Decizia nr. 228/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 777/2020 a Tribunalului București

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: 1. Prin cererea înregistrată la data 19 iulie 2017 pe rolul Tribunalului București - secția a VI-a civilă, sub. nr. x/2017, reclamanta Regia Autonomă pentru Activități Nucleare S.A. a solicitat obligarea pârâtei Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. la plata sumei de 12.346.063,10 RON, din care suma de 7.461.758,16 RON reprezintă contravaloarea bonusului aferent perioadei noiembrie 2015 - aprilie 2016, suma de 3.562.320,14 RON reprezintă contravaloarea regularizării bonusului pentru perioada ianuarie 2015 - decembrie 2015 și contravaloarea regularizării ante-supracompensării aferente perioadei 01.01.2015-31.12.2015, precum și suma de 1.321.985,8 RON reprezentând penalități de întârziere aferente facturilor fiscale nr. x din 31.05.2016 și nr. x din 31.05.2016.

Prin sentința civilă nr. 777 din 24.06.2020, Tribunalul București - secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. 2. Împotriva acestei sentințe, reclamanta Regia Autonomă pentru Activități Nucleare S.A. a declarat apel, prin care a solicitat instanței de control judiciar să dispună schimbarea în tot a hotărârii, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și al obligării intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Prin decizia nr. 806 din 20 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis apelul și a fost schimbată sentința atacată, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată și obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 12.346.036,10 RON, reprezentând debit principal și penalități.

3. Împotriva acestei decizii, pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe. În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut încălcarea dispozițiilor art. 969 și art. 1073 C. civ. de la 1864. Sub acest aspect, recurenta a susținut că reclamanta este cea care nu și-a respectat obligațiile contractuale, iar potrivit art. 17 alin. (5) din Ordinul Președintelui ANRE nr. 116/2013 nu este obligată să achite facturile invocate de reclamantă, neexecutarea obligației de plată fiind justificată.

Potrivit recurentei, asupra acestei apărări, instanța de apel a făcut o apreciere sumară, în sensul că și această chestiune a fost soluționată definitiv prin decizia nr. 825/2021, pronunțată de Curtea de Apel București. Mai mult, în mod greșit a fost respins acest argument pe considerentul că pârâta nu a declarat apel, prin care să critice soluția primei instanțe. În continuare, recurenta a precizat că în mod greșit instanța de apel a reținut chestiunile dezlegate cu putere de lucru judecat prin hotărârile menționate în decizia recurată privind interzicerea compensării legale a creanțelor reciproce născute ulterior deschiderii procedurii insolvenței. De asemenea, recurenta a menționat că pe același considerent, în mod eronat instanța de apel a respins apărările subsidiare formulate de pârâtă, constatând că prin dispozițiile art. 17 alin. (5) din Ordinul Președintelui ANRE nr. 116/2013 nu s-a prevăzut stingerea dreptului de creanță al reclamantei.

Potrivit recurentei, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, întrucât s-a constatat că această creanță născută în timpul procedurii insolvenței nu poate fi valorificată decât în această procedură, prin înscrierea la masa credală. Din această perspectivă, recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1616-1617 C. civ., art. 52 și art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006. În opinia recurentei, față de caracterul reciproc al creanțelor menționate, instanța de apel trebuia să dea eficiență compensării până la concurența sumei celei mai mici potrivit art. 52 din Legea nr. 85/2006. În aprecierea recurentei, compensația legală operează de drept, potrivit art. 1616-1617 C. civ., iar invocarea acesteia în cursul procesului conduce la respingerea în tot sau în parte a pretențiilor reclamantei.

Totodată, s-a menționat că nu sunt îndeplinite cazurile de excludere a compensației prevăzute de art. 1618 C. civ. Recurenta a mai susținut că instanța de prim control judiciar a încălcat dispozițiile art. 6 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 1346/2000 și ale Regulamentului UE nr. 2015/848 din 20 mai 2015, potrivit cărora este aplicabilă compensarea creanțelor reciproce în cadrul procedurii insolvenței. În continuare, recurenta a menționat că stingerea prin compensare legală a creanțelor reciproce existente între părți nu aduce atingere dispozițiilor art. 123 -125 din Legea nr. 85/2006, care reglementează ordinea de distribuire a fondurilor obținute din lichidare, atât timp cât art. 52 din același act normativ prevede că operațiunea compensării este permisă.

S-a mai arătat că instanța de apel a încălcat convenția părților, prin care se statuează faptul că reclamanta nu este îndreptățită să solicite plata bonusului de cogenerare potrivit art. 17 alin. (5) din Ordinul Președintelui ANRE nr. 116/2013, iar legea insolvenței nu conține prevederi care pot înlătura clauze de natură tehnică și financiară din contractele reglementate, încheiate între părți și în lipsa cărora contractul nu s-ar mai putea derula. Printr-o altă critică, recurenta a invocat H.G. nr. 1215/2019 și art. 412 din O.U.G. nr. 77/2014 privind procedura ajutorului de stat. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată nu este motivată, deoarece instanța de apel nu a răspuns argumentelor invocate de aceasta și s-a limitat la a constata incidența autorității de lucru judecat.

Totodată, recurenta a susținut încălcarea art. 22 C. proc. civ., privind principiul rolului activ al judecătorului, întrucât a soluționat cererea de chemare în judecată prin raportare la considerentele din alte litigii. Prin întâmpinarea, intimata Regia Autonomă pentru Activități Nucleare R.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Cauza a fost înregistrată la 16 ianuarie 2025 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a civilă, sub același număr. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 15 mai 2025, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu s-au conformat în acest sens.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2025, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. și a acordat termen la data de 19 februarie 2026. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente: Criticile recurentei privind nemotivarea deciziei recurate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt întemeiate. Autoarea recursului a susținut că hotărârea atacată nu este motivată întrucât nu răspunde apărărilor formulate de aceasta în apel, instanța limitându-se la a enumera deciziile care se impun cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză.

Verificând decizia recurată, instanța supremă constată că instanța de prim control judiciar a fost învestită potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ. cu motivele de apel referitoare la constatarea faptului că pârâta a decăzut din dreptul de a invoca creanța sa și la imposibilitatea aplicării compensării legale, întrucât, pe de o parte, niciuna din părți nu a invocat compensația, iar, pe de altă parte, dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 interzic această operațiune. Sub un prim aspect, instanța de apel a reținut că pârâta a decăzut din dreptul de a mai solicita plata creanței născute anterior deschiderii procedurii insolvenței reclamantei, aspect tranșat definitiv prin sentința nr. 163 din 20.06.2019, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în dosarul nr. x/2013, urmând a fi a supusă analizei compensarea solicitată pentru creanța născută ulterior deschiderii procedurii insolvenței, respectiv suma de 13.380.432,63 RON.

În continuare, instanța de prim control judiciar a reținut că se impun cu putere de lucru judecat considerentele deciziilor definitive din dosarele nr. x/2015, nr. y/2015* și nr. z/2017 relative la faptul că dispozițiile art. 52 din Legea 85/2006 derogă de la art. 1617 C. civ. și înlătură posibilitatea pârâtei de a invoca stingerea creanțelor datorate reclamantei aflate în insolvență, după deschiderea procedurii insolvenței, prin compensație legală cu alte creanțe datorate de reclamantă pârâtei. Instanța de apel, reținând că nu poate opera compensarea între creanțele reciproce invocate de părțile litigante, a constatat că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii contractuale a pârâtei, întrucât aceasta nu a declarat apel împotriva considerentelor primei instanțe, prin care s-a reținut caracterul cert, lichid și exigibil al creanței reclamantei, aspecte care au rămas soluționate în mod definitiv.

Totodată, instanța de apel a procedat la analiza apărărilor pârâtei referitoare la pierderea unor sume prin raportare la art. 17 alin. (5) din Regulamentul privind stabilirea modului de colectare a contribuției pentru cogenerarea de înaltă eficiență și de plată a bonusului pentru energia electrică produsă în cogenerare, aprobat prin Ordinul Președintelui ANRE nr. 116/2013 și a constatat că această chestiune litigioasă a fost soluționată cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 825 din 12.05.2021, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2017, prin care s-a stabilit că textul invocat de pârâtă nu prevede stingerea dreptului de creanță al reclamantei.

Prin aceeași decizie, a fost reținut cu putere de lucru judecat și faptul că regulamentele internaționale invocate de către pârâtă, în apărare, privind aplicarea compensării legale, nu sunt aplicabile speței. Așadar, instanța supremă constată că este suficientă motivarea instanței de apel atunci când constată că anumite chestiuni esențiale soluționării cauzei au fost dezlegate în mod definitiv, fără a mai efectua o analiză a problemei dezbătute, întrucât acestea se impun în prezenta cauză cu putere de lucru judecat potrivit art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Printr-o altă critică, recurenta a susținut că a fost încălcat principiul rolului activ al judecătorului consacrat la art. 22 C. proc.

civ., însă, în realitate, aceasta decelează tot o nemotivare a deciziei recurate, reiterând faptul că instanța de prim control judiciar nu a analizat apărările acesteia și a reținut considerentele unor decizii care au făcut obiectul altor litigii. Înalta Curte constată că instanța de apel a prezentat motivele de fapt și de drept pentru care a admis apelul reclamantei, a argumentat în mod detaliat de ce sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile contractuale a pârâtei și nu poate fi reținută compensația între creanțele reciproce invocate de părți și a răspuns în mod cursiv apărărilor formulate de pârâtă. În concluzie, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ. nu este fondat pe motiv că din examinarea deciziei atacate rezultă că aceasta conține considerente expuse într-o manieră logică, coerentă în raport cu motivele și apărările formulate în cauză, care explicitează și justifică soluția pronunțată în apel, neputând fi reținută lipsa unei motivări a hotărârii recurate. Criticile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate. Sub un prim aspect, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 969 și art. 1073 C. civ. de la 1864, în sensul că potrivit art. 17 alin. (5) din Ordinul Președintelui ANRE nr. 116/2013 nu este obligată să achite facturile invocate de reclamantă, întrucât prin neplata propriilor datorii reclamanta a pierdut dreptul de a solicita sumele ce i s-ar cuveni.

În realitate, instanța supremă constată că prin aceste critici recurenta nu invocă excepția neexecutării contractului, ci compensarea creanțelor reciproce din contract, apărări ce au fost respinse în mod just de instanța de apel pe aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor pronunțate în dosarele x/2015, y/2015* și w/2017. În considerentele hotărârilor date în dosarele menționate s-a stabilit jurisdicțional, cu caracter definitiv, că pârâta nu poate opune compensarea legală a creanței născute ulterior deschiderii procedurii insolvenței deținute împotriva reclamantei, întrucât condițiile compensației legale nu erau îndeplinite la data deschiderii procedurii insolvenței, potrivit art. 52 din Legea nr. 85/2006, din moment ce creanța s-a născut ulterior acestei date.

Mai mult, prima instanță a constatat caracterul cert, lichid și exigibil al creanței reclamantei prin operarea compensării creanțelor reciproce ale părților, aspect care a rămas definitiv prin neapelarea acestor considerente de către pârâtă. Astfel că, în calea extraordinară a recursului, pârâta nu mai poate repune în discuție existența creanței reclamantei. Nu poate fi primită nici critica privind greșita reținere a autorității de lucru judecat, sub aspectul ei pozitiv, de care se bucură hotărârile judecătorești definitive pronunțate în dosarele x/2015 și y/2017, deoarece această chestiune a fost tranșată în mod definitiv prin decizia civilă nr. 1933 din data de 12.12.2022, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, ca urmare a înlăturării apărărilor pârâtei privind incidența compensării legale pe considerentul că acest aspect a fost dezlegat cu putere de lucru judecat în litigiile anterioare dintre părți.

Printr-o altă critică, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1616-1617 C. civ., precum și art. 52 și art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, susținând că instanța de apel trebuia să dea eficiență compensării creanțelor până la concurența sumei mai mici. Critica nu este fondată, deoarece instanța de prim control judiciar a reținut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor pronunțate în cele trei dosare amintite, în ceea ce privește inaplicabilitatea compensării legale a creanțelor reciproce deținute de cele două părți litigante. Nu este fondată nici critica prin care s-a susținut că instanța de prim control judiciar a încălcat dispozițiile art. 6 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 1346/2000 și Regulamentului UE nr. 2015/848 din 20 mai 2015, care vizează expres compensarea creanțelor reciproce în cadrul procedurii insolvenței.

Înalta Curte constată că si aceste critici au fost analizate în dosarele menționate, fiind stabilit cu putere de lucru judecat că regulamentele menționate nu sunt aplicabile speței, întrucât nu ne aflam în situația unei insolvențe transfrontaliere. Mai mult, nu există vreun impediment pentru ca, în ceea ce privește procedura de insolvență desfășurată pe teritoriul său, legiuitorul național să adopte reguli diferite referitoare la admisibilitatea compensației legale decât cele aplicabile procedurilor de insolvență transfrontaliere. De asemenea, criticile recurentei privind încălcarea dispozițiilor H.G. nr. 1215/2019 și art. 412 din O.U.G.

nr. 77/2014 privind procedura ajutorului de stat nu sunt fondate, deoarece prevederile invocate nu derogă de la dreptul comun în materia insolvenței privind înscrierea creanței în procedura insolvenței, aspect dezlegat cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 163 din 20.06.2019, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în dosarul nr. x/2013. Prin urmare, nefiind încălcate sau aplicate greșit dispozițiile legale invocate de recurenta-reclamantă, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat. Pentru considerentele evocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A.

împotriva deciziei nr. 806A din 20 mai 2024, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. împotriva deciziei nr. 806A din 20 mai 2024, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a VI-a civilă, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 februarie 2026.