ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1458/2025

Pretenția dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în data de 20.01.2016, sub nr. x/2016, reclamanta Regia Autonomă Pentru Activități Nucleare, în reorganizare judiciară, prin administrator judiciar A.., a solicitat obligarea pârâtei Compania Națională de Transport al B. S.A. la plata sumei de 15.698.721,80 RON, din care suma de 12.727.101,99 RON reprezintă contravaloarea bonusului pentru energie electrică produsă în cogenerare de înaltă eficiență și livrată în SEN aferent perioadei martie 2015- septembrie 2015 și regularizare ante-supracompensare aferentă perioadei 1.01.2014-31.12.2014, iar suma de 2.971.619,81 RON reprezintă contravaloarea penalităților de întârziere aferente facturilor emise de C. în baza contractului nr. x/8.04.2011 și neîncasate la data scadenței.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 630 din data de 11.06.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalului București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Regia Autonomă pentru Activități Nucleare R.A., în faliment, prin lichidator judiciar E.., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Transport al B. S.A.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, apelanta-reclamantă Regia Autonomă Pentru Activități Nucleare R.A., în faliment, prin lichidator judiciar E.., reprezentată de practician coordonator F., în contradictoriu cu intimata-pârâtă Compania Națională de Transport al B. S.A., a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligării intimatei la plata sumei de 15.698.721,80 RON, reprezentând 12.727.101,99 RON - contravaloare bonus pentru energie electrică produsă în cogenerare de înaltă eficiență aferent perioadei martie 2015- septembrie 2015 și regularizare ante-supracompensare aferentă perioadei 01.01.2014-31.12.2014 și 2.971.619,81 RON - contravaloarea penalităților de întârziere aferente facturilor fiscale emise de reclamantă. Prin decizia civilă nr. 898 din 03.06.2024 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Regia Autonomă Pentru Activități Nucleare R.A., în faliment, prin lichidator judiciar E.., împotriva sentinței civile nr. 630 din data de 11.06.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Compania Națională de Transport al B. S.A. A fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Regia Autonomă Pentru Activități Nucleare R.A., în faliment, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Transport al B. S.A. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 12.727.101,99 RON, reprezentând contravaloare bonus și regularizare a ante-supracompensării pentru care au fost emise facturile seria x nr. x din 24.04.2015, seria x nr. x din 22.05.2015, seria x nr. x din 22.06.2015, seria x nr. x din 23.07.2015, seria x nr. x din 17.08.2015, seria x nr. x din 23.09.2015, seria x nr. x din 26.10.2015 și seria x nr. x din 8.04.2015, precum și suma de 2.917.619,81 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente debitului principal, pentru care au fost emise facturile seria x nr. x din 31.12.2015 și seria x nr. x din 31.12.2015.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la data de 04.10.2024, a declarat recurs pârâta Compania Națională de Transport a B. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei civile atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecare aceleiași instanțe de apel. După prezentarea situației de fapt și hotărârilor pronunțate în cauză, recurenta a arătat că își întemeiază cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și pct. 6 C. proc. civ. Raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a precizat că hotărârea este nelegală întrucât instanța de apel nu a identificat, interpretat și aplicat corect normele legale de drept material incidente, respectiv a celor vizând principiul forței obligatorii a convențiilor civile, reglementat de art. 1270 alin. (1) C. civ. și a dispozițiilor art. 1350 alin. (2) C. civ., care prevede că o persoană răspunde contractual doar atunci când, fără justificare, nu își execută obligațiile pe care le-a contactat. Recurenta a precizat că justificarea acesteia pentru neexecutarea obligației de plată în cauză este întemeiată, întrucât intimata reclamantă nu și-a îndeplinit propriile obligații contractuale, iar prevederile contractuale agreate de părți, îi obligau să nu achite facturile emise de C.. A mai susținut recurenta-pârâtă că instanța de apel și-a fundamentat decizia doar pe aspectul privind autoritatea de lucru judecat, constatând că legislația specială din domeniul insolvenței, în speță Legea nr. 85/2006, interzice posibilitatea compensării legale a creanțelor născute ulterior deschiderii procedurii insolvenței. De asemenea, pe același considerent, instanța de apel a respins apărările subsidiare formulate de Transelectrica, apreciind că prin prevederile art. 17 alin. (5) din Ordinul Președintelui ANRE nr. 116/2013 nu s-a prevăzut stingerea dreptului de creanță al reclamantei. O altă critică a recurentei vizează modalitatea în care instanța de apel a înțeles să interpreteze dispozițiile art. 1616 - 1617 C. civ. și ale art. 52 și art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 și să le aplice la situația dedusă judecății. Concluzia instanței de apel referitoare la faptul că apelanta pârâtă Transelectrica putea invoca compensarea unor creanțe și datorii reciproce, în funcție de caracterul anterior sau ulterior al nașterii acestora, raportat la data deschiderii procedurii insolvenței, a apreciat recurenta că nu are niciun suport legal, nici în legea insolvenței, articolul 52 din Legea nr. 85/2006 neinstituind un astfel de termen și nici prin dispozițiile C. civ. Recurenta a arătat că hotărârea instanței de apel încalcă și reglementările europene, care se aplică cu prioritate și care permit compensarea creanțelor indiferent de momentul nașterii acestora, înainte sau după data deschiderii procedurii insolvenței împotriva unui debitor, atât art. 6 din Regulamentul CE nr. 1346/2000 al Consiliului, cât și Regulamentul UE nr. 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015, privind procedurile de insolvență, vizând expres soluția aplicării compensației legale în cadrul procedurilor de insolvență pe care le reglementează. Stingerea prin compensare legală a creanțelor reciproce existente între părțile litigante nu aduce atingere dispozițiilor art. 123-125 din Legea nr. 85/2006, care reglementează ordinea de distribuire a fondurilor obținute din lichidare cât timp însuși legiuitorul a prevăzut, printr-o dispoziție expresă din același act normativ, art. 52, că o atare operațiune este permisă. Așadar, a apreciat recurenta că în mod eronat instanța de apel a respins apărările privind intervenirea compensației datoriilor reciproce existente între părți. În măsura în care se va aprecia de instanța de recurs că situația compensării legale beneficiază de autoritate de lucru judecat, recurenta a solicitat ca instanța să analizeze dacă decizia Curții de Apel recurată este nelegală și din perspectiva faptului că încalcă convenția părților prin care se statuează că C. nu este îndreptățită să solicite plata bonusului de cogenerare, întrucât prevederile art. 17 alin. (5) din Regulamentul privind stabilirea modului de colectare a contribuției pentru cogenerare de înaltă eficiență și de plată a bonusului pentru energia electrică produsă în cogenerare de înaltă eficiență, aprobat prin Ordinul președintelui ANRE nr. 116/2013, act care stă la baza raportului juridic obligațional izvorât din Contractul nr. x/2011 și de la care nu se poate deroga. Cum în speță, suma datorată de B. S.A. este mai mică decât suma datorată de C. este evident că intimata reclamantă nu este îndreptățită să mai solicite obligarea recurentei la plata sumelor care fac obiectul prezentului dosar. Raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a precizat că decizia atacată nu este motivată conform rigorilor impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., instanța de apel mărginindu-se la enumerarea unor hotărâri judecătorești pronunțate în alte dosare similare dintre cele două părți și la simpla constatare că ar fi incidentă autoritatea de lucru judecat. Construcția juridică a hotărârii nu răspunde tuturor argumentelor invocate de pârâtă prin întâmpinare, ceea ce relevă omisiunea instanței de a proceda la o examinare critică și adecvată a argumentelor esențiale ale intimatei pârâte, în lipsa cărora realizarea controlului de legalitate în recurs nu poate fi realizat. Recurenta-pârâtă a mai criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea art. 22 din C. proc. civ.. Astfel, s-a arătat că instanța de apel a încălcat și principiul rolului activ al judecătorului prin faptul că a dispus admiterea cererii de chemare în judecată prin prisma unor considerente care au făcut obiectul altor litigii, fără a cerceta și analiza fondul cauzei în profunzimea sa, mai exact, nu a analizat dacă în prezentul dosar sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale.

Apărările formulate în cauză Intimata reclamantă Regia Autonomă pentru Activități Nucleare, prin lichidator judiciar E. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a deciziei recurate. 5. Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 17.10.2024 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 3, astfel cum reiese din fișa Ecris.

Procedura de filtru Prin raportul întocmit la data de 20.03.2025, s-a concluzionat că hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, recursul este declarat în termen legal, iar criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Raportul a fost comunicat părților la data de 27.03.2025, fără ca acestea să formuleze puncte de vedere. Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din data de 05.06.2025, prin care s-a stabilit termen de judecată, la data de 16 octombrie 2025, când Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut cauza în pronunțare asupra recursului declarat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta pârâtă Compania Națională de Transport a B. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin decizia recurată a fost admis apelul declarat de reclamanta Regia Autonomă pentru Activități Nucleare fiind schimbată în tot soluția dispusă de prima instanță, în sensul obligării pârâtei să plătească reclamantei suma de 12.727.101,99 RON, reprezentând contravaloare facturi și suma de 2.917.619,81 RON penalități de întârziere. În esență, instanța de apel a constatat că prima instanță a reținut greșit compensația legală a unor creanțe născute după deschiderea procedurii insolvenței, deși art. 52 din Legea nr. 85/2006 derogă de la dreptul comun reprezentat de art. 1617 C. civ., compensația neoperând pentru creanțele ulterioare deschiderii procedurii, indiferent de momentul nașterii acestora și de procedura în care au luat ființă sau de natura creanțelor ori de calitatea creditorilor, aspect stabilit cu autoritate de lucru judecat între părți prin hotărârile judecătorești definitive pronunțate în Dosarele nr. x/2017, nr. y/2017 și nr. x/2015*. Totodată, s-a reținut că art. 17 alin. (5) din Regulamentul privind stabilirea modului de colectare a contribuției pentru cogenerarea de înaltă eficiență și de plată a bonusului pentru energia electrică produsă în cogenerare aproba prin Ordinul Președintelui ANRE nr. 116/2013, nu instituie o modalitate de stingere a dreptului de creanță al reclamantei împotriva pârâtei și această chestiune litigioasă fiind soluționată cu autoritate de lucru judecat prin considerentele decizorii care se regăsesc la pagina 6 a deciziei civile nr. 825/2021 din data de 12.05.2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2017, instanța stabilind faptul evident că prin textul invocat de pârâtă nu s-a prevăzut stingerea dreptului de creanță al reclamantei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Compania Națională de Transport al B. S.A., invocând încălcarea unor dispoziții de drept procesual și a unor dispoziții de drept material, urmărind să obțină casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate. Motivele de recurs invocate de recurenta pârâtă, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 și pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În esență, recurenta reclamantă a invocat pretinsa încălcare de către instanța de apel a prevederilor art. 1270 alin. (1) C. civ., art. 1350 alin. (2) C. civ.., art. 1616 - 1617 C. civ. și ale art. 52 și art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006. Totodată, s-a invocat și încălcarea prevederilor art. 6 din Regulamentul CE nr. 1346/2000 al Consiliului, cât și Regulamentul UE nr. 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015, privind procedurile de insolvență. Înalta Curte reține că încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a legii. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii, iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel. Astfel cum a reținut și instanța de apel, Înalta Curte constată că între apelanta-reclamantă Regia Autonomă pentru Activități Nucleare, în calitate de producător de energie electrică în cogenerare de înaltă eficiență, și intimata-pârâtă Compania Națională de Transport al B. "Transelectrica" S.A., în calitate de administrator al schemei de sprijin, s-a încheiat Contractul nr. x/08.04.2011, având ca obiect plata de către administratorul schemei de sprijin a contravalorii bonusului lunar și a sumelor pentru bonusul neacordat de către producătorul de energie electrică și termică în cogenerare de înaltă eficiență care beneficiază de schema de sprijin și restituirea de către acesta din urmă a sumelor pentru bonusul necuvenit și pentru supracompensare, conform deciziilor emise de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei. Prin decizia ANRE nr. 743/28.03.2014 a fost aprobată valoarea de 63.467.054 RON a supracompensării activității de producere a B. și termice în cogenerare de înaltă eficiență aferente perioadei de evaluare 2011-2013 pentru centrala D. aparținând Regiei Autonome pentru Activități Nucleare Drobeta Turnu Severin, beneficiară a schemei de sprijin pentru promovarea cogenerării de înaltă eficiență pe baza cererii de energie termică utilă. În baza contractului nr. x/8.04.2011 și a Deciziei ANRE arătate, Transelectrica, în calitate de administrator al schemei de sprijin, a emis factura, scadentă la 15.04.2014, pentru suma de 63.467.054 RON reprezentând supracompensare pentru anii 2011-2013 conform Deciziei ANRE nr. 743/28.03.2014. Se observă, cu întâietate, că recurenta nu contestă debitul pretins de către intimata-reclamantă prin cererea de chemare în judecată, reprezentat de suma de 12.727.101,99 RON, contravaloare bonus și regularizare a ante-supracompensării pentru care au fost emise facturile seria x nr. x din 24.04.2015, seria x nr. x din 22.05.2015, seria x nr. x din 22.06.2015, seria x nr. x din 23.07.2015, seria x nr. x din 17.08.2015, seria x nr. x din 23.09.2015, seria x nr. x din 26.10.2015 și seria x nr. x din 8.04.2015, precum și suma de 2.917.619,81 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente debitului principal, pentru care au fost emise facturile seria x nr. x din 31.12.2015 și seria x nr. x din 31.12.2015, în baza Contractului nr. x/08.04.2011, dar că ceea ce se susține în combaterea pretențiilor este nesocotirea de către instanța de apel a compensării, ca mod de stingere a obligațiilor dintre părți. Această chestiune, invocată și în apărare în fața tribunalului, are în vedere faptul că la rândul ei recurenta deține împotriva intimatei o creanță rezultată din supracompensarea activității de producere a B. și termice în cogenerare de înaltă eficiență aferentă perioadei de evaluare 2011-2013, pentru centrala D., în valoare de 63.467.054 RON, din care suma de 13.380.432,63 RON a fost înscrisă în tabelul suplimentar al creditorilor, fiind considerată creanță curentă, născută între data deschiderii procedurii insolvenței împotriva reclamantei, 18.09.2013 și data trecerii la faliment, 28.01.2016. Asupra acestui aspect, al compensării, în mod corect s-a aplecat instanța de apel când a considerat că dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței constituie o excepție de la regula consacrată de art. 75 din aceeași lege, fiind totodată și norme speciale, derogatorii de la dreptul comun (art. 1617 din C. civ.), având o aplicare prioritară în dosar. Prin decizia recurată nu s-a nesocotit, cum consideră recurenta, principiul forței obligatorii a contractelor reglementat de art. 1270 alin. (1) din C. civ., deoarece instanța de apel nu s-a aplecat să cerceteze refuzul justificat sau nu al pârâtei de a achita sumele pretinse, ci a subliniat aspectul prioritar al aplicării normelor speciale din materia insolvenței, luând în mod legal în considerare hotărârile judecătorului-sindic pronunțate în cadrul procedurii de insolvență a debitoarei. De asemenea, nu au fost nesocotite nici dispozițiile art. 1350 alin. (2) C. civ., care prevăd că atunci când, fără justificare, o parte nu își îndeplinește obligațiile, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este ținută să repare acest prejudiciu, în condițiile legii, instanța de apel stabilind în mod legal, în raport de contractul părților, obligativitatea achitării penalităților de întârziere solicitate de reclamantă. Legea nu interzice compensarea creanțelor între creditor și debitor, însă această operațiune juridică trebuie, în procedura insolvenței, supusă controlului și cenzurii judecătorului-sindic, acesta fiind cel îndreptățit să constate îndeplinite condițiile legale pentru a avea loc compensarea. La momentul deschiderii procedurii de insolvență împotriva reclamantei-debitoare își găseau aplicabilitatea prevederile exprese și imperative ale art. 52 din Legea nr. 85/2006, așa încât, operațiunea compensării uzitată și pentru creanțele ulterioare deschiderii procedurii, indiferent de momentul nașterii acestora și de procedura în care au luat ființă sau de natura creanțelor ori de calitatea creditorilor, cum consideră recurenta, nu poate fi reținută. Referitor la prevederile art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, menționate în cuprinsul cererii de recurs, instanța de apel a reținut, în mod judicios, că acestea permit plata creanțelor curente născute după data deschiderii falimentului pe bază de cerere de plată, însă dispoziția legală în discuție nu îngăduie achitarea creanțelor curente, născute în perioada de observație sau de reorganizare, după deschiderea procedurii de faliment. În acest context, Înalta Curte constată că instanța de apel a ajuns la concluzia corectă, în sensul că nu poate opera compensația legală. Înalta Curte va înlătura și criticile referitoare la incidența în cauză a prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 și ale Regulamentului (UE) nr. 2015/848, întrucât acestea se aplică numai în cazul unor proceduri transfrontaliere de insolvență, adică unor proceduri de insolvență cu elemente de extraneitate, între statele membre ale Uniunii Europene. Raportat la criticile recurentei privind reținerea autorității de lucru judecat, Înalta Curte urmează, de asemenea, a le respinge, având în vedere dispozițiile art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și de ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens, conform art. 430 din C. proc. civ.: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". În continuare, potrivit art. 431 din Cod: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Plecând de la aceste dispoziții legale, se reține că efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și pentru aceeași cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea judecătorească beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească. Ca atare, este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepții, atunci când este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din același Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți. Astfel, în opinia recurentei, instanța de apel și-a fundamentat decizia doar pe aspectul autorității de lucru judecat și a respins apărările subsidiare formulate de Transelectrica, considerând că prin prevederile art. 17 alin. (5) din Ordinul Președintelui ANRE nr. 116/2013 nu s-a prevăzut stingerea dreptului de creanță al reclamantei. Din analiza înscrisurilor dosarului Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a reținut că între părțile din prezentul litigiu s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, prin considerentele decizorii ale hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în dosarele nr. x/2017, nr. y/2017 și nr. x/2015* că art. 52 din Legea 85/2006 derogă de la art. 1617 C. civ. și înlătură posibilitatea pârâtei de a invoca stingerea creanțelor datorate reclamantei aflate în insolvență, după deschiderea procedurii insolvenței, în temeiul Contractului nr. x/08.04.2011, prin compensație legală cu alte creanțe datorate de reclamantă pârâtei. Toate susținerile recurentei sunt insuficiente pentru a reține caracterul fondat al motivului de casare invocat de către aceasta, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputându-se constata vreo încălcare sau greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material indicate prin cererea de recurs. Motivul prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu este fondat. Recurenta a apreciat că hotărârea instanței de apel nu este motivată conform rigorilor impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ. Astfel, potrivit prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Contrar susținerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ. întrucât, argumentat și legal motivat, instanța de prim control judiciar a dat o soluție corectă litigiului dedus judecății pe baza probelor administrate, în raport de situația de fapt stabilită. Din modul de expunere al criticilor se deduce că ipoteza avută în vedere de recurentă în argumentarea acestui motiv de casare vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată, susținându-se că instanța de prim control judiciar s-a mărginit să enumere hotărâri judecătorești pronunțate în alte dosare similare dintre cele două părți și să constate că ar fi incidentă autoritatea de lucru judecat. Critica nu este fondată pentru considerentele ce succed. Este de necontestat faptul că apelul provoacă o nouă judecată în fond a cauzei, fiind repuse în discuție faptele, iar instanța de apel fiind obligată, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe, ceea ce în cauză s-a realizat. Statuările instanței de apel, raționamentul juridic al acesteia și raportările pe care le-a făcut cu privire la hotărârile ce au fost reținute a avea autoritate de lucru judecat, în raport de motivele de apel și apărările făcute în cauză, nu pot fi considerate o nemotivare a propriei decizii. Astfel, ținând cont de circumstanțele litigiului, de prevederile contractuale, de conduita părților pe parcursul executării acestuia și ulterior, prin raportare la probațiunea administrată, nu a putut fi reținută incidența compensației invocată de pârâta Compania Națională de Transport al B. S.A. În ceea ce privește susținerea unei motivări necorespunzătoare, în sensul că instanța a omis de a examina critic și adecvat argumentele esențiale ale intimatei pârâte, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi susținute cu temei, în condițiile în care, pe de o parte, instanța de apel a procedat la o analiză implicită a argumentelor invocate atât de titulara căii de atac în susținerea motivelor de apel, cât și de intimata pârâtă, prin întâmpinare, iar pe de altă parte, în realitate, prin criticile formulate, recurenta tinde la o reanalizare a situației de fapt, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate. Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecății a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. În jurisprudența CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) și că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006), exigențe convenționale care în speța de față sunt îndeplinite după cum mai sus s-a arătat. Atât timp cât în considerente, instanța de apel a analizat probele ce au fost administrate și a făcut aprecieri concrete cu privire la acestea, la situația de fapt, la natura și conținutul obligațiilor contractuale, precum și la modalitatea în care au fost sau nu îndeplinite, nu se poate susține cu temei incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la ipoteza lipsei motivelor pe care se sprijină decizia recurată Critica recurentei pârâte privind încălcarea art. 22 din C. proc. civ., respectiv încălcarea principiul rolului activ al judecătorului prin faptul că s-a dispus admiterea cererii de chemare în judecată prin prisma unor considerente care au făcut obiectul altor litigii, fără a cerceta și analiza fondul cauzei în profunzimea sa și nu s-a analizat dacă în prezentul dosar sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, Înalta Curte o va circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Acest motiv de casare vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de dispozițiile art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. Critica este nefondată. Astfel, dispozițiile art. 22 C. proc. civ., consacră rolul judecătorului în aflarea adevărului și, deși recurenta invocă încălcarea acestui principiu, aceasta nu indică aspectele de nelegalitate care au determinat această încălcare. Susținerea recurentei în sensul că s-a dispus admiterea cererii de chemare în judecată prin prisma unor considerente care au făcut obiectul altor litigii, fără a cerceta și analiza fondul cauzei în profunzimea sa și nu s-a analizat dacă în prezentul dosar sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale sunt simple alegații ce nu pot determina sancțiunea nulității hotărârii atacate, Înalta Curte constatând că nu au fost nesocotite de către instanța de apel dispoziții de drept procesual. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta recurenta-pârâtă Compania Națională de Transport al B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 898 A din 3 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.