Decizia nr. 196/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 496/2024 a Tribunalului Caraș-Severin

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: 1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04.03.2024 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2024, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Oraș Anina, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.134.074,12 RON și a cheltuielilor de judecată. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1350 alin. (1) și (2) C. civ. Prin sentința civilă nr. 496 din 18 septembrie 2024, Tribunalul Caraș-Severin a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A.

și a obligat pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Anina la plata sumei de 1.134.074,12 RON și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 21.490,74 RON. 2. Apelul pârâtei formulat împotriva acestei hotărâri a fost respins de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi prin decizia civilă nr. 331/A pronunțată la 18 iunie 2025, apelanta fiind obligată la plata către intimata-reclamantă a sumei de 12.623,82 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Împotriva acestei decizii, la 8 septembrie 2025, a formulat recurs pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Anina, prin care a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre soluționare instanței de fond, iar în subsidiar, casarea deciziei instanței de apel și, în rejudecare, respingerea în întregime a cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. Memoriul de recurs a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Într-o primă critică, recurenta a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit existența unui raport juridic contractual între aceasta și intimata-reclamantă, deși unitatea administrativ-teritorială nu a fost parte semnatară a contractelor de finanțare invocate ca temei al pretențiilor deduse judecății.

Potrivit susținerilor sale, aceste contracte au fost încheiate între beneficiarul proiectului, respectiv societatea A. S.A., și autoritățile de management, fiind doar avizate de B.. Recurenta a mai precizat că instanța nu a explicat în ce mod avizarea contractelor de finanțare de către B. ar putea produce efecte juridice directe în sarcina sa, în condițiile în care o asemenea avizare nu presupune asumarea unor obligații contractuale directe de către membrii asociației. Din aceeași perspectivă, recurenta a contestat soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive prin raportare la prevederile art. 59 C. proc. civ., arătând că UAT Orașul Anina nu este semnatar al contractelor de finanțare invocate, acestea fiind încheiate între A. S.A.

și autoritatea de management, cu simpla avizare a C.. S-a susținut că, în aceste condiții, răspunderea contractuală nu poate fi angajată față de o entitate care nu are calitatea de parte contractuală, instanța de apel nesocotind principiul relativității efectelor contractului consacrat de art. 1270 C. civ.. Recurenta a mai arătat că simpla calitate de membru al unei asociații de dezvoltare intercomunitară nu este aptă să genereze obligații contractuale în lipsa unui mandat special de asumare a acestora. De asemenea, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile referitoare la solidaritatea obligațiilor, fără a stabili în prealabil existența unei obligații contractuale în sarcina sa.

În opinia titularei memoriului de recurs, solidaritatea nu poate suplini lipsa calității de debitor contractual și nu poate justifica obligarea sa în absența introducerii în cauză a B. și a emitentului hotărârilor de consiliu local invocate. În acest sens, s-a arătat că apărările referitoare la necesitatea introducerii în cauză a entităților implicate în proiect au fost respinse fără o analiză reală a raportului juridic dedus judecății, deși acestea vizau lipsa identității dintre părțile procesului și subiectele raportului juridic litigios. În continuare, recurenta a precizat că instanța de apel a realizat o interpretare greșită a mecanismului contractual al finanțării proiectului, făcând o confuzie între obligația de a asigura sursele de cofinanțare prin includerea sumelor necesare în bugetele locale și o pretinsă obligație de plată efectivă și anticipată către beneficiar.

În opinia sa, contractele de finanțare nu instituie o obligație de virare în avans a cotelor de cofinanțare, ci reglementează un mecanism de decontare a cheltuielilor eligibile, realizat prin intermediul cererilor de plată sau de rambursare formulate după executarea și recepția lucrărilor. În acest context, recurenta a susținut că instanța de apel nu a analizat dacă au fost formulate și aprobate cereri de rambursare aferente lucrărilor executate pe raza orașului Anina, iar în lipsa unor astfel de dovezi nu poate fi reținută exigibilitatea obligației de plată. Potrivit recurentei, aprecierea instanței de apel cu privire la relevanța acestor elemente pentru stabilirea exigibilității obligației de plată este străină de natura contractelor de finanțare și nu rezultă dintr-o analiză efectivă a clauzelor contractuale incidente, în special a dispozițiilor art. 3 alin. (4). Totodată, recurenta a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor O.U.G.

nr. 60/2020, susținând că instanța de apel a preluat, fără o analiză proprie, susținerile intimatei-reclamante referitoare la majorarea sumelor aferente cofinanțării, fără a verifica dacă aceste sume sunt efectiv suportate din bugetele locale ori dacă sunt aferente unor lucrări executate în beneficiul recurentei. S-a arătat că instanța nu a individualizat contribuția pretins datorată de orașul Anina și nu a corelat cuantumul sumei solicitate cu lucrările efectiv realizate. În ceea ce privește condițiile răspunderii civile contractuale, recurenta a învederat că instanța de apel a reținut în mod nejustificat existența unui prejudiciu și a unei culpe contractuale, în lipsa dovezii că intimata-reclamantă ar fi efectuat plăți în numele și pe seama recurentei sau că s-ar fi subrogat în drepturile vreunui creditor.

S-a arătat că eventualele pierderi invocate de intimată sunt consecința propriului management defectuos al proiectului și nu pot fi transferate asupra autorităților locale prin intermediul unei acțiuni în răspundere contractuală. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă la 22 septembrie 2025. Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat, pe cale de excepție anularea recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, respingerea acestuia ca nefondat și obligarea recurentei la plata tuturor cheltuielilor de judecată. În susținerea excepției nulității recursului s-a arătat că argumentele formulate prin memoriul de recurs nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc.

civ., întrucât criticile recurentei tind, în realitate, la o reevaluare a situației de fapt deja analizate de instanțele de fond, prin reinterpretarea clauzelor contractuale. Prin rezoluția din 19 noiembrie 2025 a fost stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la 17 februarie 2026, cu citarea părților în ședință publică. Înalta Curte, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate va analiza excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare, excepție care va fi admisă pentru următoarele considerentele: Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc.

civ., poate fi exercitată în condițiile prevăzute de lege. În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală acestor exigențe legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanța de recurs. Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc.

civ., precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare și/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greșit. Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului. Pornind de la aceste repere teoretice, cu privire la recursul pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Anina, instanța supremă reține că argumentele formulate de autoarea căii de atac se doresc a fi subsumate formal motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc.

civ., susținând, pe de o parte, că hotărârea instanței de apel ar fi lipsită de o motivare corespunzătoare, iar pe de altă parte că aceasta ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Examinând însă conținutul memoriului de recurs, Înalta Curte constată că argumentele dezvoltate de titulara căii de atac nu configurează veritabile critici de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci reprezintă, în esență, o reluare a susținerilor formulate în apel, prin care a fost criticată soluția pronunțată de prima instanță sub aspectul mecanismului contractual al finanțării proiectului, al raporturilor juridice dintre entitățile implicate și al temeiului contractual al răspunderii pârâtei.

Astfel, prin motivele invocate, recurenta-pârâtă își exprimă, în realitate, dezacordul față de concluziile instanțelor de fond cu privire la existența obligației de cofinanțare și la angajarea răspunderii sale contractuale, reiterând argumentele privind lipsa calității procesuale pasive a UAT Orașul Anina în raport cu contractele de finanțare, pe considerentul că nu este semnatara acestora, susținând totodată existența unei răspunderi contractuale solidare a B., a Consiliului Local Anina și a celorlalte unități administrativ-teritoriale cobeneficiare. De asemenea, a invocat faptul că exigibilitatea obligației de cofinanțare ar fi condiționată de executarea efectivă a lucrărilor și de existența unor cereri de plată ori de rambursare aprobate de Autoritatea de Management, a criticat interpretarea mecanismului contractual de cofinanțare, susținând că majorarea valorii proiectului ar fi fost determinată de un management defectuos al intimatei-reclamante.

Or, toate aceste apărări au format în mod explicit obiectul judecății în apel, primind o dezlegare detaliată și motivată prin decizia atacată. Instanța de control judiciar devolutiv, examinând criticile formulate prin cererea de apel, a reținut, în esență, că UAT Orașul Anina are calitate procesuală pasivă derivată din calitatea sa de membru al C. — asociație semnatară a contractelor de finanțare în numele și pe seama unităților administrativ-teritoriale membre —, precum și din hotărârile Consiliului Local Anina prin care și-a exprimat acordul cu privire la realizarea proiectului și asumarea contribuției aferente.

De asemenea, s-a reținut că obligația de cofinanțare a pârâtei este prevăzută expres și necondiționat în contractele de finanțare, că mecanismul contractual al finanțării nu exonerează autoritățile locale de obligația de a asigura contribuția proprie și că dispozițiile contractuale nu impun corelarea plății cu stadiul fizic al lucrărilor sau cu aprobarea unor cereri de rambursare. Prin urmare, decizia instanței de control judiciar devolutiv cuprinde o analiză detaliată a argumentelor formulate de apelantă și expune raționamentul juridic care a fundamentat soluția de respingere a apelului, însă memoriul de recurs nu conține critici punctuale îndreptate împotriva acestor considerente.

Pentru declanșarea unui veritabil control de legalitate asupra acelorași aspecte, recurenta trebuia să se raporteze la modalitatea în care instanța de apel a răspuns criticilor sale și la analiza realizată de aceasta, în condițiile în care obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, iar instanța de recurs se pronunță exclusiv din perspectiva legalității. Simpla reiterare, prin recurs, a argumentelor și criticilor invocate în fața instanțelor de fond și de apel, asupra cărora acestea s-au pronunțat deja, nu echivalează cu o motivare a recursului în sensul art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu sunt formulate critici concrete de nelegalitate ale hotărârii atacate prin evocarea eventualelor erori de judecată imputate instanței de apel.

Așadar, având în vedere că legea recunoaște doar dublu grad de jurisdicție, iar recursul reprezintă o cale extraordinară de atac circumscrisă exclusiv controlului de legalitate, motivele de casare întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. au fost doar formal invocate. În realitate, recurenta a urmărit, prin reluarea criticilor cenzurate de instanța de apel, obținerea unei noi evaluări a situației de fapt cu privire la mecanismul contractual al finanțării și la temeiul juridic al răspunderii sale. Or, în condițiile în care recurenta-pârâtă a reiterat, de o manieră identică, critici formulate în faza procesuală anterioară, fără a indica în mod concret în ce constă nelegalitatea deciziei instanței de apel, Înalta Curte constată că recursul, astfel cum a fost formulat, nu întrunește cerințele legale pentru declanșarea unui veritabil control de legalitate asupra hotărârii atacate.

În această situație, sancțiunea nulității recursului devine incidentă nu doar în ipoteza în care motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și atunci când motivarea este necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. Totodată, Înalta Curte constată că în cauză nu se identifică motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, reținând și caracterul întemeiat al apărărilor formulate de intimată prin întâmpinare, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, să anuleze recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul Anina împotriva deciziei civile nr. 331/A din 18 iunie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Anina în promovarea recursului de față și în raport cu solicitarea intimatei-reclamante A. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 452 și 453 din C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 10.890 RON, reprezentând onorariu avocațial, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar (factura Seria x nr. x din 10 octombrie 2025 și ordinul de plată nr. x din 14 octombrie 2025 emis de D.).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Anulează recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Anina împotriva deciziei civile nr. 331/A din 18 iunie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi. Obligă recurenta-pârâtă pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Anina la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a sumei de 10.890 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 februarie 2026.