Decizia nr. 1878/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 215/2023 a Tribunalului Timiș

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 19 iulie 2021 pe rolul Tribunalului Timiș, sub număr de dosar x/2021, reclamanta A. S.R.L.

a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună rezoluțiunea contractului de execuție lucrări nr. x din 16 iulie 2018, ca urmare a neexecutării culpabile, de către pârâtă, a obiectului contractului; repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, ca urmare a admiterii petitului 1 al cererii de chemare în judecată, cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 218.545,38 RON, reprezentând cuantumul sumei achitate și nedatorate, pentru executarea lucrării de către pârâtă și obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi de întârziere din suma plătită, calculate de la data de 25 septembrie 2018 (termenul de execuție al lucrării) până la data achitării debitului, cuantumul acestora pe zi de întârziere fiind de 2.185,45 RON; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 215 din 24 februarie 2023, Tribunalul Timiș - secția a II-a Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. (fostă C. S.R.L.), în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a dispus rezoluțiunea contractului de execuție lucrări nr. x din 16 iulie 2018, din cauza neexecutării culpabile, de către pârâtă, a obiectului contractului, a repus părțile în situația anterioară încheierii contractului de execuție lucrări nr. x din 16 iulie 2018 și a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 234.367,41 RON; totodată, a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată și a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum total de 19.532,65 RON din care taxă judiciară de timbru - 7.101,65 RON, onorariu avocat - 5.831 RON și onorariu expert judiciar - 6.600 RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B. S.R.L. Prin decizia civilă nr. 81/A din 20 februarie 2024, Curtea de Apel Timișoara - secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a admis apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 215 din 24 februarie 2023, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în întregime cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. A obligat reclamanta la plata în favoarea pârâtei a cheltuielilor de judecată în apel în cuantum de 16.396,17 RON. Împotriva acestei decizii, a formulat recurs reclamanta A. S.R.L. care a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc.

civ. Prin decizia civilă nr. 2314 din 11 decembrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă a admis recursul reclamantei, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel. Înalta Curte a reținut că motivarea instanței de apel nu respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât considerentele deciziei atacate nu relevă un raționament corect și logic, care să susțină soluția din dispozitiv. Din motivare nu rezultă care este rațiunea pentru care, deși a constatat că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale de executare completă a lucrărilor și de punere în funcțiune a podurilor rulante, curtea de apel a apreciat că nu se impune rezoluțiunea contractului.

Argumentația potrivit căreia neexecutarea este de mică însemnătate este incoerentă și nu poate fi avută în vedere deoarece instanța de apel a reținut trunchiat concluziile raportului de expertiză, pe baza cărora a constatat că, în procente, pârâta și-a îndeplinit obligațiile în proporție de 99%, și a ignorat restul concluziilor expertului, fără a explica de ce acestea nu au fost integrate în silogismul logico-juridic. Prin decizia civilă nr. 304/A din 5 iunie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., în contradictoriu cu intimata reclamantă A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 215 din 24 februarie 2023, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2021.

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.. A fost obligată intimata-reclamantă A. S.R.L. la plata către apelanta pârâtă B. S.R.L. a sumei de 16.396,17 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. În termen legal invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 304/A din 5 iunie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi Cu referire la incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., recurenta apreciază că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 501 C. proc. civ., întrucât nu a ținut cont de îndrumările Înaltei Curți de Casație și Justiție dispuse prin decizia de casare nr. 2314 din 11 decembrie 2024. Astfel, Curtea de Apel Timișoara, în rejudecarea apelului, era ținută să analizeze, cu respectarea efectului devolutiv al apelului, susținerile din memoriul de apel și apărările formulate prin întâmpinare, precum și probele existente la dosar și să construiască un raționament logico-juridic coerent și clar. Cu toate acestea, instanța de apel a ignorat, în continuare, o serie de argumente și probe esențiale pentru justa soluționare a cauzei și a persistat în contradicțiile considerentelor sale.

Instanța de apel a continuat să ignore o serie a concluziilor expertului tehnic judiciar, conform cărora rezulta vădita neexecutare culpabilă a obligațiilor esențiale de către intimata-pârâtă, reținând, în continuare, trunchiat concluziile raportului pe baza cărora intimata-pârâtă și-ar fi îndeplinit obligațiile în proporție de 99% și a ignorat, în mod nelegal și cu încălcarea celor dispuse de instanța de recurs, restul concluziilor expertului, fără a prezenta vreun argument pentru care le ignoră în continuare. Totodată, susține că instanța de apel, în mod nelegal, a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului, respectiv prevederile art. 477 C. proc. civ., întrucât a reținut inclusiv aspecte care nu au fost invocate de B. prin apel.

Curtea de Apel Timișoara nu s-a rezumat strict la analiza motivelor și criticilor din apel și a rejudecării fondului din perspectiva acelor critici, ci a procedat la reanalizarea întregului fond. Mai mult, Curtea de Apel Timișoara în loc să prezinte un raționament logico-juridic coerent și clar prin luarea în considerare a motivelor invocate prin apel și prin întâmpinarea la apel sau prin concluziile scrise depuse de reclamantă, precum și a probelor administrate în cauză (inclusiv prin luarea în considerare a tuturor concluziilor expertului judiciar), aceasta a ales să analizeze aspecte referitoare la o eventuală culpă comună, încercând să găsească o justificare intimatei-pârâte pentru neexecutarea unei obligații esențiale din partea B., respectiv de a executa lucrări și a le pune în funcțiune în mod conform.

B. a invocat nelegalitatea hotărârii primei instanțe pe motiv că și-ar fi executat obligațiile sale, respectiv de a preda documentația necesară pentru efectuarea formalităților de ISCIR-izare, însă, aceasta nu a invocat vreo execepție de neexecutare a obligațiilor societății recurente care să o fi împiedicat pe intimata-pârâtă la executarea propriilor sale obligații. Prin apărările formulate, reclamanta a arătat că B. nu a predat toate documentele necesare pentru efectuarea formalităților necesare, aspect reținut expres prin raportul de expertiză tehnică judiciară și că nu și-a executat obligațiile în mod conform. Cu toate acestea, Curtea de Apel Timișoara a reținut diverse pretinse neexecutări ale recurentei-reclamante care ar fi împiedicat intimata-pârâtă să își execute propriile sale obligații, ceea ce, în opinia recurentei, este nelegal.

În ceea ce privește incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susține, în esență, că motivarea instanței de apel este necorespunzătoare, întrucât unele considerentele sunt contradictorii, astfel că hotărârea atacată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității. Pe de altă parte, motivarea instanței de apel este una necorespunzătoare, întrucât a ignorat, în continuare, o serie de argumente esențiale pentru justa soluționare a cauzei invocate de reclamantă, dar și concluziile expertizei tehnice judiciare conform cărora nu au fost predate toate documentele necesare pentru formalitățile de ISCIR-izare, nefiind puse în funcțiune lucrările de către intimata-pârâtă, aspect ce conduce la o nemotivare suficientă a hotărârii recurate din această perspectivă.

Totodată, instanța de apel nu prezintă motivele pentru care a înlăturat de la aplicare înscrisurile invocate de recurentă sau concluziile expertizei tehnice administrate în cauză din care rezultă fără tăgadă că intimata-pârâtă nu și-a executat o serie de obligații esențiale, aspect ce conduce la sancțiunea rezoluțiunii Convenției încheiate între părțile litigante. Astel, mai susține recurenta, este încălcat și dreptul la un proces echitabil, drept protejat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În dezvoltarea motivului de nelegalitate instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., se susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1872 C. civ.

(derogatorii de la cele de dreptul comun - art. 1549 și 1551 C. civ.) ce reglementează dreptul beneficiarului de a obține rezoluțiunea contractului de antrepriză în situația în care fie nu a fost respectat termenul convenit pentru recepția lucrării, fie lucrarea nu se execută în modul agreat de părți și în termenul stabilit. Or), exact aceasta era situația și în prezenta cauză. În mod nelegal, apreciază recurenta, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 1549 și 1551 C. civ. se aplică în completarea celor de la art. 1872 C. civ.. În realitate, cazurile în care se poate obține rezoluțiunea unui contract de antrepriză prevăzute la art. 1872 C. civ. sunt derogatorii de la regula generală prevăzută de art. 1549 C. civ.

Instanța de apel era ținută să facă aplicarea cu prioritate a dispozițiilor art. 1872 C. civ., conform cărora recurenta are dreptul de a obține rezoluțiunea contractului de antrepriză în situația în care fie nu a fost respectat termenul convenit pentru recepția lucrării, fie lucrarea nu se execută în modul agreat de părți și în termenul stabilit. În speță, sunt incidente cazurile referitoare la nerespectarea termenului convenit pentru recepția lucrării, precum și cel referitor la neexecutarea lucrărilor conform, în modul agreat de părți și în termenul stabilit prin Contractul de execuție. De asemenea, executantul nu efectuează alte obligații ce îi revin conform legii (punerea la dispoziție a întregii documentații necesare pentru ISCIR-izare și punerea în funcțiune a lucrărilor).

Prin atitudinea sa culpabilă, intimata-pârâtă a prejudiciat recurenta-reclamantă, întrucât a periclitat șansele de a desfășura anumite activități economice. De asemenea, nerespectarea livrării bunului la termenul agreat de părți a făcut ca acesta să nu mai fie util funcționării conform destinației preconizate, fiind un bun mobil care nu prezintă utilitate pentru activitatea recurentei, cu atât mai mult cu cât nici la acest moment nu este funcțional. De asemenea, consideră că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1270 C. civ. privind principiul pacta sunt servanta, conform căruia convențiile legal încheiate au forță obligatorie pentru părți.

Curtea de Apel Timișoara era ținută să interpreteze și să aplice dispozițiile contractuale agreate de cei doi profesioniști - părți litigante - și să rețină că voința părților a fost în sensul în care efectuarea demersurilor de obținere a autorizației ISCIR și punerea în funcțiune a lucrărilor executate să se realizeze de către intimata-părâtă. Tocmai din acest considerent, pentru aceste operațiuni în cadrul ofertei de preț (Anexa 1 Ia Contract) intimata-pârâtă a perceput o sumă -componentă din prețul final. Instanța de apel a ignorat faptul că potrivit art. 8 alin. (6) din Prescripția tehnică ISCIR Rl-2010, prestatorul avea o serie de obligații de a obține documente care stau Ia baza documentației necesară pentru obținerea autorizării finale a ISCIR.

Sub un alt aspect, după cum rezultă din cuprinsul acestor prevederi contractuale asumate de ambii profesioniști, care acționează pe risc propriu, arată că sintagma de ISCIR-izare se referă la semnarea proceselor-verbale de recepție fără niciun fel de obiecții din partea ISCIR, fapt care atestă că prestatorul de servicii și-a îndeplinit obligațiile contractuale până la momentul respectiv, iar concomitent se naște dreptul său la plata integrală a lucrărilor contractate și executate, astfel cum s-a prevăzut la art. 4.2. din contract. Așadar, această clauză prevede o condiție suspensivă, care împiedică nașterea dreptului prestatorului la plata contravalorii lucrărilor pretinse, câtă vreme condiția nu a fost îndeplinită.

Astfel, achitarea sumei de 234.367,41 RON de către subscrisa s-a făcut fără să fie datorată, fiind vorba de o creanță sub condiție suspensivă, a cărei naștere nu a avut loc în lipsa îndeplinirii condiției prevăzute de ambele părți. Totodată, instanța de apel în mod nelegal, a interpretat trunchiat concluziile expertizei tehnice judiciare efectuate în cauză, ignorând, cu desăvârșire, că societatea pârâtă nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin Contractul de execuție lucrări, nefiind identificate documente/procese-verbale de verificări, probe funcționale, predarea/preluarea produselor în cauză, care să certifice cumulativ prin număr, dată, activitățile evaluate, semnături, însușirea acestor documente de ambele părți, iar neexecutarea este însemnată.

Astfel, instanța de apel a procedat în mod nelegal atunci când a reținut existența unei culpe comune a ambelor părți care să justifice neexecutarea propriilor obligații ale intimatei-pârâte. Intimata-pârâtă nu a transmis niciun fel de convocare în vederea recepției lucrării așa cum a relevat și expertiza întocmită în cauză, B. neîndeplinindu-și obligațiile contractuale asumate, aspect ce rezultă, fără putință de tăgadă, atât din lipsa documentelor de recepție lucrări, din lipsa documentelor și a formalităților privind obținerea avizului ISCIR - obligație asumată de către intimata- pârâtă, cât și din constatările expertului tehnic judiciar. De asemenea, contrar celor reținute nelegal de către instanța de apel, nu se poate pune problema existenței unei obligații a recurentei de a degaja anumite corpuri de iluminat din cauza cărora nu ar fi fost în măsură intimata să își îndeplinească propriile sale obligații.

Punerea în funcțiune (prevăzută de pct. 6 din Anexa 1 la Contract) asumată a fi efectuată de către intimata-pârâtă implică inclusiv ISCIR-izarea, deci inclusiv obținerea documentației necesare pentru obținerea aprobărilor ISCIR. În lipsa acestora, nu este posibilă punerea în funcțiune a lucrărilor pentru care a fost încheiat Contractul de execuție lucrări. În consecință, neexecutarea propriilor obligații de către intimata-pârâtă este însemnată, iar acest aspect este dovedit prin însăși imposibilitatea de funcționare și utilizare a podurilor rulante. Termenul de execuție a lucrărilor a fost stabilit de către părți la data de 25.09.2018, însă până în prezent aceste poduri nu au fost niciodată operaționale.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în rejudecare, respingerea apelului formulat de către B. ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței civile nr. 215 din 24 februarie 2023 pronunțată de către Tribunalul Timiș. Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Deși a invocat motivul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură, respectiv o pretinsă încălcare a dispozițiilor art. 501 C. proc.

civ., ale art. 477 C. proc. civ., se constată că recurenta solicită în realitate, o reevaluare a situației de fapt, o reapreciere a probelor, ceea ce excedează analizei instanței de recurs. Se impune precizarea faptului că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse. Simpla expunere a propriei viziuni asupra faptelor deduse judecății, care nu a fost însușită de instanță, cu trimitere la probele dosarului, nu este suficientă pentru a declanșa controlul de legalitate exercitat de instanța de recurs.

Așa fiind, împrejurarea că instanța de apel a oferit o anumită interpretare probelor administrate, valorificându-le în cuprinsul analizei sale și că această interpretare nu coincide cu punctul de vedere al recurentei-reclamantei asupra modului în care s-au derulat relațiile contractuale vizează temeinicia hotărârii și nu echivalează cu o încălcare a prevederilor art. 501 C. proc. civ. ori cu o nemotivare a deciziei recurate în sensul prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Prin urmare, aspectele învederate de recurentă se situează în afara competențelor instanței de recurs atâta timp cât aceasta se raportează numai la situația de fapt, la contextul relațiilor dintre părți și al derulării acestora sub aspect contractual și legal, la modul în care părțile și-au îndeplinit obligațiile asumate, aducând în discuție stabilirea culpei pentru neîndeplinirii acestora.

Este de observat că recurenta a invocat formal și o pretinsă încălcare a dispozițiilor art. 477 C. proc. civ., în condițiile în care, după cum se poate constata în prezenta cauză, instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat în limitele cererilor de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către instanța de fond, cu respectarea, totodată, a îndrumărilor deciziei de casare. În egală măsură, alegațiile recurentei privind încălcarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare îmbracă doar aparența unor critici de nelegalitate, întrucât prin argumentele expuse se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc.

civ., se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt (questio facti) ale cauzei. Dezacordul recurentei cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanță a susținerilor formulate de către parte nu conturează o încălcare sau o aplicare greșită a normelor materiale ori a regulilor de procedură și nici nu poate atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel cum pretinde recurenta. Decizia atacată se întemeiază pe o analiză concretă a situației de fapt, pe baza probelor administrate, apreciate ca fiind utile cauzei, în raport cu condițiile prescrise de lege și temeiurile indicate de reclamantă, fiind respectate exigențele motivării unei hotărâri judecătorești, conform prevederilor art. 425 C. proc.

civ. Obligația de motivare impune o apreciere atașată de natura cauzei și de circumstanțele sale, motivarea unei hotărâri fiind înțeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica în mod inteligibil, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părți, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. De altfel, examinarea deciziei atacate conduce Înalta Curte spre concluzia că instanța de apel a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat și care conduce logic la soluția adoptată, astfel cum reiese din considerentele expuse în hotărârea recurată, ceea ce exclude ipoteza nemotivării invocată de recurentă.

Împrejurarea că instanța de apel a oferit o anumită interpretare probelor administrate, valorificându-le în cuprinsul analizei sale și că această interpretare nu coincide cu punctul de vedere al recurentei-reclamantei, vizează temeinicia hotărârii și nu echivalează cu lipsa silogismului judiciar care a stat la baza deciziei adoptate, în sensul prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Totodată, Înalta Curte subliniază că o motivare este contradictorie atunci când ea cuprinde concluzii neconciliabile în mod logic și juridic sau atunci când acestea sunt în contradicție cu soluția adoptată prin dispozitiv, iar o atare ipoteză nu poate fi identificată în examenul realizat al deciziei din apel.

În egală măsură, aspectele legate de interpretarea clauzelor contractului încheiat între părțile litigante nu se pot constitui în critici de nelegalitate, care să poată fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, fiind critici de netemeinicie, care vizează interpretarea actului juridic. Astfel, interpretarea clauzelor într-o manieră neconformă sensului reieșit din acordul părților, precum și evaluarea relațiilor dintre cele două entități juridice, constituie o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voințe a părților contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse și încuviințate se poate stabili care a fost conduita părților, însă, în recurs instanța nu poate constata o altă situație de fapt decât cea configurată de către instanța de apel.

Conchizând, se reține că modul în care instanța de apel a concluzionat asupra stării de fapt, interpretarea convenției încheiate între părți reprezintă, în realitate, critici specifice unei căi de atac devolutive, care nu pot fi examinate în recurs, cale excepțională de atac care urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile (art. 483 alin. (3) C. proc. civ.). Contrar susținerilor recurentei, în mod legal, instanța de apel a reținut că dispozițiile speciale în materia contractului de antrepriză, respectiv art. 1872 C. civ., care stabilesc dreptul beneficiarului de a obține rezoluțiunea contractului, se completează cu cele de la art. 1549 și urm. C. civ., în condițiile în care art. 1872 C. civ.

constituie o aplicație specifică a regulilor generale din art. 1549 și următoarele (1549-1554) pentru contractul de antrepriză. Art. 1872 din C. civ. reglementează "Rezoluțiunea sau rezilierea contractului imputabilă antreprenorului", stabilind situațiile specifice în care beneficiarul poate cere încetarea contractului de antrepriză (imposibilitatea recepției, nerespectarea termenelor/modului de executare), iar art. 1549 C. civ. stabilește principiile generale privind "Dreptul la rezoluțiune sau reziliere", aplicabil tuturor contractelor sinalagmatice (inclusiv antrepriza). Aplicarea corectă a legii este o prerogativă esențială a instanței judecătorești și nu poate face obiectul dispoziției părților decât acolo unde legea o permite expres, iar principiul disponibilității nu poate avea nicio înrâurire asupra obligației și îndreptățirii instanței de a cunoaște dreptul aplicabil și de a-i da eficiență, potrivit principiului iura novit curia.

Așa fiind, argumentele expuse impun concluzia că normele de drept material au fost corect aplicate raportului juridic dedus judecății, nefiind incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 304/A din 5 iunie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, menținând decizia recurată, ca fiind legală. Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei B. S.R.L.

privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.R.L. la plata sumei de 5000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.R.L., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 304/A din 5 iunie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi. Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 5000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.R.L. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 decembrie 2025.