constată că instanța a reținut ca moment al curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune data de 05.04.2016, ca urmarea a novației obligației de plată și a constatat că sunt incidente dispozițiile noului C. civ. în ceea ce privește prescripția extinctivă, care nu mai reprezintă norme de ordine publică în sensul prevăzut de motivul de anulare a hotărârii arbitrare prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) Cod procedură civilă.

Prin urmare, instanța supremă constată că prin criticile invocate de recurentă privind întreruperea termenului de prescripție se solicită reanalizarea situației de fapt și reaprecierea probelor administrate de tribunalul arbitral, aspecte stabilite în mod definitiv de instanța arbitrală și care nu pot forma obiect al cenzurii în calea extraordinară a recursului. În acest context, este de menționat decizia nr. 1/2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat, la paragraful 65, că motivele care pot întemeia o acțiune în anulare sunt expres și limitativ prevăzute de lege și vizează condiții de regularitate a hotărârii arbitrale în raport cu înțelegerea părților concretizată în convenția arbitrală și cauze de nelegalitate expres stabilite, fără să poată fi valorificate însă, motive referitoare la situația de fapt, probele administrate, aspecte de temeinicie.

Pe de altă parte, criticile recurentei sunt străine de cele reținute de curtea de apel, care a constatat că în cauză sunt incidente normele din noul C. civ. privind prescripția, care spre deosebire de vechile norme, respectiv Decretul Lege nr. 167/1958, nu mai sunt de ordine publică pentru a putea fi invocat motivul de anulare a hotărârii arbitrale prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) Cod procedură civilă. Or, Înalta Curte constată că aceste motive esențiale, care au condus la respingerea acțiunii în anulare formulate de reclamantă, nu au fost criticate în recurs. Printr-o altă critică, s-a susținut că, în mod greșit, instanța a apreciat că H.G. nr. 527/1997 nu are caracter imperativ, întrucât recurenta a susținut imposibilitatea operării unei novații, prin care să se înlocuiască obligația legală de modernizare a DN 39, obligație stabilită prin caietul de sarcini al concesiunii, aprobat prin H.G.

nr. 527/1997. Înalta Curte constată că prin H.G. nr. 527/1997 s-a aprobat propunerea de concesionare a terenului în suprafață de 13.000 m 2 , situat în Portul Constanța, precum și caietul de sarcini al concesionării, pentru o perioadă de 20 de ani cu scopul construirii unui terminal de descărcare, stocare și reexpediere a bitumului. Examinând decizia recurată, se constată că s-a reținut că H.G. nr. 527/1997 este un act administrativ, infralegislativ, ce a fost emis pentru aprobarea unei concesiuni în temeiul art. 27 lit. b) din Legea nr. 15/1990, nefiind norme de ordine publică. Instanța supremă subliniază faptul că distincția între actele administrative individuale și cele normative se realizează în funcție de întinderea efectelor juridice pe care le produc.

Astfel, actele administrative normative conțin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, în timp ce actele individuale produc efecte, de regulă, față de o persoană, sau uneori față de mai multe persoane, nominalizate expres în conținutul acestor acte. Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod just instanța a reținut că H.G. nr. 527/1997 este un act administrativ, infralegislativ, din moment ce nu conține reguli cu caracter general, ci este destinat anumitor persoane, individualizate în anexe și, în consecință, criticile nu pot fi încadrate în motivul de anulare a hotărârii arbitrale prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) Cod procedură civilă. De altfel, instanța supremă constată că este o critică indiferentă în economia litigiului, din moment ce reclamanta însăși a justificat novarea obligației pentru a justifica întreruperea prescripției.

Ca urmare, cererea a fost respinsă ca prescrisă, importanță având natura obligației, care este aceeași atât pentru daunele solicitate din neexecutarea investiției cât și pentru suma de bani echivalentă. Prin urmare, nefiind încălcate sau aplicate greșit dispozițiile legale invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat. Pentru considerentele evocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. împotriva sentinței civile nr. 72 din 7 iulie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. împotriva sentinței civile nr. 72 din 7 iulie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a V-a civilă, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2026.