Decizia nr. 194/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 2585/2023 a Tribunalului București

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: 1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12.04.2022 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței să constate nulitatea absolută a contractului nr. x pretins a fi fost încheiat la data de 01.07.2020 între părți, invocând ca temei al nulității lipsa consimțământului reclamantei la încheierea acestui act juridic. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 2585 din 07 noiembrie 2023, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată și a obligat reclamanta A. S.R.L.

la plata către pârâta B. S.R.L. a sumei de 14.240,59 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat. 2. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, calea de atac fiind respinsă ca nefondată de către Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 802 pronunțată la 15 mai 2025, apelanta fiind obligată la plata către intimata-pârâtă a sumei de 3.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, astfel cum au fost reduse. 3. La 27 august 2025 reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecare instanței de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa de timbru și onorariu avocațial, fiind invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. Într-o primă critică, recurenta-reclamantă a susținut că decizia instanței de apel este nelegală ca urmare a aplicării greșite a principiului autorității de lucru judecat, prevăzut de art. 430 alin. (1) și art. 431 alin. (1) și (2) C. proc. civ., sub cele două aspecte ale sale, pozitiv și negativ. În acest sens, a arătat că instanța de apel a reținut în mod eronat existența identității de cauză juridică între prezenta acțiune și procedura anterioară de insolvență (dosarul nr. x/2021), deși judecătorul-sindic a fost învestit exclusiv cu analiza caracterului cert, lichid și exigibil al creanței, în cadrul unei proceduri speciale, limitate prin lege. S-a susținut că apărările formulate în dosarul de insolvență au avut un caracter incidental și nu au vizat, și nici nu puteau viza, analiza unei condiții de validitate a contractului, respectiv existența consimțământului societății la încheierea acestuia.

Autoarea recursului a arătat că temeiul acțiunii deduse judecății, constând în lipsa consimțământului ca element ad validitatem al contractului, a fost invocat pentru prima dată în prezenta cauză, fiind distinct de cadrul juridic al procedurii de insolvență. În aceste condiții, s-a susținut că instanțele de fond și de apel au procedat la o interpretare extensivă și nejustificată a efectelor pozitive și negative ale autorității de lucru judecat, atribuind caracter decizional unor considerente ce excedează competenței judecătorului-sindic, fără a examina în mod efectiv apărările și mijloacele de probă invocate. S-a mai precizat că această recalificare și analiză a excepției autorității de lucru judecat trebuia supusă dezbaterii contradictorii a părților pentru a fi respectate dreptul la apărare și dreptul la un procesul echitabil.

Sub un alt aspect, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 477 și art. 479 C. proc. civ., întrucât nu a procedat la o analiză efectivă a motivelor de apel. S-a arătat că instanța de control judiciar devolutiv a omis să examineze criticile privind interpretarea eronată de către prima instanță a dispozițiilor art. 70 și art. 72 din Legea nr. 31/1990, referitoare la atribuțiile administratorilor și la reprezentarea societății în raporturile cu terții. În acest sens, recurenta a precizat că instanța de fond a soluționat cauza pornind de la o falsă problemă de drept, legată de depășirea limitelor mandatului administratorului, deși aceasta nu a invocat nici depășirea atribuțiilor de administrare, nici lipsa consimțământului ca urmare a unei limitări statutare sau legale a mandatului.

Aceste critici de nelegalitate, dezvoltate pe larg în apel, nu au fost analizate de instanța de control judiciar devolutiv, care s-a limitat la menținerea soluției primei instanțe, fără a răspunde argumentelor concrete formulate de apelantă. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă la 18 septembrie 2025. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat, în principal, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., anularea recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Prin rezoluție a fost stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la 17 februarie 2026, cu citarea părților în ședință publică.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține caracterul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, pe de o parte, că instanța de apel ar fi aplicat în mod greșit principiul autorității de lucru judecat, consacrat de art. 430 alin. (1) și art. 431 alin. (1) și (2) C. proc. civ., iar pe de altă parte, că ar fi încălcat dispozițiile art. 477 și art. 479 din același cod, întrucât nu ar fi procedat la o analiză efectivă a motivelor de apel.

Critica ce conturează încălcarea regulilor de procedură prevăzute de art. 430 alin. (1) și art. 431 alin. (1) și (2) C. proc. civ., prin aplicarea greșită a principiului autorității de lucru judecat sub cele două aspecte ale sale, pozitiv și negativ, precum și a efectelor sentinței civile nr. 2910/27.05.2021 pronunțate de Tribunalul București în dosarul de insolvență nr. x/2021/a1, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 390/03.03.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, va fi cenzurată din perspectiva motivului de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.. Potrivit acestui text legal, casarea este justificată în ipoteza în care instanța a nesocotit autoritatea de lucru judecat.

Argumentele aduse în susținerea acestui motiv de recurs sunt însă nefondate și vor fi înlăturate pentru rațiunile care succed. Unul dintre efectele de care se bucură hotărârea judecătorească este cel al autorității de lucru judecat, indiferent că aceasta a soluționat fondul procesului, a statuat asupra unei excepții procesuale sau asupra oricărui alt incident, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., iar acest efect privește atât dispozitivul, cât și considerentele pe care hotărârea se sprijină, conform alin. (2) al aceluiași articol. Articolul 431 din C. proc. civ.

consacră cele două dimensiuni ale autorității de lucru judecat: efectul negativ, reglementat de alin. (1), potrivit căruia nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, pentru aceeași cauză și același obiect, și efectul pozitiv, prevăzut de alin. (2), conform căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă acesta are legătură cu soluționarea celui din urmă. Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că dezlegările date definitiv unei chestiuni litigioase se impun într-un litigiu ulterior ca un dat jurisdicțional, fără a mai putea fi repuse în discuție, această regulă exprimând exigențele principiului securității raporturilor juridice și ale adagiului res judicata pro veritate habetur, în considerarea căruia ceea ce a fost judecat definitiv este prezumat a exprima adevărul juridic dintre părți.

Raportând aceste considerente la cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că instanța de apel a recunoscut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a chestiunii litigioase dezlegate definitiv în dosarul nr. x/2021, reținând, în acord cu prima instanță, că problema existenței consimțământului recurentei-reclamante la încheierea contractului contestat fusese deja tranșată în litigiul anterior purtat între aceleași părți, în dosarul de insolvență. În acel cadru procesual, apărarea debitoarei a vizat tocmai contestarea existenței valabile a contractului în temeiul art. 1179 și art. 1247 alin. (4) C. civ., la alin. (1) pct. 4 al art. 1179 C. civ. fiind reglementat consimțământul, susținere prin care s-a urmărit înlăturarea caracterului cert, lichid și exigibil al creanței pretinse de creditor.

Această chestiune litigioasă a fost analizată și dezlegată în mod explicit de judecătorul-sindic, care a statuat, cu caracter definitiv, că susținerile debitoarei referitoare la neîncheierea valabilă a contractului potrivit condițiilor de validitate prevăzute de lege, precum și la lipsa semnăturii reprezentantului legal care putea exprima voința persoanei juridice în legătură cu încheierea actului juridic contestat sunt lipsite de suport probator. Împrejurarea că aceeași apărare a fost valorificată în litigiul anterior pe cale incidentală nu este de natură să înlăture autoritatea de lucru judecat a dezlegării astfel pronunțate. Dimpotrivă, tocmai art. 430 alin. (2) C. proc. civ. conferă autoritate de lucru judecat și considerentelor decizorii prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, chiar dacă rezolvarea acesteia nu se regăsește distinct în dispozitiv.

Sub acest aspect, nu poate fi primită teza recurentei potrivit căreia numai instanța de drept comun, învestită cu acțiunea în nulitate, ar fi fost competentă să statueze asupra existenței consimțământului la încheierea contractului. Ceea ce prezintă relevanță nu este cadrul procesual formal în care s-a realizat analiza anterioară, ci împrejurarea că pentru soluționarea litigiului de insolvență instanța a fost chemată să se pronunțe asupra aceleiași chestiuni litigioase, respectiv asupra susținerii că actul juridic nu ar fi fost asumat de societate. Odată ce această apărare a fost invocată, dezbătută și respinsă printr-o hotărâre definitivă, partea și-a epuizat posibilitatea procesuală de a relua aceeași chestiune litigioasă într-un proces ulterior, sub o altă calificare juridică.

De aceea, în mod legal instanța de apel a reținut incidența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, observând că, deși acțiunea ulterioară a fost formulată ca o cerere în constatarea nulității absolute a contractului, chestiunea litigioasă esențială dedusă judecății era identică celei anterior soluționate. Or, efectul pozitiv al lucrului judecat nu presupune, spre deosebire de efectul negativ, existența necesară a triplei identități de părți, obiect și cauză, fiind suficient ca, în litigiul ulterior, să fie repusă în discuție între părți o chestiune litigioasă deja tranșată definitiv pe cale incidentală, prin considerente care au primit efectul autorității lucrului judecat. De altfel, nici din perspectiva efectului negativ al lucrului judecat argumentația recurentei nu poate fi primită, câtă vreme în ambele litigii există identitate de părți și de chestiune litigioasă.

În acest context, susținerea recurentei potrivit căreia instanța de apel ar fi procedat la o aplicare extensivă și nelegală a autorității de lucru judecat nu poate fi primită, curtea de apel realizând o analiză conformă exigențelor legale și reținând, în mod judicios, cu respectarea dreptului la un proces echitabil și al dreptului la apărare, că dezlegările anterioare ale judecătorului-sindic se impuneau în prezenta cauză. Prin urmare, motivul de recurs analizat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. este nefondat. De asemenea, nefondată este și critica subsumată art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care recurenta a susținut că instanța de control judiciar devolutiv ar fi încălcat dispozițiile art. 477 și art. 479 C. proc.

civ., întrucât nu ar fi analizat motivele de apel referitoare la interpretarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 70 și art. 72 din Legea nr. 31/1990, privind atribuțiile administratorilor și reprezentarea societății în raporturile cu terții. În legătură cu această susținere, Înalta Curte reține că obligația instanței de apel de a examina cauza sub toate aspectele deduse judecății subzistă doar dacă chestiunea litigioasă nu a fost deja tranșată cu autoritate de lucru judecat. Or, instanța de apel a constatat, în mod legal, că problema existenței consimțământului la încheierea contractului contestat a fost dezlegată definitiv în cadrul dosarului de insolvență, fiind incident efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

În aceste condiții, analiza alegațiilor privind aplicarea dispozițiilor art. 70 și art. 72 din Legea nr. 31/1990 devenea lipsită de utilitate, întrucât ar fi presupus reexaminarea în fond a problemei de drept care a primit dezlegare. Prin urmare, instanța de apel a procedat în mod corect atunci când nu a mai examinat aceste susțineri, apreciind implicit că ele nu sunt apte să înlăture incidența autorității de lucru judecat. Pentru rațiunile expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă. Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante A. S.R.L. în promovarea recursului de față și în raport cu solicitarea intimatei-pârâte B. S.R.L.

privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 452 și 453 din C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 3.097,10 RON, reprezentând onorariu avocațial și cheltuieli, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar (factura nr. x/27.11.2025 și ordinul de plată nr. x din 30 decembrie 2025 emis de C.).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 802 din 15 mai 2025 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. S.R.L. a sumei de 3.097,10 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 februarie 2026.