ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 434/2022

Ședința publică din data de 01 martie 2022

Asupra recursului de față. Reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la 17.10.2014, sub nr. x/2014, reclamanta REGIA AUTONOMĂ PENTRU ACTIVITĂȚI NUCLEARE - în reorganizare, prin administrator judiciar A.. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A.:

- Factura nr. x/16.04.2014 în sumă de 2.099.479,77 RON;

- Factura nr. x/26.05.2014 în sumă de 1.780.476,63 RON;

- Factura nr. x/20.06.2014 în sumă de 1.553.117,90 RON;

- Factura nr. x/23.07.201 în suma de 1.415.838,42 RON;

- Factura nr. x/21.08.201 în suma de 1.630.072,05 RON;

- Factura nr. x/22.09.2014 în suma de 1.569.644,09 RON;

TOTAL=10.048.628,86 RON

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 C. proc. civ., art. 1270, art. 1272 C. civ.

Pârâta, prin întâmpinare, a recunoscut obligația de plată a sumei de 10.048.628,86 RON și, în apărare, a invocat compensația legală. Astfel, pârâta a arătat că, la rândul ei, a emis față de reclamantă factura nr. x/8.04.2014, în valoare de 63.467.054 RON, în baza contractului nr. x/2011 și a deciziei ANRE nr. 743/28.03.2014.

Prin sentința civilă nr. 16/2015 din 4 februarie 2015, Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea, a obligat pârâta la plata sumei de 10.048.628,86 RON, reprezentând contravaloarea facturilor emise, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluții a formulat apel pârâta, criticând-o ca netemeinică și nelegală.

Prin decizia nr. 509/30.06.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis apelul, a anulat sentința și a trimis cauza spre soluționare Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 166 din 04.02.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta REGIA AUTONOMĂ PENTRU ACTIVITĂȚI NUCLEARE, prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2015.

Prin decizia civilă nr. 1839 din 09 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă REGIA AUTONOMĂ PENTRU ACTIVITĂȚI NUCLEARE, prin lichidator judiciar B..

Împotriva acestei decizii, la 01 martie 2021, a declarat recurs reclamanta REGIA AUTONOMĂ PENTRU ACTIVITĂȚI NUCLEARE, prin lichidator judiciar B.., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta evocă dispozițiile art. 20, art. 22 alin. (1), art. 5 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 174 alin. (1) și (2), art. 176 pct. 6 din C. proc. civ. și decizia nr. 221/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă pentru a concluziona că aceste dispoziții sunt valabile în cazul încălcării oricăruia dintre principiile fundamentale ale procesului civil.

Arată recurenta că instanța de apel a pronunțat soluția judecând cauza din perspectiva prevederilor Legii nr. 85/2014, iar nu ale Legii nr. 85/2006, aplicabile procedurii insolvenței societății recurente. Prin urmare, apreciază că au fost încălcate dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ.

În ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, în cauză sunt aplicabile prevederile Legii speciale nr. 85/2006. Apreciază că instanța de apel a reținut în mod corect faptul că Legea nr. 85/2006 nu cuprindea dispoziții legale care să permită compensarea creanțelor născute după data deschiderii procedurii insolvenței, posibilitate legală care este prevăzută însă prin Legea nr. 85/2014. În acest context, arată că instanța de apel ar fi reținut că intenția legiuitorului a fost doar de a corecta, prin noua lege, o omisiune a vechii legi, astfel că ar fi apreciat că pot fi compensate, în temeiul legii anterior aplicabile, Legea nr. 85/2006, creanțe reciproce născute ulterior deschiderii procedurii insolvenței.

Prin urmare, recurenta susține că raționamentul instanței este complet lipsit de suport legal, având în vedere că dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 se aplică astfel cum au fost reglementate - și nemodificate - la momentul în care au fost în vigoare.

Totodată, apreciază că decizia ÎCCJ nr. 19/17.02.2020, invocată de instanța de apel, pe de o parte, nu are legătură cu prezenta cauză, iar pe de altă parte, vizează dispozițiile Legii nr. 85/2014, iar nu pe cele ale Legii nr. 85/2006, care reglementează procedura insolvenței recurentei.

Consideră că, practic, instanța de apel s-a pronunțat în prezenta cauză analizând și aplicând în mod exclusiv prevederile Legii nr. 85/2014, care nu sunt incidente în cauză.

Dintr-un alt punct de vedere, apreciază că însăși modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 85/2014, precum și de analiză a considerentelor deciziei ÎCCJ amintite, sunt complet eronate, deoarece, contrar celor reținute de instanța de apel, analiza din cuprinsul deciziei nr. 19/2020 a ÎCCJ vizează posibilitatea de compensare a două creanțe reciproce existente la data deschiderii procedurii de insolvență, iar nu a unor creanțe curente sau a unei creanțe născută anterior cu una curentă.

Prin urmare, consideră că raționamentul instanței de apel nu este corect nici din perspectiva Legii nr. 85/2014.

Având în vedere faptul că, pe de o parte, instanța de apel a admis că Legea nr. 85/2006 nu cuprindea dispoziții legale privind posibilitatea de compensare a creanțelor ulterioare deschiderii procedurii insolvenței, iar apoi a validat soluția instanței de fond de intervenire a compensării unor astfel de creanțe, consideră recurenta că motivul de recurs este întemeiat.

În mod contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta evocă dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 și arată că, la data deschiderii procedurii (18.09.2013), condițiile existenței unor creanțe reciproce, certe, lichide și exigibile nu erau îndeplinite, având în vedere faptul că toate facturile fiscale emise cu privire la pretențiile solicitate datează din 2014.

Mai arată că deschiderea procedurii de faliment împotriva recurentei a fost dispusă prin sentința nr. 10/28.01.2016, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. x/2013.

În această ordine de idei, evocă dispozițiile art. 108 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 și arată că suma de 16.950.117,14 RON a reprezentat creanță curentă ulterioară deschiderii procedurii insolvenței, dar anterioară deschiderii procedurii falimentului, nefiind o creanță curentă în faliment. Cu alte cuvinte, numai creanțele născute în perioada falimentului sunt creanțe născute în faliment.

Arată că, în acest sens, judecătorul sindic a dispus obligarea recurentei la înscrierea întregii sume reprezentând creanțe curente (în total 16.950.117,14 RON) în tabelul creditorilor, astfel cum rezultă din dispozitivul sentinței nr. 163/20.06.2019, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, urmând ca plata să fie făcută conform ordinii de distribuire prevăzută de art. 123 din Legea nr. 85/2006.

Reiterează, totodată, faptul că textul art. 52 din Legea nr. 85/2006 este extrem de clar în a reglementa în mod exclusiv posibilitatea compensării creanțelor anterioare deschiderii procedurii insolvenței.

Nu în ultimul rând, cu titlu de practică judiciară, arată că, prin sentința nr. 6075/03.11.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 - definitivă, între aceleași părți, cu privire la alte pretenții ale recurentei izvorâte din același contract, față de care pârâta a invocat, de asemenea, compensația legală, instanța a constatat că pârâta nu a contestat caracterul cert, lichid și exigibil al pretențiilor afirmate de reclamantă, însă a înțeles să invoce în apărare, pentru paralizarea cererii de chemare în judecată, compensația legală, a înlăturat apărările acesteia cu privire la intervenirea compensației și a admis cererea de chemare în judecată formulată de recurentă, obligând pârâta la plata sumei de 17.805.680,17 RON, reprezentând contravaloare bonus și penalități.

Mai evocă recurenta și puterea de lucru judecat a deciziei nr. 1206/24.09.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015 - definitivă.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte la 30.03.2021 .

La 26.04.2021, în termen legal, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 10.05.2021, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 19.10.2021, s-a dispus comunicarea raportului către părți, în vederea depunerii unui punct de vedere.

Părțile nu au depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 14.12.2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte constată și reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă, "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar, explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă reține că, prin cererea de apel formulată, apelanta-reclamantă a formulat critici privind reținerea greșită de către prima instanță a intervenirii compensației legale, raportat la dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006. Totodată, apelanta a făcut referire la sentința civilă nr. 6075/03.11.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosar nr. x/2015, între aceleași părți, cu privire la alte pretenții ale reclamantei izvorâte din același contract și la sentința civilă nr. 163/20.06.2019, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x/2013, prin care judecătorul sindic a dispus obligarea societății C. la înscrierea întregii creanțe curente a Transelectrica (în total 16.950.117,14 RON, din care face parte și suma de 13.380.432,63 RON reținută de instanța de fond), în tabelul creditorilor.

Din analiza deciziei recurate, se constată, în primul rând, că instanța de apel nu a analizat, în concret, criticile apelantei-reclamante referitoare la neîndeplinirea condițiilor pentru intervenirea compensației legale la data deschiderii procedurii de insolvență, în raport de dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Se reține, totodată, că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil.

Or, singurele referiri ale instanței de apel la problema supusă dezbaterii constau, pe lângă redarea considerentelor primei instanțe, în reținerea faptului că Legea nr. 85/2006 privind procedurile de insolvență nu conținea vreo stipulație expresă care să prevadă compensarea datoriilor reciproce născute între creditor și debitorul insolvent pe durata procedurii insolvenței acestuia din urmă.

În ce privește reținerea incidenței dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 85/2014 și, corelativ, a posibilității compensării creanțelor reciproce deținute de debitorul insolvabil și creditorul său, inclusiv dacă se nasc după momentul deschiderii procedurii insolvenței, instanța supremă constată lipsa unui raționament al instanței de apel cu privire stabilirea legii speciale aplicabile în raport cu data deschiderii procedurii insolvenței debitoarei, respectiv 18.09.2013.

Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, or, deși instanța s-a pronunțat asupra posibilității compensării unor creanțe născute după data deschiderii procedurii insolvenței, guvernată de dispozițiile Legii nr. 85/2006, nu a prezentat în mod logic temeiurile de drept și de fapt care au dus la concluzia adoptată.

Deși instanța de apel menționează într-o proporție covârșitoare, considerente din decizia nr. 19/17.02.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care se referă la aplicarea dispozițiilor art. 90 alin. (1) și (2) și art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 1617 alin. (1) și (3) din C. civ., instanța supremă reține că acestea sunt străine de raportul juridic dedus judecății și de problema de drept dezbătută în prezenta cauză, respectiv posibilitatea compensării unei creanțe născute ulterior deschiderii procedurii insolvenței, sub imperiul dispozițiilor Legii nr. 85/2006.

În concluzie, motivarea sumară și confuză a instanței de apel echivalează cu o lipsă de motivare a deciziei, criticile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. fiind întemeiate, din acest punct de vedere.

În plus, instanța supremă constată că, deși prin memoriul de apel, cât și prin răspunsul la întâmpinare, apelanta-reclamantă a invocat existența sentinței civile nr. 6075/03.11.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosar nr. x/2015, pronunțată într-un dosar purtat între aceleași părți, privind pretenții izvorâte din același contract, prin care instanța a înlăturat apărările intimatei Transelectrica cu privire la intervenirea compensației, în decizia recurată nu se găsesc argumente privind analiza acestor susțineri, prin prisma efectului pozitiv al puterii de lucru judecat.

De asemenea, se constată că instanța de apel nu a făcut vorbire în decizia recurată nici despre mențiunile apelantei-reclamante privind sentința civilă nr. 163/20.06.2019, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x/2013, prin care judecătorul sindic a dispus obligarea societății-recurente C. la înscrierea întregii creanțe curente a Transelectrica (în total 16.950.117,14 RON, din care face parte și suma de 13.380.432,63 RON reținută de instanța de fond), în tabelul creditorilor.

Instanța supremă reține că o hotărâre trebuie să respecte exigențele art. 6 paragraful 1 din CEDO, întrucât, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse analizei, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Or, față de constatările expuse mai sus, instanța supremă apreciază că hotărârea instanței de apel nu cuprinde argumentele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței în ce privește respingerea apelului declarat de apelanta-reclamantă, cu atât mai mult cu cât din considerentele deciziei recurate nu rezultă că instanța de apel ar fi realizat o analiză a tuturor motivelor de apel formulate în cauză de REGIA AUTONOMĂ PENTRU ACTIVITĂȚI NUCLEARE, prin lichidator judiciar B.., deși avea obligația de a cenzura legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de tribunal în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel.

Prin urmare, în raport de cele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, fără o examinare concretă a motivelor de apel și a dispozițiilor legale invocate de către apelanta-reclamantă în cadrul apelului, Înalta Curte nu poate exercita controlul judiciar asupra legalității deciziei recurate din perspectiva motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. invocat de recurentă. Totodată, nu pot fi analizate nici criticile subscrise de recurentă motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, în realitate, vizează aplicarea greșită a dispozițiilor legale ale Legii nr. 85/2014 în detrimentul celor ale Legii nr. 85/2006, astfel că pot fi subsumate aceluiași motiv de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă REGIA AUTONOMĂ PENTRU ACTIVITĂȚI NUCLEARE, prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 1839 din 09 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe cu recomandarea de a analiza în mod concret criticile formulate și dispozițiile legale invocate în cadrul memoriului de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va cerceta dacă statuările din sentința civilă nr. 6075/03.11.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosar nr. x/2015, definitivă prin decizia nr. 2684/2021 din 09.12.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, se impun în prezenta cauză prin puterea de lucru judecat și va analiza care sunt implicațiile înscrierii în tabelul definitiv consolidat a creanței intimatei-pârâte, în raport cu situația de fapt și de drept dedusă judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă REGIA AUTONOMĂ PENTRU ACTIVITĂȚI NUCLEARE, prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 1839 din 09 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 01 martie 2022.