ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1790/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 06.02.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. a solicitat instanței să dispună:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 și urm., art. 1530 și urm., art. 2538 din C. civ., ale Legii nr. 72/2013, respectiv ale O.G. nr. 13/2011.

Pârâta a formula întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, reclamantul a solicitat respingerea apărărilor formulate de către pârâtă ca nefondate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin sentința civilă nr. 806 din 25 martie 2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NATIONALA DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. și în consecință:

- a obligat pârâta să achite reclamantului contravaloarea remunerației cuvenite cu titlu de bonus de performanță în cuantum brut de 516.676 RON, la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare calculată de la scadența fiecărei obligații de plată și până la momentul achitării efective a debitului, precum și suma de bani reprezentând actualizarea creanței principale cu rata de inflație în valoare de 43.866 RON;

- a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 12.466 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, reținerea cauzei spre judecare, iar pe fondul cauzei respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către intimatul-reclamant A., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1864 din 25 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă COMPANIA NATIONALA DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. și a obligat apelanta la plata către intimat a sumei de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtă COMPANIA NATIONALA DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată formulate de reclamant, ca neîntemeiată. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru achitată în apel și recurs.

În esență, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât nu s-au identificat, interpretat și aplicat corect normele de drept material incidente.

În ceea ce privește interpretarea prevederilor contractuale aplicabile, recurenta-pârâtă a menționat că acestea trebuie să se realizeze pe baza regulilor pe care C. civ. le stabilește în materia interpretării contractului.

A susținut că instanța de apel trebuia să interpreteze contractul în așa fel încât să țină cont de voința reală a părților la momentul încheierii contractului, să urmărească în mod coordonat și sistematic sensul prevederilor contractuale și, nu în ultimul rând, să confere eficacitate clauzelor vizate.

Sub un prim aspect, a criticat decizia atacată din perspectiva faptului că aceasta încalcă principiul libertății de voință exclusivă, statornicit de art. 1169 din C. civ. (principiul libertății de a contracta - "părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.").

Autoarea căii de atac a relevat faptul că potrivit art. 3.4 din contract, mandatarul beneficiază de o componentă variabilă a remunerației, în conformitate cu prevederile Anexei nr. 1 pentru îndeplinirea criteriilor și obiectivelor de performanță aprobate de AGA, prevăzute în planul de administrare și preluate în planul de management, precum și că primul paragraf al Anexei nr. 1 la contract prevede că mandatarul beneficiază de remunerația variabilă sub rezerva încadrării în limitele generale aprobate de Adunarea Generală a Acționarilor.

Totodată, recurenta-pârâtă a precizat că art. 13.1 din contract prevede faptul că actul se completează cu orice alte prevederi legale incidente, deci și cu O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice. Or, conform art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 elementele componentei variabile sunt interdependente.

În continuare, a precizat că, astfel cum se poate citi norma legală evocată, componenta variabilă nu poate fi decât una singură, indiferent de numărul elementelor sale componente, art. 37 alin. (2) reglementând faptul că:

"Remunerația membrilor de consiliu de administrație sau, după caz, a membrilor consiliului de supraveghere este formată dintr-o indemnizație fixă lunară și o componentă variabilă constând într-o cotă de participare la profitul net al societății, o schemă de pensii sau o altă formă de remunerare pe baza indicatorilor de performanță.".

În opinia recurentei-pârâte, art. 3.4 din contract coroborat cu art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 nu poate fi interpretat decât în sensul în care cele 3 elemente ale componentei variabile sunt interdependente.

Prin urmare, atât timp cât unul dintre elemente nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condițiilor impuse punctual prin Anexa nr. 1 la contract, rezultă, în mod automat, că nici celelalte elemente nu pot fi acordate.

A învederat că atât instanța de apel, cât și prima instanță ar fi trebuit să rețină că intimatul-reclamant nu a dovedit, conform art. 249 din C. proc. civ., îndeplinirea condițiilor pentru a beneficia de bonusul de performanță, care face obiectul litigiului.

Cu alte cuvinte, a susținut că este absurd a se reține dreptul intimatului-reclamant doar la un element al componentei variabile, independent de celelalte elemente, de vreme ce norma legală prevede o singură componentă variabilă dependentă de îndeplinirea tuturor indicatorilor de performanță.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că nu au fost îndeplinite condițiile pentru acordarea bonusului, subliniind că răspunderea contractuală este supusă principiului disponibilității, astfel că părțile pot conveni în orice mod înlăturarea sau diminuarea acesteia, chiar și în condițiile în care au stipulat în mod expres în contract cazurile de răspundere, întrucât creditorul are dreptul de a uza de mijloacele legale pentru a-și acoperi prejudiciile suferite ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale.

Aplicând acest principiu, recurenta-pârâtă a afirmat că se află în ipoteza în care și-a exercitat dreptul de a nu achita sume necuvenite, ulterior constatării neîndeplinirii performanței.

În acest sens, a susținut că modul de redactare a contractului relevă că sumele sunt interdependente, chiar dacă au fost identificate distinct, topica și construcția gramaticală neputând conduce spre concluzia caracterului divizibil al obligațiilor asumate.

De asemenea, a arătat că principiul consensualismului presupune asumarea echilibrului contractual înăuntrul și în afara formei scrise, astfel încât efectele să devină aplicabile doar în baza îndeplinirii obligațiilor. A precizat că, forma cerută pentru opozabilitate reprezintă, în fapt, un demers pe care îl pot face părțile semnatare pentru garantarea îndeplinirii obligațiilor. Compania Națională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. a mizat pe echilibrul contractual și comportamental din partea intimatului, care ar fi trebuit să-și evalueze performanțele.

Astfel, a susținut că un contract de mandat nu este doar un simplu acord al voințelor, ci reprezintă interesele reunite ale părților, ale căror prestații trebuie să fie proporționale și coerente, pentru a se asigura echilibrul contractual, cu atât mai mult cu cât contractul în discuție este unul încheiat pe termen lung, cu executare succesivă, caracterizat prin continuitate, încredere și asumare a riscurilor. În cuprinsul cererii de recurs, s-a făcut referire la art. 1350 din C. civ., conform căruia "Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat.".

Recurenta-pârâtă a considerat că proba neexecutării obligațiilor este ușor de administrat, situațiile financiare consolidate demonstrând faptul că nu există performanță din partea reclamantului.

Tot în sensul neîndeplinirii de către intimatul-reclamant a obligațiilor contractuale și, implicit, a criteriilor care conduceau la acordarea bonusului, a susținut că din situațiile financiare și datele din planul de administrare rezultă că au fost stabiliți indicatori de performanță care urmau să fie avuți în vedere la acordarea componentei variabile, precum și obiectivul aferent fiecărui an, începând din 2015 până în 2017.

A precizat recurenta-pârâtă că bonusul de performanță poate fi acordat numai în măsura în care se constată îndeplinirea indicatorilor aferenți primului element al componentei variabile, fiind dependent de rentabilitatea acțiunilor Transelectrica pentru acționarii societății. Or, rentabilitatea este dependentă de implementarea în mod corespunzător a planului de administrare.

Aceasta, întrucât pachetul O.A.V.T. nu are nicio valoare la acordare (sunt opțiuni pe acțiuni virtuale), dar urmează să capete una concretă odată cu depunerea cererii de valorificare, când se poate evalua plus-valoarea adusă de către mandatar acțiunilor Transelectrica S.A., dependent de îndeplinirea indicatorilor de performanță asumați contractual, prin planul de administrare. În opinia recurentei, dacă s-ar admite că fiecare element al componentei variabile al remunerației este autonom, atunci mandatarii ar putea urmări în exercitarea mandatului doar propriile interese.

A mai susținut că interpretarea instanței de apel, conform căreia acordarea bonusului este condiționată prin voința părților doar de indicatorul rentabilității acțiunilor, este total eronată și nesusținută de dovezile administrate, fiind în dezacord cu voința reală a părților.

Printr-o ultimă critică, autoarea căii de atac a considerat nelegală menținerea sentinței instanței de fond în privința dobânzilor și a actualizării cu indicele de inflație, calculate la valoarea prevăzută de art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011, apreciind că acesta, aplicabil doar în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, nu este incident raportului litigios, în care numai recurenta este profesionist, în sensul art. 3 alin. (2) din C. civ. și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Totodată, a susținut că reglementarea actuală nu prevede că dispozițiile aplicabile în raporturile dintre profesioniști vor guverna ambele părți, chiar dacă pentru una dintre ele actul juridic are caracter civil (comercial), spre deosebire de dispozițiile art. 56 Codul comercial, abrogate prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 267/2009 privind C. civ.

Drept urmare, apreciază că se impune o cenzurare a considerentelor instanței de apel, sub acest aspect, solicitând casarea hotărârii recurate și respingerea capetelor de cerere accesorii, ca și consecință a respingerii capetelor de cerere privind debitele principale.

În fine, a expus, pe scurt, situația de fapt, arătând că intimatul-reclamant a îndeplinit, în perioada 25.08.2015-30.05.2017, funcția de membru al Consiliului de supraveghere al Transelectrica S.A., în temeiul contractelor de mandat nr. x/25.08.2015 și nr. y/19.11.2015, precum si al Hotărârii AGOA nr. 3/29.04.2015, respectiv faptul că, prin clauzele contractului a fost convenită și remunerația, constând într-o componentă fixă și o variabilă formată din 3 elemente: 12 indemnizații fixe pentru îndeplinirea indicatorilor "EBITDA", timp mediu de întrerupere și total investiții; bonus de performanță în funcție de rentabilitatea acțiunilor pentru acționari; bonus suplimentar de performanță.

În concluzie, a reiterat solicitarea de admitere a recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru achitată în apel și recurs.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 483 alin. (1) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum și toate celelalte prevederi menționate în cuprinsul cererii de recurs.

Prin întâmpinarea depusă la 02 martie 2023, intimatul-reclamant a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea căii de atac ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției nulității recursului și înlăturarea apărărilor de fond ale intimatului-reclamant.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Procesul de față a fost generat de încheierea, între părți, a contractelor de mandat nr. x/25.082015 și nr. x/19.11.2015, în temeiul cărora intimatul a exercitat mandatul de membru al Consiliului de supraveghere în cadrul societății recurente.

În etapele devolutive anterioare, instanțele de fond au luat act că, prin clauza cuprinsă în art. 3.1, părțile au agreat că mandatarul va beneficia de o indemnizație fixă lunară, iar prin art. 3.4, și de o remunerație variabilă, pentru îndeplinirea unor criterii și obiective de performanță.

În scopul definirii remunerației, părțile au stabilit prin Anexa 1 la contractele de mandat că, suplimentar indemnizației fixe, mandatarul avea dreptul la o remunerație în componentă anuală variabilă (pct. 2 din Anexă) și de un bonus de performanță (pct. 3 din Anexă).

Ca urmare a încetării, la 30 mai 2017, a calității intimatului de membru al Consiliul de supraveghere în cadrul societății recurente, acesta a adresat instanței cererea de față, prin care urmărește să obțină bonusul de performanță, reglementat de pct. 3 din Anexa 1, cerere care a fost admisă în primă instanță, demers urmat de respingerea apelului societății.

În recurs, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text de lege potrivit căruia hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea ori cu greșita aplicare a normelor de drept material.

Din această perspectivă, Înalta Curte subliniază că doar criticile recurentei care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu și cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor și de stabilire a situației de fapt vor fi examinate, întrucât analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conținutul art. 483 alin. (3) și ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate spre cele de eventuală netemeinicie.

Aceasta deoarece sistemul de drept național nu cunoaște decât dublul grad de jurisdicție (fond și apel), iar căile extraordinare de atac pot fi exercitate doar în condițiile prevăzute de lege, nu însă și pentru ca părțile să supună instanțelor de control judiciar orice nemulțumire asupra hotărârii anterioare.

De aceea, Înalta Curte nu va putea evalua măsura în care intimatul-reclamant a îndeplinit criteriile și obiectivele de performanță sau posibile erori materiale în cuantumul sumelor indicate de reclamant, căci aceasta presupune un examen al fondului, neîngăduit în recurs; așa fiind, statuările instanțelor devolutive asupra acestui aspect reprezintă chestiuni tranșate ce nu pot fi cenzurate ori verificate pe calea recursului.

În considerarea motivului de casare invocat, sub un prim aspect, autoarea căii extraordinare de atac a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute în materia interpretării contractului în C. civ. la art. 1266 alin. (1), art. 1267, art. 1268 alin. (1), (2), (4) și (5), respectiv dispozițiile art. 1169 privind principiul libertății de a contracta, precum și art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice.

Din perspectiva acestor critici, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

Astfel, pornind de la prevederile Anexei nr. 1 la contractul de mandat și având în vedere principiul voinței interne a părților, instanța de control în mod corect a reținut că nu poate fi primită critica apelantei-pârâte privind greșita interpretare a dispozițiilor contractuale.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., "Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordine publică și de bunele moravuri.", iar dispozițiile art. 1266 C. civ., privitoare la interpretarea contractului după voința concordantă a părților, stabilesc următoarele:

"(1) Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.".

De asemenea, în conformitate cu art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante și, în baza art. 1516 alin. (1) C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației.

Instanța supremă reține că, Anexele nr. 1 la contractele de mandat nr. x/25.08.2015 și nr. y/19.11.2015, care au completat contractele de mandat, prevăd, distinct pentru fiecare componentă a remunerației variabile, reperele în funcție de care aceasta se acordă.

Astfel, componenta anuală variabilă a remunerației, prevăzută de pct. 2 din Anexa nr. 1, se acorda pentru îndeplinirea cumulativă a indicatorilor de performanță "Timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" și "Total investiții", asumați în planul de administrare pentru fiecare an de mandat, iar bonusul de performanță, prevăzut de pct. 3 din Anexă, se acorda în funcție de rentabilitatea acțiunilor Transelectrica pentru acționarii societății, determinat conform clauzelor inserate la lit. a)-d) de la același punct.

Instanța de apel, în analiza efectuată, a reținut că Anexa nr. 1 la contractele de mandat condiționează doar componenta anuală variabilă de îndeplinirea cumulativă a indicatorilor de performanță asumați în planul de administrare, respectiv "Timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" și "Total investiții, doar pentru punctul 2 prevăzându-se această condiționalitate. Totodată, în conformitate cu cele menționate la punctul 3 al Anexei, a reținut că bonusul de performanță este legat doar de rentabilitatea acțiunilor societății. A mai arătat că părțile nu au stabilit, prin convenție, faptul că ultima componentă se poate acorda doar în situația îndeplinirii cumulative a cerințelor de la pct. 2, precum și că fiecare parte a remunerației fixe sau variabile a fost determinată de către părți în mod precis cu propriile condiționalități, astfel că rentabilitatea acțiunilor era singura condiție pentru acordarea bonusului de performanță.

În susținerea acestei concluzii, instanța de control a subliniat faptul că, deși se contestă modul de stabilire a bonusului de performanță, în cuprinsul certificatului emis pentru pachetele de acțiuni aferente anilor 2014-2016, s-a specificat că sunt echivalentul prețului mediu ponderat de tranzacționare al acțiunilor pe piețele Regular și Deal BVB, deci nu în funcție de rentabilitatea stabilită prin obiectivele aferente planului de administrare, ci în funcție de rentabilitatea pentru acționari, detaliată la punctul 3 lit. d) din Anexă.

Înalta Curte constată că statuările instanței de apel sunt corecte, din modul de redactare a convenției părților rezultând că voința lor a fost în sensul de a stabili, pentru fiecare element al componentei variabile a remunerației, condiții specifice de acordare, cele care justifică plata bonusului de performanță diferind de cele agreate pentru celelalte două componente.

De asemenea, se constată că, spre deosebire de remunerațiile stabilite la pct. 2 din Anexă, pentru a căror acordare părțile au pretins expres necesitatea îndeplinirii indicatorilor de performanță "Timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" și "Total investiții", acordarea bonusului de performanță a fost condiționată doar de rentabilitatea acțiunilor Transelectrica (pct. 3).

Așadar, constatând că prin voința lor, părțile au stabilit ca plata bonusului de performanță să nu depindă de îndeplinirea indicatorilor specificați la pct. 2 din Anexa nr. 1, ci, în mod exclusiv, de îndeplinirea obiectivului privind rentabilitatea acțiunilor Transelectrica, instanța de control nu a încălcat libertatea contractuală și voința reală a părților, ci, dimpotrivă, a dat eficiență principiilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1266 și urm. C. civ. și forței lui obligatorii, consacrată de art. 1270 alin. (1) C. civ. implicit, a dat eficiență și dispozițiilor art. 1169 C. civ.. De aceea, critica astfel argumentată este apreciată de instanța supremă ca nefondată.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a susținut că decizia de apel încalcă prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011, susținând că, potrivit acestei norme, elementele componentei variabile ar fi interdependente, astfel încât, atât timp cât unul dintre acestea nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condițiilor impuse prin Anexele nr. 1 la contracte, nu pot fi acordate nici celelalte.

Sub acest aspect, se reține că dispozițiile cuprinse în art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011, în forma în vigoare la data semnării contractelor de mandat, prevăd, în alin. (2) și (5), că remunerația variabilă constă într-o cotă de participare la profitul net al societății, o schemă de pensii sau o altă formă de remunerare pe baza indicatorilor de performanță și se stabilește potrivit recomandărilor temeinic motivate, formulate pe baza unui studiu comparat asupra condițiilor de remunerare pentru pozițiile similare din societăți, din același domeniu de activitate, cu capital majoritar ori integral de stat din România și din alte state europene, de comitetul de nominalizare sau, după caz, de experții în recrutare resurse umane ale căror servicii au fost contractate pentru derularea procedurii de selecție a membrilor consiliului de administrație/consiliului de supraveghere.

Interpretarea acestor texte de lege nu confirmă susținerea recurentei-pârâte, deoarece nu statuează în sensul interdependenței afirmate, ci, dimpotrivă, dând expresie libertății de voință, lasă la latitudinea părților modalitatea de stabilire a remunerației variabile, indicând doar, cu titlu general, componentele variabile care ar putea fi stabilite de părți și criteriile la care părțile contractante ar putea să se raporteze în determinarea acestora.

Or, câtă vreme părțile au agreat asupra celor trei componente ale remunerației variabile și asupra indicatorilor de performanță a căror îndeplinire condiționa dreptul mandatarului la plata acestor remunerații în modalitatea expusă anterior, prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 nu au fost încălcate.

Cât privește invocarea de către recurenta-pârâtă a prevederilor art. 1350 C. civ., în sensul că orice persoană trebuie să își execute obligațiile contractate, prin raportare la argumentul potrivit căruia proba neexecutării obligațiilor este ușor de administrat, situațiile financiare consolidate demonstrând că nu exista performanță din partea intimatului, reține instanța supremă că aceste chestiuni excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în recurs.

Ultima critică adusă deciziei recurate vizează menținerea de către instanța de control a soluției primei instanțe de obligare a sa la plata dobânzii legale penalizatoare în procentul prevăzut de art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011, precum și a actualizării cu indicele de inflație.

Înalta Curte constată nefondată critica și reține că recurenta-pârâtă nu contestă de plano curgerea unei dobânzi penalizatoare, ci doar modul de calcul a acesteia ales de instanța de fond. În încercarea de a înlătura aplicarea acestui text și a obține reducerea dobânzii datorate, recurenta-pârâtă susține că acesta nu ar fi incident decât în situația în care ambele părți ale raportului juridic ar fi profesioniști, iar reclamantului îi lipsește această calitate, astfel cum este definită legal prin art. 2 pct. 2 din Legea nr. 72/2013.

Recurenta-pârâtă nu contestă calitatea sa de profesionist, dar omite să sublinieze faptul că actul juridic dintre părți este încheiat în exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în vederea exercitării de către intimat a unor obligații specifice în organizarea și funcționarea activității sale, ceea atrage incidența textului de lege reținut de instanțele de fond.

De altfel, în indicarea modului de calcul a dobânzii legale penalizatoare, dispozițiile art. 3 alin. (2

1

) și alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 72/2013, opun categoria raporturilor "dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante" celei a raporturilor "care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi", fără a mai exista alte categorii intermediare, iar, în această antiteză, se poate observa cu ușurință că raportul dedus judecății nu poate fi guvernat de alte prevederi legale decât cele reținute de instanțele de fond.

De asemenea, se constată că în mod corect a fost menținută în sarcina recurentei obligarea la plata actualizării sumelor solicitate cu titlu de debit principal, întrucât despăgubirile civile trebuie să cuprindă atât pierderea efectivă (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

Caracterul compensatoriu al actualizării rezidă în faptul că, prin aceasta se repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobânda legală. În timp ce dobânda reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea cu rata inflației urmărește conservarea valorii reale a obligației bănești principale.

Cum natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligației de plată, iar a doua reprezentând valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății, respectiv daune compensatorii, este admisibil cumulul acestora și deci nu se poate vorbi despre o dublă reparație care să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză a creditorului.

În consecință, este legal cumulul actualizării sumei executate cu dobânda legală deoarece, așa cum s-a arătat, numai prin această modalitate se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1531 C. civ.

Constatând, așadar, că nu sunt incidente niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei civile nr. 1864 din 25 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Cât privește cererea intimatului-reclamant de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, Înalta Curte constată că înscrisul aflat la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimatul-reclamant A. a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.000 RON.

Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, astfel cum rezultă din chitanța Seria x nr. x din 15.09.2023.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei civile nr. 1864 din 25 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 septembrie 2023.