ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2124/2020

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate prevederile art. 20 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 85/2006, art. 1349 și urm., art. 1357-1358 C. civ., art. 194 și art. 113 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea acestei sentințe, prima instanță a reținut, în esență, că prin fapta sa de a nu formula, potrivit art. 73 din Legea nr. 85/2006 și în termen legal, contestație împotriva tabelului preliminar al creanțelor constituit împotriva debitoarei Energoconstrucția, pârâtul a încălcat atribuțiile expres stabilite în cuprinsul art. 20 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 85/2006 și a provocat un prejudiciu acesteia, constând în suma pretinsă prin acțiunea dedusă judecății, a cărei certitudine nu a mai putut fi supusă cenzurii unei instanțe.

Constatând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, existând fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și culpa pârâtului, tribunalul, în temeiul articolului 1357 C. civ., cu aplicarea articolului 20 din Legea nr. 85/2006, a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâtul la plata sumei de 200.574,04 RON către reclamantă, reprezentând despăgubiri.

Prin decizia nr. 278/2019 din 18 aprilie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva acestei sentințe, pe care a schimbat-o în sensul că a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, și a respins, totodată, acțiunea reclamantei ca nefondată.

Prin încheierea din 22 mai 2019, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în ultimul alineat al considerentelor deciziei nr. 278/18.04.2019, în sensul că în loc de "în consecință, se apreciază că sunt nefondate criticile", cum din eroare s-a menționat, se v-a consemna "în consecință, se apreciază că sunt fondate criticile."

În considerentele deciziei nr. 278/2019 din 18 aprilie 2019, instanța de apel a reținut, în esență, referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de apelantul-pârât, că este tardiv formulată, în condițiile în care această excepție nu a fost invocată și la prima instanță, ci direct în calea de atac a apelului.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a motivat că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale și în consecință sunt fondate criticile apelantului pârât. Astfel, pe lângă existența faptei, în cauză, trebuie cumulativ îndeplinite și alte condiții respectiv vinovăția și legătura de cauzalitate. Fapta imputată apelantului constă în nedepunerea de către acesta a contestației la tabelul preliminar de creanță al debitoarei Energoconstrucția, or, în cauză, e necesar a se dovedi atât vinovăția cât și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Instanța de apel a reținut că există reglementări în legea insolvenței, atât în Legea 85/2006, cât și ulterior în Legea 85/2014, referitoare la răspunderea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, art. 22 din Legea 85/2006, respectiv art. 60 din Legea 85/2014 și că legiuitorul a apreciat în sensul că acesta poate fi tras la răspundere numai în ipoteza în care își exercită atribuțiile cu rea credință sau gravă neglijență, respectiv culpă. Or, în speță, instanța de apel a considerat că nu s-a făcut dovada faptului că apelantul-pârât ar fi săvârșit fapta care i se impută cu rea credință sau din gravă neglijență, astfel încât să subziste condițiile vinovăției acestuia.

În plus, instanța de apel a arătat că nu este îndeplinită nici legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că în cauză nu s-a dovedit existența unui prejudiciu concret și implicit, a legăturii de cauzalitate cu presupusa faptă, în condițiile în care chiar în ipoteza în care Regia Autonomă pentru Activități Nucleare R.A. ar fi avut înscrisă creanța sa în tabelul preliminar al creanțelor debitoarei Energoconstrucția, nu s-a dovedit că în concret i s-ar fi și distribuit efectiv această sumă, având în vedere caracterul creanței pe care îl deținea aceasta.

Recurenta-reclamantă a subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. critici cu privire la greșita soluționare a acțiunii privind răspunderea civilă delictuală, susținând că în cauză sunt îndeplinite condițiile referitoare la vinovăție, prejudiciu și legătura de cauzalitate.

Astfel, referitor la vinovăție s-a arătat că fapta, constând în neexercitarea de către administratorul judiciar B.. a contestației la tabelul preliminar al Energoconstrucția S.A., reprezintă o nerespectare a obligațiilor stabilite prin art. 20 din Legea nr. 85/2006, in sarcina acestuia, existența vinovăției fiind prezumată.

Considerentele instanței de apel cu privire la lipsa vinovăției sunt rezultatul aplicării greșite a legii, deoarece administratorul judiciar este un profesionist care își cunoaște obligațiile, culpa acestuia constând în obligațiile care îi sunt conferite de legiuitor, iar art. 22 alin. (3) și (4) din Legea nr. 85/2006 prevede că acesta va fi sancționat dacă din culpă sau cu rea-credință nu își îndeplinește sau îndeplinește cu întârziere atribuțiile prevăzute de lege.

Prin urmare, raționamentul instanței de apel cu privire la vinovăția administratorului judiciar, în sensul că trebuie să îmbrace forma neglijenței grave sau a relei-credințe pentru a putea fi sancționat nu este susținută cu luarea în considerare și a art. 1357 alin. (2) C. civ., potrivit căruia autorul faptei răspunde pentru culpa ușoară.

Prejudiciul efectiv, cert și concret suferit de reclamantă rezidă în neînscrierea creanței în tabelul creditorilor, această creanță fiind pierdută.

Referitor la legătura de cauzalitate, recurenta-reclamantă a susținut că acest element al răspunderii civile delictuale nu se probează în mod necesar printr-un mijloc de probă, existența legăturii fiind statuată de către judecător prin aprecierea elementelor de fapt și a probelor administrate în cauză.

Prin urmare, constatarea instanței de apel în sensul că reclamantul nu a făcut proba legăturii de cauzalitate nu reprezintă o aplicare justificată a prevederilor legale.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că prin hotărârea dată, instanța de apel nu a reținut normele legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1357 alin. (2) și art. 1358 C. civ.

Considerentele reținute de instanța de apel doar cu privire legea specială, în lipsa precizării unei distincții între forma vinovăției cerută de norma generală și cea specială, lipsa precizării care este vinovăția cerută de legea specială și concluzia juridică prin care se consideră că se aplică una sau cealaltă dintre norme, echivalează cu o lipsa de motivare, dar și cu o motivare superficială în cauză.

Hotărârea recurată cuprinde considerente confuze și superficiale, în sensul că pe de o parte se reține lipsa existenței legăturii de cauzalitate ca și condiție premisă a concluziei care urmează, concluzie care la rândul său este greșită prin inserarea unei noi premise constând în lipsa prejudiciului.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că nu se poate reține o astfel de finalitate a raționamentului, întrucât nu se prezintă o motivare logică.

Stabilirea existenței legăturii de cauzalitate este lăsată la aprecierea instanței, existența ei este indisolubil legată de existența unei fapte și a prejudiciului produs, iar lipsa probei legăturii de cauzalitate nu poate reprezenta un motiv pur si simplu. Lipsa legăturii de cauzalitate este o consecință.

Recurenta a mai susținut că motivarea lipsește, deoarece condiționează existența prejudiciului produs prin neînscrierea creanței reclamantei de evoluția gestionării acesteia în ipoteza că ar fi fost admisă în procedura de insolvență a debitoarei Energoconstrucția S.A.

Situația ipotetică, neprodusă, nu poate fi probată și ca atare aceasta nu poate reprezenta un motiv în argumentarea deciziei apelate, în sensul lipsei prejudiciului, cu consecința inexistenței legăturii de cauzalitate.

În continuare, recurenta a reiterat argumentele care conduc la îndeplinirea condițiilor privind atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Intimatul a mai relevat că instanța de apel a procedat în concordanță cu textele legale, atunci când a menționat aplicabilitatea în speță a reglementarilor privind răspunderea administratorului judiciar cuprinse în prevederile speciale ale Legii nr. 85/2006 și nr. 85/2014, dar fără să piardă din vedere prevederile privind răspunderea civila delictuală regăsite în norma generală.

În opinia intimatului, acest motiv de casare a fost invocat în mod generic, fără a se indica în ce anume constă contradictorialitatea motivelor, ori care sunt motivele străine de natura cauzei.

Cu privire la incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și criticile subsumate acestuia, intimatul a susținut că recurenta a indicat în mod formal prevederile art. 22 alin. (3) și (4) din Legea nr. 85/2006 ca fiind greșit interpretate, însă fără a se dezvolta vreun argument în acest sens.

În continuare, intimatul a prezentat pe larg argumente privind neîndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale a sa.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă nu a depus punct de vedere la raport.

La 4 martie 2020, intimatul-pârât B. a depus punctul de vedere la raport, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității și nulității recursului.

Prin încheierea din 12 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimatul-pârât B. prin punctul de vedere la raport, reținând că aceasta nu reprezintă o veritabilă excepție a inadmisibilității, apărările formulate urmând a fi analizate odată cu soluționarea căii extraordinare de atac.

Prin aceeași încheiere, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins și excepția nulității recursului, invocată de același intimat-pârât, reținând că în conținutul cererii de recurs au fost invocate critici de nelegalitate ce fac posibilă încadrarea în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Totodată, a admis în principiu recursul declarat de reclamantă și a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, precum și al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la data de 27 octombrie 2020, ulterior acesta fiind preschimbat din oficiu pentru 3 noiembrie 2020.

Recursul reclamantei a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv, vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Din modul de expunere al criticilor rezultă că recurenta invocă nemotivarea hotărârii și motivarea contradictorie, însă, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că aceasta cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 425 lit. b) C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, motivarea fiind clară și concisă, instanța de control judiciar motivându-și hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul inexistenței răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Susținerile recurentei în sensul că instanța de apel nu a reținut normele legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1357 alin. (2) și art. 1358 C. civ., sau că au fost reținute prevederi vizând legea specială, nu sunt fondate, întrucât, în motivarea soluției pronunțate, instanța de apel a avut în vedere reglementările din legea insolvenței referitoare la răspunderea administratorului judiciar, respectiv art. 22 din Legea 85/2006, iar această normă juridică face trimitere implicită la toate elementele răspunderii civile delictuale de drept comun respectiv: prejudiciu, faptă ilicită, legătura de cauzalitate și vinovăție.

Nici criticile recurentei prin care se susține că nu s-a precizat care este distincția între forma vinovăției cerută de norma generală și cea specială, care este vinovăția cerută de legea specială și de ce se consideră că se aplică una sau cealaltă dintre norme, ceea ce echivalează cu lipsa motivării, dar și cu o motivare superficială în cauză, nu sunt fondate, întrucât instanța de apel a reținut că nu s-a făcut dovada faptului că apelantul-pârât ar fi săvârșit fapta care i se impută cu rea credință sau din gravă neglijență, astfel încât să subziste condițiile de vinovăție a acestuia.

Criticile recurentei nu susțin nici contradictorialitatea sau motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată. Or, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Astfel, întrucât în considerente instanța de apel analizează condițiile răspunderii civile delictuale și face aprecieri concrete cu privire la acestea și, totodată, motivează pentru care anume considerente a apreciat că nu s-a făcut dovada faptului că apelantul-pârât ar fi săvârșit fapta care i se impută cu rea credință sau din gravă neglijență, precum și văzând că instanța de prim control judiciar argumentează pentru care anume considerente a apreciat că nu este îndeplinită nici legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, reținând că nu s-a dovedit existența unui prejudiciu concret și implicit, a legăturii de cauzalitate cu presupusa faptă, decizia este la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Privită ca o garanție a imparțialității instanței și ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară și concisă și să se constituie într-o analiză riguroasă și concretă a problemelor esențiale ce au făcut obiectul judecății, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părți.

În aceeași măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă și coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esențiale în cauză și normele incidente.

În cauză, instanța de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care o susțin, astfel încât nu se poate susține nemotivarea deciziei recurate sau existența unor motive contradictorii.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel, nu echivalează cu incidența unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe acest temei vor fi respinse.

În plus, Înalta Curte constată că toate elementele prevăzute la art. 425 lit. b) C. proc. civ. se regăsesc în conținutul hotărârii recurate.

Din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat critici cu privire la greșita soluționare a acțiunii privind răspunderea civilă delictuală, susținând că în cauză sunt îndeplinite condițiile referitoare la vinovăție, prejudiciu și legătura de cauzalitate.

Motivul prevăzut de acest text de lege poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a normelor de drept material și analizând cu rigurozitate condițiile antrenării răspunderii civile delictuale a administratorului judiciar a statuat în mod judicios că nu s-a dovedit existența unui prejudiciu concret și implicit, a legăturii de cauzalitate cu presupusa faptă și nici nu s-a făcut dovada săvârșirii de către pârât a faptei ilicite cu vinovăție.

Instanța de apel a efectuat analiza condițiilor răspunderii civile delictuale în raport cu reglementările din legea insolvenței referitoare la răspunderea administratorului judiciar, respectiv art. 22 din Legea 85/2006, preluate ulterior și prin art. 60 din Legea nr. 85/2014, normă juridică ce face trimitere implicită la toate elementele răspunderii civile delictuale de drept comun.

Criticile recurentei în sensul că sunt rezultatul aplicării greșite a legii considerentele instanței de apel cu privire la lipsa vinovăției administratorului judiciar, precum și cele care vizează faptul că vinovăția acestuia trebuie să îmbrace forma neglijenței grave sau a relei-credințe, urmează a fi înlăturate.

Din reglementările existente în legea insolvenței referitoare la răspunderea administratorului judiciar, art. 22 din Legea 85/2006 și ulterior art. 60 din Legea nr. 85/2014, rezultă că acesta poate fi tras la răspundere numai în ipoteza în care își exercită atribuțiile cu rea credință sau gravă neglijență, culpă.

Astfel, având în vedere reglementările din legea insolvenței referitoare la răspunderea administratorului judiciar, în mod corect, instanța de apel a reținut că administratorul judiciar poate fi tras la răspundere numai în ipoteza în care își exercită atribuțiile cu rea credință sau gravă neglijență, culpă, și că, în speță, nu s-a făcut dovada faptului că pârâtul ar fi săvârșit fapta, care i se impută, cu rea credință sau din gravă neglijență, astfel încât să subziste condițiile de vinovăție a acestuia.

De asemenea, criticile recurentei referitoare la existența celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciu și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, nu sunt fondate.

Prejudiciul, alături de fapta ilicită, este elementul principal pentru activarea răspunderii civile. Pentru a fi reparat, un prejudiciu trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: să fie cert, în sensul că are o existență sigură și totodată poate fi evaluat în prezent; să fie direct, în sensul că este legat de fapta ilicită prin legătura de cauzalitate, ceea ce semnifică fapta ilicită, drept cauză a producerii prejudiciului, ca efect; să fie personal și să nu fi fost reparat la momentul solicitării.

Potrivit art. 249 C. civ., cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, sarcina probei revenind astfel reclamantei.

Or, și în ipoteza în care reclamanta ar fi avut înscrisă creanța sa în tabelul preliminar al creanțelor debitoarei Energoconstrucția, aceasta nu a dovedit că în concret i s-ar fi și distribuit efectiv această sumă, având în vedere caracterul creanței pe care reclamanta îl deținea, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, Înalta Curte reține că, prin aprecierea elementelor de fapt și a probelor administrate în cauză, instanța de apel a statuat temeinic și legal asupra inexistenței acestei legături.

Cum în cauză fapta imputată pârâtului constă în nedepunerea de către acesta a contestației la tabelul preliminar de creanță al debitoarei Energoconstrucția, și cum nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile a pârâtului, respectiv prejudiciu, vinovăția și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, hotărârea instanței de apel este la adăpost de orice critică.

De altfel, deși, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, recurenta, prin criticile formulate constând în redarea demersurilor întreprinse de administratorul judiciar referitoare la gestionarea creanței sale pentru a demonstra îndeplinirea condițiile legale în sensul atragerii răspunderii civile delictuale a acestuia, tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel probelor și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Astfel, prin intermediul criticilor formulate, în realitate, recurenta contestă modul în care instanța de apel a stabilit și interpretat starea de fapt prin raportare la probele aflate la dosarul cauzei, înscrisurile avute în vedere la stabilirea acestei situații de fapt, lucru care nu vizează nelegalitatea deciziei atacate cu recurs, ci numai netemeinicia acesteia.

Prin urmare, Înalta Curte reține că argumentele recurentei-reclamante întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu sunt fondate, având în vedere că instanța de apel nu a aplicat greșit dispozițiile legale referitoare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, motiv pentru care urmează a fi înlăturate.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod judicios, instanța de apel a apreciat că se impune admiterea apelului pârâtului, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, fiind evocat raționamentul în baza căruia s-a ajuns la această concluzie, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care au condus la soluția pronunțată, conform dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Față de cele reținute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta REGIA AUTONOMĂ PENTRU ACTIVITĂȚI NUCLEARE R.A., prin lichidator judiciar A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta REGIA AUTONOMĂ PENTRU ACTIVITĂȚI NUCLEARE R.A., prin lichidator judiciar A.., împotriva deciziei nr. 278/2019 din 18 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2020.