ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 775/2024

Ședința publică din data de 10 aprilie 2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la 17 octombrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. - în reorganizare, prin administrator judiciar B.., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A., plata sumei de 10.048.628,86 RON; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 16/2015 din 4 februarie 2015, Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea, a obligat pârâta la plata sumei de 10.048.628,86 RON, reprezentând contravaloarea facturilor emise, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluții a declarat apel pârâta, criticând-o ca netemeinică și nelegală.

Prin decizia nr. 509 din 30 iunie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis apelul, a anulat sentința și a trimis cauza spre soluționare Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 166 din 04 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., prin lichidator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub același număr de dosar.

Prin decizia civilă nr. 1839 din 09 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A., prin lichidator judiciar C..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., prin lichidator judiciar C.., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Prin decizia nr. 434 din 01 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A., prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 1839 din 09 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. A casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2015*, la 7 septembrie 2022.

Prin decizia civilă nr. 1933 din 12 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 166 din 04 februarie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. A fost schimbată în tot sentința atacată în sensul că: a fost admisă cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.048.628,86 RON.

Pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii.

În susținerea recursului, recurenta-pârâtă arată că hotărârea pronunțată în apel este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

Recurenta-pârâtă arată că hotărârea instanței de apel este pronunțată cu încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 22 C. proc. civ., întrucât cererea de chemare în judecată a fost admisă prin prisma unor considerente care au făcut obiectul altui litigiu și anume prin raportare la sentința civilă nr. 6075 din 03 noiembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2015, fără a fi cercetat fondul cauzei.

Potrivit recurentei-pârâte, principiul rolului activ al judecătorului trebuie interpretat și aplicat în corelație cu restul principiilor fundamentale ce guvernează procesul civil, printre care cel reglementat de 10 alin. (1) C. proc. civ., al cărui conținut este redat.

În cauză, recurenta-pârâtă susține că nu au fost analizate dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, respectiv: existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția debitorului.

O altă critică vizează faptul că hotărârea instanței de apel este pronunțată cu încălcarea și cu greșita aplicare a art. 1.616 - 1.617 C. civ., precum și a art. 52 și art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.

Potrivit recurentei-pârâte, față de caracterul reciproc al creanțelor ce fac obiectul litigiului, instanța de apel nu a dat eficiență compensării legale până la concurența sumei mai mici - 10.048.628,86 RON, stabilind totodată că acest mijloc de stingere a obligațiilor reciproce nu este compatibil în prezenta cauză cu prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2006.

Recurenta-pârâtă apreciază că modalitatea în care instanța de apel a înțeles să interpreteze dispozițiile art. 1.616 - 1.617 C. civ. și ale art. 52 și art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 și să le aplice la situația dedusă judecății este incorectă.

În opinia recurentei-pârâte, Legea nr. 85/2006, în ansamblul el, nu interzice compensarea creanțelor curente (ulterioare datei deschiderii procedurii), cu atât mai mult cu cât aceasta se completează cu prevederile art. 1.616, art. 1.617 și art. 1.618 din C. civ., iar dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006, nu derogă de la prevederile acestuia.

Recurenta-pârâtă arată că, potrivit art. 52 din Legea nr. 85/2006, deschiderea procedurii insolvenței nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensație legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.

Prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2006, astfel cum au fost redate mai sus, instituie posibilitatea invocării de către un creditor a dreptului său de a cere compensarea creanței sale cu cea a debitorului, atunci când sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1.616 - 1.617 din C. civ. în materie de compensare legală. Prin această prevedere se garantează dreptul de creanță al creditorului asupra patrimoniului debitorului.

Compensația legală, astfel cum susține recurenta-pârâtă, operează de drept ori de câte ori sunt întrunite condițiile prevederilor de art. 1.616 -1.617 C. civ., iar invocarea acesteia în cursul procesului reprezintă, alături de excepții, un mijloc de apărare pus la dispoziția pârâtului și care duce la respingerea în tot sau în parte a pretențiilor reclamantului, dacă cele trei cerințe cumulative se verifică, după cum urmează: caracterul reciproc al obligațiilor, creanțele să aibă ca obiect bunuri fungibile și caracterul cert, lichid și exigibil al creanțelor ce urmează să fie compensate.

Pornind de la natura compensării legale, care a fost definită în doctrină ca mijloc de apărare aflat la îndemâna pârâtului, susceptibil a fi adus în discuție pe calea întâmpinării și constând că pârâta Transelectrica a invocat compensarea legală în cadrul apărărilor formulate în cauza de față, recurenta-pârâtă consideră că nu poate fi primită susținerea reclamantei, în sensul că cererea de compensare putea fi formulată doar pentru creanțe anterioare datei deschiderii procedurii insolvenței (18.09.2013), cu atât mai mult cu cât împotriva acesteia a fost deschisă la data de 14 iunie 2016 procedura falimentului.

Susținerile referitoare la faptul că Transelectrica putea invoca compensarea unor creanțe și datorii reciproce, în funcție de caracterul anterior sau ulterior al nașterii acestora, raportat la data deschiderii procedurii insolvenței, nu are, în opinia recurentei-pârâte, niciun suport legal, art. 52 din Legea nr. 85/2006 neinstituind un astfel de termen, iar legea în ansamblul ei nu interzice compensarea creanțelor curente, cu atât mai mult cu cât această lege se completează cu prevederile C. civ., iar art. 52 din Legea nr. 85/2006 nu derogă de la prevederile acestuia.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă precizează că, potrivit art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, în vigoare la data deschiderii procedurii insolvenței împotriva intimatei-reclamante (18.09.2013), creanțele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observație sau în procedura reorganizării judiciare, vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că, în speță, creanțele reciproce deținute de debitorul insolvabil și creditorul său pot fi compensate, inclusiv dacă se nasc după data deschiderii procedurii insolvenței, deducând că legiuitorul a corectat doar o omisiune existentă în legislația anterioară, sensul fiind că și sub imperiul Legii nr. 85/2006 astfel de creanțe pot fi compensate.

Recurenta-pârâtă invocă și faptul că hotărârea este nemotivată, prin prisma faptului că instanța de apel trebuia să țină cont de dispoziția de casare și să prezinte care sunt considerentele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că hotărârea prezintă motive contradictorii, astfel ca la pag. 4 - par. 7 din considerente, Curtea de Apel București a reținut că în același sens s-a apreciat și în dosarul nr. x/2017 prin decizia nr. 587 din 10 martie 2022, în care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat definitiv, "constatând că deschiderea procedurii de insolvență nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii".

Un alt motiv contradictoriu se regăsește, astfel cum susține recurenta-pârâtă, la pag. 4 - par. 8, instanța de apel apreciind că în mod greșit a interpretat prima instanță dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de C. civ. și Legea insolvenței pentru a opera compensația legală.

Astfel cum arată recurenta-pârâtă, Curtea de Apel București nu a avut în vedere faptul că Legea nr. 85/2006 nu conține nicio stipulație expresă care să prevadă compensarea datoriilor reciproce născute între creditor și debitorul insolvent pe durata procedurii insolvenței.

Mai arată recurenta-pârâtă și faptul că instanța de apel în mod greșit a reținut la pag 4 - par. 4 că "Această sentință a rămas definitivă în apel prin decizia civilă nr. 486/06.11.2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în același dosar, iar potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., soluția pronunțată de instanță și aspectele reținute în considerente cu privire la decăderea intimatei-pârâte din dreptul de a solicita creanța născută anterior datei de 18.09.2013, au intrat în puterea lucrului judecat, efectul pozitiv constând în imposibilitatea de a reanaliza cele tranșate".

În primul rând, această afirmație este contrazisă chiar de către reprezentanții legali/lichidatori judiciari ai reclamantei, care recunosc faptul că există și o creanță curentă în procedura insolvenței de 16.344.168,10 RON (parte din suma de 63.467.054 RON), reținută de Tribunalul Mehedinți ca fiind curentă și cu privire la care s-a dispus înscrierea în tabelul creanțelor debitoarei, prin sentința civilă nr. 163 din 20 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă la data de 06.11.2019.

În al doilea rând, reclamanta prin lichidatorul său judiciar omite să menționeze faptul că plângerea formulată de aceasta împotriva deciziei Președintelui Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) nr. 743/28.03.2014, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, a fost respinsă prin sentința civilă nr. 250, pronunțată în data de 03.02.2015, de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă la data de 25.09.2018, prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În această cauză, instanțele care au judecat dosarul nr. x/2014 (Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție), au concluzionat că nu poate fi vorba despre creanțe născute anterior deschiderii procedurii insolvenței împotriva A. la data de 18.09.2013, ci de creanțe curente, atunci când s-au referit la suma de 63.467.054 RON.

Or, față de caracterul reciproc al creanțelor, în cauza care face obiectul prezentului recurs, atât Curtea de Apel București, cât și prima instanță, au dat eficiență compensării legale până la concurența sumei mai mici, stabilind totodată că acest mijloc de stingere a obligațiilor reciproce este compatibil cu prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2006.

Recurenta-pârâtă invocă și faptul că hotărârea instanței de apel este pronunțată cu încălcarea art. 517 alin. (4) C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a avut în considerare decizia nr. 19 din 17 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru dezlegarea unei chestiuni drept, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 244 din 25.04.2020, cu privire la compensarea creanțelor reciproce.

Recurenta-pârâtă arată că, prin decizia nr. 19 din 17 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, referitor la instituția compensației legale în cadrul procedurii insolvenței că, "este de necontestat că posibilitatea de a invoca compensarea creanțelor reciproce născute anterior deschiderii procedurii [alin. (1) al art. 90 din Legea nr. 85/2014, precum și a creanțelor reciproce născute după data deschiderii procedurii [alin. (2) al aceluiași text de lege] este un drept recunoscut de lege, în principal, în favoarea creditorului debitor care nu se află în procedura insolvenței. Legiuitorul a intervenit, practic, pentru a pune capăt acelor opinii doctrinare mai vechi, care apreciau că instituția compensației legale, în sine, este în neconcordanță cu specificul procedurii insolvenței, întrucât ar favoriza creditorii care au și calitatea de datornici ai debitorului, în prejudiciul celor care sunt numai creditori, unii chiar prioritari".

Mai mult decât atât, astfel cum susține recurenta-pârâtă, există reglementări europene, care se aplică cu prioritate și care permit compensarea creanțelor indiferent de momentul nașterii acestora, înainte sau după data deschiderii procedurii insolvenței împotriva unui debitor.

Având în vedere că înscrierea unei creanțe în tabelul suplimentar/definitiv de creanțe nu presupune și încasarea efectivă a sumei admise în tabel, recurenta-pârâtă apreciază că nu există nici un impediment pentru a opera compensarea ca modalitate distinctă de stingere a obligațiilor.

Totodată, stingerea prin compensare legală a creanțelor reciproce existente între părțile litigante nu aduce atingere dispozițiilor art. 123-125 din Legea nr. 85/2006 care reglementează ordinea de distribuire a fondurilor obținute din lichidare, cât timp însuși legiuitorul a prevăzut printr-o dispoziție expresă din același act normativ (art. 52) că o atare operațiune este permisă.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă arată că hotărârea instanței de apel încalcă dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului European și Regulamentul (UE) nr. 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului CE din 20.05.2015, precum și art. 17 alin. (5) din Regulamentul aprobat prin Ordinul președintelui A.N.R.E. nr. 116/2013, prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 33/2007, art. 24 din H.G. nr. 1215/2009, acte în temeiul cărora s-a derulat contractul și s-a emis decizia A.N.R.E., prevederi anterioare emiterii facturii de supracompensare.

Atât art. 6 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului, cât și Regulamentul (UE) nr. 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență vizează expres soluția aplicării compensației legale în cadrul procedurilor de insolvență pe care le reglementează, în acest sens fiind și prevederile art. 17 alin. (5) din Regulamentul privind stabilirea modului de colectare a contribuției pentru cogenerarea de înaltă eficiență și de plată a bonusului pentru energia electrică produsă în cogenerare de înaltă eficiență, aprobat prin Ordinul președintelui ANRE nr. 116/2013.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 15 noiembrie 2023, comunicarea raportului părților, pentru a depune puncte de vedere.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 7 februarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la data de 10 aprilie 2024, cu citarea părților.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Prealabil se impune a se arăta că, deși recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentele ce vizează încălcarea normelor de procedură (art. 22, art. 517 alin. (4) se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar cele care vizează nemotivarea, respectiv motivarea contradictorie, motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod, din această perspectivă urmând a fi efectuată analiza în cauză.

Din prisma motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă a invocat încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., respectiv încălcarea rolului activ al judecătorului, întrucât cererea de chemare în judecată a fost admisă prin raportare la sentința civilă nr. 6075 din 3 noiembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2015, fără a fi cercetat fondul cauzei.

A mai arătat recurenta-pârâtă că norma de procedură indicată mai sus trebuie aplicată corelat cu art. 10 alin. (1) C. proc. civ., care dispune în sensul că " Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia".

Înalta Curte arată că, în raport de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, sens în care poate dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

În speță, însă, nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor de procedură enunțate mai sus, câtă vreme, astfel cum instanța de casare a dispus, în rejudecare, instanța de apel a analizat puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 6075/03.11.2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosar nr. x/2015, definitivă prin decizia nr. 2684/2021 din 09.12.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. În raport de această hotărâre, instanța de apel a reținut că societatea COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA nu poate opune compensarea legală a creanței născute ulterior procedurii insolvenței deținută împotriva A., întrucât condițiile compensației legale nu erau îndeplinite la data deschiderii procedurii insolvenței, din moment ce creanța s-a născut ulterior acestei date (18.09.2013).

Instanța de apel a mai reținut și că, în același sens s-a apreciat și în dosarul nr. x/2017 prin decizia nr. 587 din 10 martie 2022, în care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat definitiv, constatând că deschiderea procedurii de insolvență nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.

Înalta Curte arată că puterea de lucru judecat este reglementată pentru a asigura stabilitatea raporturilor juridice în garantarea dreptului prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dezlegările date printr-o hotărâre judecătorească definitivă se prezumă absolut că exprimă adevărul care constituie rațiunea și fundamentul hotărârii, nemaiputând fi contrazise printr-o altă hotărârea judecătorească, în caz contrar s-ar încălca principiul res judicata pro veritate habetur, dar și principiul securității juridice.

Ca atare, reținând efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, ce interzice readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate, nu se poate reține o încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ.

Critica ce vizează încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 517 alin. (4) Cod procedură civilă se subsumează, de asemenea, motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susținând că instanța de apel nu s-a raportat la decizia nr. 19/17.02.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Din perspectiva acestei critici, Înalta Curte arată că în recurs, în primul ciclu procesual, instanța de casare a arătat că deși instanța de apel a menționat într-o proporție covârșitoare, considerente din decizia nr. 19/17.02.2020, care se referă la aplicarea dispozițiilor art. 90 alin. (1) și (2) și art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 1.617 alin. (1) și (3) din C. civ., acestea sunt străine de raportul juridic dedus judecății și de problema de drept dezbătută în prezenta cauză, respectiv posibilitatea compensării unei creanțe născute ulterior deschiderii procedurii insolvenței, sub imperiul dispozițiilor Legii nr. 85/2006.

Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Textul legal citat consacră o regulă firească, decurgând atât din natura controlului judiciar, cât și din principiul ierarhiei instanțelor judecătorești, ce presupune ca instanța de rejudecare a fondului după casare să soluționeze pricina în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanța de recurs a rezolvat, în speță, problemele de drept puse în discuție este obligatoriu.

Or, în raport de dispozițiile legale enunțate mai sus, Înalta Curte arată că dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanța de fond care rejudecă procesul, astfel că instanța de apel nu mai putea repune în discuție incidența în cauză a deciziei nr. 19/17.02.2020 și, cu atât mai puțin, nu îi putea da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să se încalce forța obligatorie și autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs.

În susținerea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă a invocat, sub un prim aspect, că hotărârea este nemotivată, instanța de apel având obligația de a expune considerentele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, iar, sub un aspect secund, că hotărârea cuprinde motive contradictorii, făcând trimitere la pag. 4, paragrafele 4, 7 și 8 din decizia recurată.

Înalta Curte precizează că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanței de judecată obligația de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

De asemenea, se reține că nu orice pretinsă lipsă de motivare susținută în privința hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., teza referitoare la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, are în vedere o lipsă totală de motivare, vizează inexistența motivării însăși; după cum nu se referă nici la o motivare care să pună în discuție evaluarea probelor, care nu poate fi adusă în dezbatere în recurs, față de configurația acestei căi extraordinare de atac.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte observă că instanța de apel a respectat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă, Curtea expunând considerente de fapt și de drept în susținerea soluției pronunțate.

Nu pot fi reținute nici criticile recurentei-pârâte referitoare la motivarea contradictorie, trimiterea la pasaje disparate din decizia atacată neputând fi circumscrisă motivului de casare invocat.

Înalta Curte urmează a înlătura și motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în susținerea căruia recurenta-pârâtă a invocat încălcarea, respectiv greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.616, art. 1.617 C. civ., precum, și a art. 52 și art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.

În raport de dispozițiile legale arătate mai sus, potrivit recurentei-pârâte, creanțele reciproce deținute de debitorul insolvabil și de creditorul său pot fi compensate inclusiv în cazul în care se nasc ulterior deschiderii procedurii insolvenței.

Înalta Curte arată că autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată și presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv și relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior și, în cazul efectului pozitiv, instanța nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situații juridice.

Or, prin criticile expuse, recurenta-pârâtă urmărește să înfrângă autoritatea de lucru judecat sub efect pozitiv a hotărârilor pronunțate în dosarele nr. x/2017 și nr. y/2017, demers interzis de prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

O ultimă critică vizează încălcarea de către instanța de apel a Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului European și Regulamentului (UE) nr. 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului CE din 20.05.2015.

Înalta Curte arată că prevederile Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 și ale Regulamentului (UE) nr. 2015/848, nu sunt incidente în cauză, acestea aplicându-se numai în cazul unor proceduri transfrontaliere de insolvență, adică unor proceduri de insolvență cu elemente de extraneitate, între statele membre ale Uniunii Europene.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei civile nr. 1933 din 12 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei civile nr. 1933 din 12 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 aprilie 2024.