ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1014/2023

Ședința publică din data de 2 mai 2023

Asupra recursului de față, din actele dosarului, constată următoarele:

De asemenea, a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 821.375 RON, reprezentând avans lucrări, conform facturii fiscale nr. x din 24 septembrie 2015, achitate prin ordinul de plată nr. x din 30 septembrie 2015, precum și a penalităților de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, pentru nerespectarea graficului de execuție, calculat de la data scadenței și până la plata efectivă a debitului, conform dispozițiilor art. 12.1 din contractul de execuție lucrări nr. x din 12 martie 2015.

Prin sentința civilă nr. 287 din 10 februarie 2021 pronunțată de Tribunalului Specializat Cluj a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamanta, constatându-se rezilierea, la data de 17 februarie 2016, a contractului de execuție de lucrări nr. x din 12 martie 2015, ca efect al notificării nr. x din 16 februarie 2016.

A fost obligată pârâta B. S.A. să plătească reclamantei suma de 821.375 RON cu titlu de restituire a avansului achitat în temeiul contractului de lucrări nr. x din 12 martie 2015.

A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei B. S.A. la plata penalităților de întârziere prevăzute de art. 12.1 din contractul de lucrări nr. x din 12 martie 2015.

A fost obligată pârâta B. S.A. să plătească reclamantei suma de 3.750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert.

Prin decizia nr. 12/2022 din 22 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă s-a respins apelul declarat de B. S.A.

Prin încheierea din 28 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă s-a admis cererea reclamantei de completare a dispozitivului deciziei nr. 12/2022 din 22 februarie 2022, dispunându-se completarea acestuia, în sensul respingerii apelului declarat de A. S.R.L. prin lichidator judiciar C..

Recurenta a imputat instanței de apel neanalizarea criticilor formulate cu privire la starea de fapt reținută în primă instanță, în sensul că tribunalul nu a evaluat raportul de expertiză judiciară, nu a observat că notificarea de reziliere a fost comunicată la doar câteva zile după ce proiectul a fost supus unor modificări majore de către reclamantă și a reținut greșit că pârâta a abandonat lucrările, fără a le conserva.

De asemenea, s-a învederat omisiunea instanței de apel de a indica argumentele pentru care, în cadrul situației de fapt reținute, a înțeles să se raporteze la procesul-verbal de constatare întocmit unilateral de reclamantă la 16.02.2016, contestat de pârâtă și nereținut de prima instanță.

A mai susținut și agravarea situației în propria cale de atac, fiind încălcat principiul prevăzut la art. 481 C. proc. civ., prin faptul că instanța de apel a reținut că predarea amplasamentului a avut loc la data de 15.09.2015, deși prima instanță stabilise anterior că nu a avut loc predarea amplasamentului, aspect necontestat în apel de niciuna dintre părți. Astfel, potrivit recurentei, reclamanta a declarat apel numai împotriva soluției primei instanțe prin care a fost respinsă cererea de acordare a penalităților contractuale.

Cu privire la primul capăt al acțiunii, pârâta a arătat că, din considerentele hotărârii atacate, nu rezultă motivele pentru care instanța de apel a apreciat că declarația unilaterală de reziliere a reclamantei este conformă dispozițiilor art. 21.1 din contract, deși prin apel s-a invocat că prevederile art. 21.1 din contract nu permiteau declararea rezilierii unilaterale, ci doar rezilierea judiciară, cu consecința încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 1.550 alin. (1) și art. 1.552 alin. (1) C. civ.

În continuare, a arătat pârâta că, deși în apel a formulat critici privitoare la aplicarea eronată și a celorlalte două clauze contractuale, respectiv art. 10.2 și art. 18.3 din contract, singura obligație contractuală analizată de instanța de apel și cu privire la care s-a stabilit că pârâta era de drept în întârziere la data notificării de reziliere este obligația prevăzută la art. 13.1 din contract, privind înmânarea scrisorii de garanție bancară. Prin urmare, instanța de apel nu a analizat clauzele art. 10.2 și art. 18.3 din contract, din perspectiva criticilor formulate de pârâtă.

Totodată, cu privire la obligația de la art. 13.1, în mod greșit a apreciat instanța de apel că pârâta era de drept în întârziere, aplicând eronat dispozițiile art. 1.523 alin. (2) pct. d) C. civ.. Eroarea constă în aceea că textul de lege se referă la obligația de a plăti o sumă de bani, în timp ce art. 13.1 din contract privește două obligații de a face, respectiv obținerea unei scrisori de garanție bancară și predarea acesteia către reclamantă.

În egală măsură, a arătat pârâta că obligația de la 13.1 din contract nu era exigibilă la data notificării de reziliere, întrucât dispoziția contractuală nu stabilește un termen de constituire a garanției, ci doar termenul de predare a acesteia, respectiv 15 zile după predarea amplasamentului descris în proiectul modificat. Or, potrivit recurentei, prima instanță a reținut că nu a avut loc o predare valabiă a amplasamentului ulterior modificărilor aduse proiectului, aspect care, prin faptul că nu a fost criticat în apel, a intrat în puterea lucrului judecat.

S-a invocat și aplicarea greșită a art. 1.516 alin. (2) pct. 2 C. civ., referitor la necesitatea punerii în întârziere a debitorului. Astfel, nefiind incident un caz de întârziere de drept, se impunea ca, anterior notificării privind rezilierea, pârâta să fi fost pusă în întârziere cu privire la obligația pretins neexecutată.

De asemenea, s-a învederat că instanța de apel în mod greșit a reținut incidența art. 1.548 C. civ., arătându-se că, dacă se ajunge la concluzia că pârâta nu era de drept în întârziere, aplicarea art. 1.548 C. civ. nu se mai justifică, aspectul existenței sau inexistenței punerii în întârziere fiind preliminar analizei culpei.

Sub un alt aspect, recurenta a criticat considerentele curții de apel din care rezultă că rezilierea a operat de plin drept, susținând că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1.550 alin. (2) C. civ., deoarece art. 21.1 din contract exclude rezilierea de plin drept.

A mai susținut recurenta că, dacă s-ar fi aflat de drept în întârziere cu privire la executarea obligației de la art. 13.1, instanța de apel nu a verificat îndeplinirea celeilalte condiții necesare pentru validarea declarației de reziliere unilaterală, ce reiese din art. 1.516 și 1.517 C. civ., respectiv ca reclamanta să nu fie ea însăși în culpă. Astfel, instanța de apel nu a motivat de ce a înlăturat statuarea primei instanțe, necriticate în apel, potrivit căreia reclamanta se află în culpă pentru faptul că a predat un proiect care nu putea fi pus în executare și care necesita imperativ modificări.

Cu privire la cel de al doilea capăt de cerere, s-a invocat nelegalitatea soluției, independent de faptul că aceasta depinde de soluția pronunțată asupra primului capăt de cerere.

A criticat recurenta omisiunea instanței de apel de a analiza susținerile referitoare la depășirea cadrului procesual sub aspectul temeiului de drept indicat în susținerea cererii de restituire a avansului. Tot astfel, instanța de apel nu analizat nici criticile privind aplicarea greșită de tribunal a dispozițiilor art. 1.554 alin. (1), în loc de 1.554 alin. (3) C. civ., nefiind arătate argumentele pentru care aceste susțineri au fost înlăturate.

Totodată, decizia atacată a fost dată cu încălcarea principiului disponibilității, prevăzut de art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), raportat la art. 194 lit. d) C. proc. civ.

Astfel, deși reclamanta a învestit instanța cu o cerere în despăgubiri, solicitând obligarea pârâtei la plata contravalorii avansului cu titlu de daune-interese, în temeiul dispozițiilor art. 1.530 C. civ., instanțele de fond și-au întemeiat greșit soluția pe art. 1.554 alin. (1) C. civ., dispunând restituirea avansului ca efect al rezilierii, prin repunerea în situația anterioară.

Potrivit recurentei, diferența între restituirea avansului ca efect al rezilierii prin repunerea părților în situația anterioară și restituirea avansului cu titlu de daune-interese este esențială, în prima ipoteză neverificându-se culpa părții, restituirea intervenind ca efect al art. 1.554 C. civ., în timp ce a doua ipoteză presupune verificarea condițiilor răspunderii civile contractuale.

A mai invocat încălcarea art. 1.554 alin. (3) C. civ., care dispune că, spre deosebire de rezoluțiune, rezilierea produce efecte doar pentru viitor, neoperând principiul repunerii în situația anterioară încheierii contractului.

Tot cu privire la cel de al doilea capăt de cerere, s-a imputat instanței de apel că nu a procedat la analiza condițiilor privind incidența dreptului de retenție și a compensației legale, apărări invocate alternativ în apel, cu consecința încălcării art. 478 alin. (2) și (5) C. proc. civ.

În opinia recurentei, sunt nelegale considerentele instanței de apel potrivit cărora, pentru opunerea valabilă a dreptului de retenție sau a compensației legale, s-ar fi impus formularea unei cereri reconvenționale, nefiind suficientă invocarea lor prin întâmpinare, întrucât contravin art. 75 din Legea nr. 85/2014.

De asemenea, s-a susținut că, față de modul în care reclamanta a înțeles să își formuleze pretențiile, solicitând restituirea avansului cu titlu de daune- interese, nu se impunea ca pârâta să invoce dreptul de retenție asupra avansului, fiind încălcat principiul disponibilității, prin aceea că se reproșează pârâtei lipsa adoptării unei conduite pe care nu trebuia să o adopte.

Prin rezoluția din 1 noiembrie 2022 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La data de 5 decembrie 2022 intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din 6 decembrie 2022, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părți, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea de ședință din 14 martie 2023 a fost admisă în principiu calea extraordinară de atac, fiind stabilit termen de judecată la 2 mai 2023, în ședință publică.

La data de 28 aprilie 2023 a fost înregistrată declarația administratorului judiciar al recurentei prin care a fost confirmat mandatul acordat reprezentantului convențional, Cabinet de avocat F., pentru susținerea recursului.

Recurenta a invocat cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., formulând critici privitoare la situația de fapt litigioasă, condițiile intervenirii rezilierii contractului, restituirea avansului ca urmare a rezilierii, invocarea dreptului de retenție și a compensației legale în apărare, atât prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe de judecată, cât și prin motivele de apel.

Aceste critici au fost circumscrise de parte, simultan, motivelor de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., astfel încât se impune analiza lor din perspectiva cazului de casare aplicabil potrivit recalificării date de instanța de recurs și în succesiunea impusă de efectele eventualei admiteri a unuia dintre motivele de casare asupra examinării celuilalt.

Primul motiv invocat vizează neanalizarea criticilor deduse instanței de apel privitoare la stabilirea situației de fapt de către prima instanță, fără a valorifica concluziile raportului de expertiză referitoare la neconformitățile proiectului tehnic inițial, cu consecința greșitei stabiliri a succesiunii stadiilor de realizare a lucrărilor. Existența unor diferențe clare între succesiunea prefigurată de părți în contract și proiectul tehnic inițial și cea din realitate impunea, în aprecierea recurentei, reanalizarea situației de fapt. Or, instanța de apel a reținut selectiv unele elemente de fapt, fără să țină seama de criticile apelantei. Mai mult, instanța de apel nu a prezentat considerentele pentru care a reținut unele probe, înlăturate de instanța de fond de la stabilirea situației de fapt, nu a arătat care au fost erorile de raționament ale primei instanțe la înlăturarea acestor probe, nerezultând astfel considerentele pentru care și prima instanță trebuia să le rețină.

În legătură cu stabilirea situației de fapt de către instanța de apel, pârâta a mai invocat agravarea situației în propria cale de atac, prin reținerea unor împrejurări de fapt în mod diferit de prima instanță, respectiv cele privitoare la data predării amplamentului, arătând că aceste aspecte nu au fost contestate în apel de niciuna dintre părți.

Aceste din urmă critici, care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt neîntemeiate și vor fi respinse.

Astfel, instanța supremă constată că ambele părți au formulat apel în cauză, instanța de apel pronunțându-se prin decizia atacată, astfel cum a fost completată prin încheierea din 28.06.2022, asupra ambelor apeluri.

Apoi, se reține că, deși reclamanta a formulat critici împotriva soluției privitoare la penalitățile de întârziere, în dezvoltarea argumentelor a repus în discuție necesitatea reaprecierii culpei în neexecutarea obligațiilor contractuale, relevând elemente de fapt din care rezultă culpa exclusivă a pârâtei, și nu culpa concurentă a ambelor părți. A susținut, astfel, reclamanta că pârâta a cunoscut încă din etapa precontractuală că proiectul tehnic trebuia modificat și că totuși a acceptat finalizarea lucrărilor în termenul stabilit în contract. De asemenea, a contestat apelanta și cantitatea de săpături efectuate de pârâtă, făcând trimitere la lucrările efectuate de subcontractantul G. S.R.L., iar, în final, a învederat că pârâta nu a conservat săpăturile efectuate, acestea deteriorându-se.

Rezultă, astfel, că reclamanta a dedus judecății instanței de apel o reapreciere a vinovăției pârâtei față de situația de fapt prezentată, invocând acceptarea de către pârâtă a efectuării lucrărilor în termenul stabilit în contract, potrivit proiectului tehnic inițial.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, fiind repusă în discuție situația de fapt, care include și chestiunea predării amplasamentului, nu au fost tranșate definitiv și nu au intrat în puterea de lucru judecat aceste aspecte de fapt, astfel că nu se poate reține critica recurentei în sensul agravării situației în propria cale de atac, nefiind astfel incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În continuare, Înalta Curte constată că sunt întemeiate susținerile recurentei privitoare la neanalizarea criticilor deduse de pârâtă instanței de apel referitoare la situația de fapt și la evaluarea unor probe, critici care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, deși pârâta a criticat în apel o serie de aspecte de fapt reținute de tribunal prin raportare la probele administrate, instanța de apel a ignorat în totalitate criticile pârâtei, nearătând argumentele care au stat la baza înlăturării acestora.

Se reține astfel că pârâta a invocat greșita stabilire a situației de fapt, fără valorificarea concluziilor raportului de expertiză, ce relevă diferențe majore între succesiunea etapelor de executare a lucrărilor, așa cum a fost aceasta prefigurată de părți prin contract și proiectul tehnic inițial, pe de o parte și cea rezultată după vizitarea amplasamentului și modificarea proiectului, pe de altă parte. A relevat apelanta consecințele ce decurg din aceste diferențe, cu influență directă asupra posibilității de predare a graficului de execuție lucrări și a graficului de plăți și cu consecința excluderii culpei contractuale a pârâtei.

Instanța de apel nu a analizat aceste motive de apel, contrar dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Mai mult, Înalta Curte constată că, deși a arătat că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt, raportat la probatoriul administrat în cauză și cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, instanța de apel a procedat ea însăși la o analiză proprie a unor probe administrate în cauză și la expunerea faptelor deduse judecății, context în care, fără niciun fel de argumentație, a apreciat în mod diferit de tribunal unele împrejurări de fapt ale cauzei.

Aceste considerente contradictorii ale instanței de apel și lipsa expunerii argumentelor de fapt și de drept ce au determinat reținerea unei situații de fapt diferite, în parte, de cea reținută de prima instanță, precum și lipsa argumentelor de drept și a raționamentului juridic care a determinat înlăturarea anumitor probe de la stabilirea situației de fapt, precum și reținerea unor probe care fuseseră înlăturate de prima instanță, formează concluzia instanței de recurs în sensul admiterii criticilor recurentei subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, Înalta Curte reține ca fiind întemeiate și criticile privitoare la neexpunerea raționamentului instanței de apel, care a validat soluția primei instanțe asupra primului capăt de cerere, constatând că declarația de reziliere este conformă cu art. 21.1 din contract.

Critica este fondată deoarece, apelanta a formulat ample critici sub acest aspect, susținând că art. 21.1 din contract nu permitea rezilierea unilaterală a contractului, ci doar pe cea judiciară, prevăzându-se expres că părțile lezate au dreptul de "a cere" rezilierea. În subsidiar, apelanta a arătat că, chiar și în ipoteza în care s-ar admite că părțile au convenit rezilierea unilaterală, aceasta nu putea interveni, pe de o parte, pentru că nu se poate reține culpa pârâtului pentru neexecutarea obligațiilor contractuale prevăzute de art. 10.2 și 13.1 din contract, iar pe de altă parte, din cauză că pentru niciuna dintre aceste obligații contractuale pârâta nu a fost pusă în întârziere și nici nu era de drept în întârziere, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute la art. 1.517 C. civ. și art. 1.552 alin. (1) C. civ.

Instanța supremă constată că instanța de apel nu a expus analiza proprie a clauzei art. 21.1 din contract și nu a stabilit dacă era permisă rezilierea unilaterală sau doar cea judiciară, ci, arătând că raționamentul primei instanțe este corect, s-a rezumat doar la a reține că a operat rezilierea unilaterală a contractului, ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligațiilor de la art. 10.2, 13.1 și 18.3 din contract.

De asemenea, se constată că instanța de apel nu a analizat criticile concrete ale apelantei privitoare la punerea în întârzire pentru fiecare obligație contractuală, ci a formulat un răspuns generic, deși aceste obligații au conținut diferit, ceea ce impunea o analiză particulară pentru fiecare clauză în parte. Astfel, nu au fost analizate deloc obligațiile prevăzute la art. 10.2 și 18.3, nu s-a răspuns punctual susținerilor pârâtei referitoare la neincidența unei întârzieri de drept cu referire la obligația de la art. 13.1 și lipsa punerii sale în întârziere cu privire la neexecutarea obligațiilor prevăzute la art. 10.2, 13.1 și 18.3 din contract și, totodată, nu s-a argumentat înlăturarea considerentelor tribunalului privind culpa reclamantei în nepredarea unui proiect tehnic apt să fie pus în operă. Or, analiza obligațiilor contractuale de la art. 10.2 și 18.3 se impunea a fi expusă, întrucât art. 13.1 din contract face trimitere la preluarea amplasamentului, aspect ce este în litigiu între părți.

În continuare, instanța supremă constată că sunt întemeiate și criticile privitoare la omisiunea instanței de apel de a răspunde susținerilor pârâtei cu privire la soluția dată celui de al doilea capăt de cerere, din perspectiva încălcării de către tribunal a temeiului de drept invocat în susținerea cererii, dar și a aplicării greșite a dispozițiilor art. 1.554 alin. (1) C. civ.. Se reține astfel că instanța de apel nu a expus argumentele de drept pentru care a calificat acest capăt de cerere ca fiind o cerere de restituire avans, consecință a desființării contractului, deși reclamanta a solicitat acordarea acestei sume cu titlu de daune-interese.

Instanța supremă notează că soluționarea cererii de obligare a pârâtei la plata sumei de 821.375 RON, reprezentând avans, depinde de soluționarea primului capăt de cerere, astfel că, absența oricărei analize a clauzelor contractuale menționate mai sus produce consecințe directe asupra soluționării acestui capăt de cerere subsecvent. Astfel, rejudecând cauza, instanța de apel, va examina în concret criticile aferente primului capăt de cerere, ocazie cu care își va reevalua și considerentele în ceea ce privește capătul de cerere subsecvent.

În sfârșit, este întemeiată și critica vizând omisiunea instanței de apel de a analiza și argumenta susținerile pârâtei privind incidența dreptului de retenție și a compensației legale, invocate ca mijloc de apărare în fața instanței de fond și prin cererea de apel.

Se constată că instanța de apel nu a motivat de ce dreptul de retenție și compensația legală reprezintă veritabile pretenții proprii, iar nu simple mijloace de apărare și nu a arătat argumentele de drept pentru care a apreciat că era necesară formularea unei cereri reconvenționale, confirmând concluzia primei instanțe în același sens, fără să analizeze dacă, în condițiile art. 478 alin. (5) C. proc. civ., puteau fi formulate apărări direct în apel, așa cum a invocat pârâta.

Instanța de recurs reține deopotrivă și lipsa de claritate și incongruența considerentelor deciziei sub acest aspect. Pe de o parte, instanța de apel a indicat că dreptul de retenție și compensația legală reprezintă pretenții proprii exhibate de pârâtă, care puteau fi deduse judecății numai printr-o cerere reconvențională iar, pe de altă parte, a enunțat textele de lege din C. civ., prezentând practic condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea constata incidența drepturilor invocate, fără a analiza în concret aceste condiții și fără a formula vreo concluzie, în sensul dacă acestea pot fi invocate și prin întâmpinare, cu titlu de apărare sau prin apel, în condițiile art. 478 alin. (5) C. proc. civ.

Pentru motivele expuse mai sus, Înalta Curte impune concluzia că teza nemotivării hotărârii, exprimată de recurentă, este întemeiată.

Deși a reluat întocmai motivele de apel formulate de pârâtă, instanța de apel nu a analizat, sub niciun aspect, criticile cu care a fost sesizată de pârâtă, nefiind clare considerentele în temeiul cărora susținerile părții au fost înlăturate și, mai mult decât atât, neexistând minime elemente care să permită concluzia că instanța s-a preocupat efectiv de problemele de fapt și de drept care i-au fost deduse spre soluționare.

În consecință, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. de așa manieră încât deciziei atacate îi lipsește cu desăvârșire raționamentul propriu cu privire la aspectele litigioase dintre părți criticate de pârâtă.

Lipsind din cuprinsul deciziei motivele avute în vedere la pronunțarea soluției de respingere a apelului pârâtei, instanța supremă nu poate exercita în mod corespunzător controlul judiciar declanșat de parte în recurs din perspectiva nenumăratelor critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în aplicarea greșită sau încălcarea dispozițiilor de drept material.

Prin urmare, constatând incidența cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis și, în temeiul art. 497 C. proc. civ., hotărârea atacată va fi casată iar cauza va fi trimisă spre o nouă judecată aceleiași instanței.

În rejudecare, făcând aplicarea art. 501 alin. (3) și (4) C. proc. civ., instanța de apel va examina în mod concret criticile formulate de apelanta-pârâtă, prin raportare la ceea ce s-a judecat de prima instanță și respectiv ceea ce s-a apelat, arătând, totodată, raționamentul avut în vedere în sprijinul soluției pe care o va pronunța.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 12 din 22 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, pe care o va casa și o va trimite spre o nouă judecată aceleiași instanțe, în ceea ce privește apelul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. S.A., în insolvență, prin administrator special D. și administrator judiciar E.. împotriva deciziei nr. 12 din 22 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, pe care o casează și o trimite spre o nouă judecată aceleiași instanțe, în ceea ce privește apelul pârâtei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 mai 2023.