Decizia nr. 231/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: 1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 mai 2021 pe rolul Tribunalului Vâlcea - secția I civilă, sub numărul 1636/90/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata de despăgubiri, evaluate la suma de 210.000 RON, pentru prejudiciile cauzate de produsele livrate de către pârâtă, respectiv premixuri utilizate în fabricarea furajelor pentru creșterea puilor, precum și plata costurilor de depozitare a produselor livrate de către pârâtă, evaluate la suma de 6.700 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată până la data plății efective. În drept, reclamanta a invocat, în principal, răspunderea civilă delictuală, iar, în subsidiar, răspunderea civilă contractuală, precum și art. 1330, art. 1349 și art. 1350 C. civ.

La data de 18 octombrie 2022, reclamanta a formulat o cerere de majorare a cuantumului pretențiilor la suma de 290.512,25 RON, din care suma de 111.166,92 RON reprezintă contravaloarea facturii de discount acordat societății C. S.R.L., suma de 95.924,36 RON reprezintă contravaloarea facturii de discount acordat societății C. S.R.L. și suma de 83.420,97 RON reprezintă contravaloarea facturii de discount acordat societății D. S.R.L. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 11.311 RON, reprezentând costul de depozitare a produselor livrate de către pârâtă pentru o durată de 4 luni și 27 de zile. Prin sentința civilă nr. 129 din data de 28 ianuarie 2025, Tribunalul Vâlcea - secția I civilă a admis în parte acțiunea și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.700 RON împreună cu dobânda legală, calculată asupra acestei sume începând cu data de 13.05.2021 și până la achitarea efectivă.

A fost respinsă în rest acțiunea. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.700 RON. 2. Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel. Apelanta a revenit în faza apelului, ocazie cu care a precizat că a avut în vedere angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, inclusiv dispozițiile speciale ce vizează garanția pentru viciile bunului vândut de la art. 1707 și art. 1712 C. civ. Prin decizia civilă nr. 228 din 5 iunie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondat apelul reclamantei. 3. Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L.

a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat normele de procedură privind prezumțiile, prevăzute la art. 327 și art. 329 C. proc. civ. În opinia recurentei, instanța de apel a făcut o confuzie între prejudiciul suferit de reclamantă, care constă în discounturile acordate fermelor de pui ca urmare a livrării către acestea de furaje neconforme și prejudiciul suferit de aceste ferme, care nu face obiectul prezentei cauze.

Se mai arată că prejudiciul suferit de reclamantă rezultă din facturile de discount. În continuare, recurenta a susținut că prejudiciul suferit de fermele de pui, ca urmare a utilizării în hrana acestora a furajelor conținând aditivi neconformi, este prezumat. Potrivit recurentei, instanța de apel trebuia să aibă în vedere faptele cunoscute, respectiv faptul că pârâta a livrat aditivi furajeri neconformi și că reclamanta a utilizat acești aditivi în producția de furaje destinate hranei puilor potrivit rețetei pârâtei, aspecte reținute cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 196 din 09.05.2024, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2023, că au fost livrate furajele către cele trei ferme de pui conținând premixurile neconforme predate de pârâtă și că cele trei ferme au ridicat suspiciuni în ceea ce privește cantitatea de minerale existentă în conținutul furajelor livrate.

Prin urmare, arată recurenta că, din aceste fapte cunoscute, instanța de apel trebuia să ajungă la concluzia că fermele care au utilizat furajele în discuție au suferit prejudicii ca urmare a hrănirii puilor cu furajele conținând premixurile neconforme. Așadar, recurenta consideră că instanța de apel în mod greșit nu a făcut aplicare regulilor stabilite la art. 329 C. proc. civ. și să aplice prezumția. În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu sunt întrunite condițiile pentru a fi angajată răspunderea civilă contractuală, respectiv condiția existenței prejudiciului, cu încălcarea dispozițiilor art. 1270 și art. 1350 C. civ.

În acest sens, recurenta a arătat că prejudiciul suportat constă în discounturile acordate fermelor de pui pentru livrarea unor furaje conținând premixuri neconforme, fiind un prejudiciu cert și dovedit cu facturile fiscale depuse în cauză. De asemenea, a susținut că legătura de cauzalitate dintre fapta constând în livrarea unor premixuri neconforme și prejudiciul constând în discounturile acordate clienților, rezultă în mod direct din înscrisurile depuse la dosar și care fac dovada că discounturile au fost acordate pentru neconformitățile premixurilor livrate de pârâtă și că loturile aditivilor introduși în producție corespund cu loturile furajelor vândute către ferme.

Toate aceste aspecte rezultă din facturile de discounturi, centralizatorul și rapoartele de producție a furajului, în care sunt menționate loturile de aditivi, situația consumului aditivilor achiziționați de la pârâtă și situația vânzărilor de furaje în care au fost utilizați aditivi achiziționați de la pârâtă. În aprecierea recurentei, având în vedere incidența răspunderii civile contractuale, în mod greșit instanța de apel a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 1707 și urm. C. civ. privind garanția contra viciilor bunului vândut. Totodată, recurenta a invocat și dispozițiile art. 1712 C. civ. privind întinderea garanției în situația în care vânzătorul cunoștea la data încheierii contractului viciile bunurilor vândute.

Cauza a fost înregistrată la 1 august 2025 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a civilă, sub același număr, iar prin rezoluția din 3 noiembrie 2025 s-a fixat termen la 19 februarie 2026. Înalta Curte, analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente: Criticile recurentei privind încălcarea de către instanța de apel a normele de procedură privind prezumțiile, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu sunt întemeiate.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că în mod greșit instanța de prim control judiciar nu a aplicat mecanismul prezumțiilor judiciare în sensul că, din faptele cunoscute, rezultate din probatoriului administrat iar unele stabilite cu putere de lucru judecat, instanța trebuia să constate ca fiind dovedit prejudiciul suferit de aceasta, constând în discounturile acordate fermelor care au utilizat furajele conținând premixuri neconforme. Potrivit art. 327 C. proc. civ.

"prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut" iar conform art. 329 din același cod "în cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori". Din textele legale evocate rezultă că prezumțiile judiciare sunt lăsate la aprecierea judecătorului, neexistând nicio obligație a acestuia să își fundamenteze soluția pe acest mecanism judiciar, astfel că instanța supremă constată că nu au fost încălcate de către instanța de apel dispozițiile art. 329 C. proc.

civ. Mai mult, este de subliniat că pentru dovedirea prejudiciului constând în discounturile acordate fermelor care au folosit furajele cu aditivi necorespunzători și au înregistrat pierderi în acest sens, prezumția judiciară este inadmisibilă potrivit art. 329 teza ultimă C. proc. civ., întrucât cuantificarea prejudiciului nu poate fi demonstrată cu martori, ci eventual prin administrarea unei expertize tehnice, la care recurenta a renunțat prin încheierea din 12 ianuarie 2023 a Tribunalului Vâlcea - secția I civilă.

De asemenea, Înalta Curte constată că prin solicitarea recurentei de a reanaliza faptele cunoscute privind livrarea aditivilor furajeri neconformi de către pârâtă, utilizarea acestora în producția de furaje potrivit rețetei pârâtei, livrarea furajelor către cele trei ferme de pui conținând premixurile neconforme și reclamațiile celor trei ferme privind calitatea furajelor livrate și a aplica mecanismul prezumțiilor judiciare, se urmărește reaprecierea situației de fapt și reanalizarea probatoriului administrat, aspecte de netemeinicie ce nu pot forma obiect al controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului în care se urmărește examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile potrivit art. 483 alin. (3) C. proc.

civ. Așadar, nefiind încălcate regulile de procedură a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității hotărârii, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este întemeiat. Criticile recurentei, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, nu sunt fondate. Sub un prim aspect, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ. privind forța obligatorie a contractului și art. 1350 C. civ. privind răspunderea contractuală, susținând că sunt întrunite condițiile pentru a fi angajată răspunderea contractuală a pârâtei, inclusiv condiția certitudinii prejudiciului.

În acest sens, s-a subliniat că prejudiciul constă în discounturile acordate fermelor de pui pentru livrarea unor furaje conținând premixuri neconforme, fiind dovedit cu facturile de discounturi, centralizatorul și rapoartele de producție a furajului, în care sunt menționate loturile de aditivi, situația consumului aditivilor achiziționați de la pârâtă și situația vânzărilor de furaje în care au fost utilizați aditivi achiziționați de la pârâtă. Înalta Curte constată că, prin criticile invocate, recurenta prezintă situația de fapt și solicită reanalizarea probelor administrate în cauză pentru dovedirea prejudiciului invocat, fiind vizate aspecte de netemeinicie iar nu de nelegalitate a unei hotărâri, aspect ce nu pot face obiectul verificării în calea de atac a recursului, față de dispozițiile imperative ale art. 483 alin. (3) C. proc.

civ. În al doilea rând, recurenta a susținut încălcarea dispozițiilor art. 1707 C. civ. privind condițiile garanției contra viciilor bunului vândut și art. 1712 privind întinderea garanției din C. civ. Înalta Curte constată că, în mod judicios, instanța de apel a reținut că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în condițiile în care nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale. Efectele garanției contra viciului vândut prevăzute la art. 1710 C. civ. se produc atunci când sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale, or în cauză nefiind îndeplinită una din condițiile cumulative, respectiv condiția prejudiciului, dispozițiile invocate de recurentă nu sunt aplicabile în cauză.

Așadar, nefiind aplicabile sancțiunile generale prevăzute la art. 1710 C. civ., nu pot fi aplicate nici cele suplimentare de la art. 1712 C. civ. privind întinderea garanției. Mai mult, se constată că dispozițiile art. 1712 C. civ. nu au fost invocate anterior, în mod explicit, de către recurentă, astfel că instanțele devolutive nu au fost învestite să cerceteze dacă vânzătorul cunoștea viciul lucrului. Este de menționat că, în apel, părțile nu pot schimba obiectul și cauza cererii de chemare în judecată potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ. Prin urmare, nefiind încălcate sau aplicate greșit dispozițiile legale invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. nu este întemeiat. Pentru considerentele evocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 228/A-COM din 5 iunie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Pitești - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Referitor la cererea intimatei-pârâte B. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele: Conform dispozițiilor art. 452 C. proc.

civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs, Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată, reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 2.000 Euro, respectiv factura fiscală nr. x din 23 septembrie 2025 emisă de Cabinet de Avocat E. și extrasul emis de F. din 5 februarie 2026. În consecință, constatând că recurentei i-a fost respinsă calea extraordinară de atac și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente acestei etape procesuale, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 2.000 Euro, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 228/A-COM din 5 iunie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Pitești - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte B. suma de 2.000 Euro, cheltuieli de judecată. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 februarie 2026.