ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1711/2018

Ședința publică din data de 10 mai 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția a II-a civilă la data de 21 mai 2014, reclamanta Regia Autonomă pentru Activități Nucleare în Reorganizare, prin administrator judiciar A. SPRL, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1090831,70 RON compusă din factura de penalitate nr. x/31.12.2013 si tabel de calcul penalitate aferent, facturile nr. x din 24.02.2012; nr. x din 26.03.2012, nr. x din 25.04.2012, x din 25.02.2013, nr. x din 15.03.2013, nr. x din 15.03.2013, nr. x din 25.04.2013, nr. x din 24.05.2013, nr. x din 19.06.2013, nr. x din 23.07.2013, nr. x din 19.08.2013, nr. x din 25.10.2013, nr. x din 18.11.2013, neîncasate la scadenta si fac obiectul calcului de penalitate.

Prin sentința civilă nr. 127/2014 a Tribunalului Mehedinți, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea reclamantei Regia Autonomă pentru Activități Nucleare în Reorganizare, prin administrator judiciar A. SPRL și a fost obligată pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. la plata către reclamantă a sumei de 1.090.831,70 RON reprezentând contravaloarea facturii nr. x din 31.12.2013.

Prin decizia civilă nr. 843 din 5 noiembrie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins ca lipsite de interes apelurile declarate de pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A..

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A., a casat decizia nr. 843/2015 și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, ca instanță de recurs.

Prin decizia nr. 124/2017 a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă au fost admise recursurile declarate de pârâtă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A., au fost casate sentințele recurate și a fost trimisă cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 4406 din 20 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respinsă cererea de suspendare ca nefondată.

A fost admisă cererea formulată de reclamanta Regia Autonomă pentru Activități Nucleare RA prin lichidator judiciar B. SPRL în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.090.831,70 de RON reprezentând penalități, fiind respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, care a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. împotriva sentinței civile nr. 4406 din 20 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 5 martie 2018.

La termenul de judecată din 10 mai 2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele:

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel București.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel București, aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul București.

Astfel, în aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul București revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel București, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă Compania Națională de Transport a Energiei Electrice Transelectrica S.A. împotriva sentinței civile nr. 4406 din 20 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2018.