Decizia nr. 1747/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Deliberând asupra recursului de față și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

(...)", reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - secția a VI-a Civilă la 31.10.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, solicitând ca aceasta să fie obligată să îi plătească suma de 370 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 01.12.2008 și data introducerii cererii, cu titlu de daune-interese, din care suma de 340 euro lunar pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a construcției și suma de 30 euro lunar, daune morale; a mai pretins ca despăgubirile să-i fie acordate și în continuare, până la data predării la cheie a locuinței, după recepția la terminarea lucrărilor și finalizarea completă a cartierului Henri Coandă; a solicitat ca pârâta să fie obligată să asigure finalizarea lucrărilor de construire a locuinței de tip S3A, pe lotul nr. x, prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor și predarea ei la cheie, dar și a unor lucrări edilitare, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, Agenția Națională pentru Locuințe a invocat excepțiile prescripției dreptului la acțiune, lipsei calității sale procesuale pasive în ceea ce privește al doilea capăt al acțiunii, lipsei calității procesuale active, în principal, și, în subsidiar, excepția lipsei calității sale procesuale pasive în ceea ce privește capătul al treilea al cererii de chemare în judecată. Prin cererea reconvențională, pârâta a solicitat să se constate rezoluțiunea contractului de mandat încheiat cu reclamantul, iar acesta să fie obligat să ramburseze subvenția de 20.198 euro și să îi plătească suma de 2.816,73 RON, reprezentând regularizări a diverse taxe și a costului unor avize, dar și cheltuielile de judecată.

Prin încheierea din 20.01.2021, prima instanță a unit cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune și a apreciat că argumentele invocate în susținerea excepțiilor lipsei calității procesuale active și pasive reprezintă apărări pe fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 3092/08.12.2021, Tribunalul București - secția a VI-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile reprezentând daune-interese pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a imobilului în perioada decembrie 2008 - octombrie 2016 și a respins aceste pretenții ca prescrise, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune având ca obiect restul pretențiilor, a admis, în parte, cererea principală, a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantului-pârât suma de 50.678 euro, reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru perioada noiembrie 2016 - august 2021 și să asigure finalizarea lucrărilor de construire a locuinței de tip S3A, pe lotul nr. x, prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor și predarea locuinței la cheie către reclamant și a respins, ca nefondate, restul pretențiilor; prin aceeași hotărâre, a admis în parte cererea reconvențională și a obligat reclamantul-pârât să plătească pârâtei-reclamante suma de 1.668,94 RON, cu titlu de debit restant și a respins, ca nefondate, restul pretențiilor; a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantului-pârât suma de 1.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, Agenția Națională pentru Locuințe a declarat apel. Prin decizia civilă nr. 601/12.04.2023, Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, cererea principală; a menținut în rest sentința și a obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 1.821,46 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Recursurile declarate de ambele părți împotriva acestei decizii au fost admise prin decizia nr. 638/26.04.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă, care a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

În al doilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 619A/04.04.2025, curtea a respins ca nefondat apelul. Agenția Națională pentru Locuințe ("A.N.L." sau "Agenția") a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare de către instanța de recurs. În motivare, recurenta a susținut că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, că decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat și că instanța de apel a încălcat sau a aplicat greșit normele de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc.

civ. O primă critică a privit pretinsa încălcare a îndrumărilor instanței de casare, sens în care recurenta a criticat reanalizarea naturii obligațiilor sale, care exceda limitele rejudecării. În al doilea rând, a combătut considerentele curții de apel care i-ar fi negat dreptul de a ridica excepția de neexecutare. În continuare, a criticat drept contrare art. 22 C. proc. civ., considerentele prin care instanța de prim control judiciar a statuat că, față de omisiunea de a propune alte probe decât cele administrate în fața tribunalului, se impune menținerea sentinței acestuia; a afirmat că instanța era chemată să pună din oficiu în discuție administrarea de probe. Prevalându-se de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ., autoarea căii de atac a evidențiat contradictorialitatea statuărilor prin care - opus deciziei de casare - instanța de apel apreciază că era chemată să statueze asupra naturii de rezultat a obligațiilor asumate prin contractul de mandat. Dintr-o altă perspectivă, invocând art. 1, art. 8 lit. j) și art. 15 din contractul de credit ipotecar nr. x/2007, a arătat că finanțarea trebuia menținută nu până la 04.08.2009, ci până la finalizarea și recepționarea imobilului, astfel cum a apreciat că rezultă și din practica judiciară a instanței supreme, indicând, în acest sens, deciziile nr. 49/18.01.2024 și nr. 284/13.02.2024. În consecință, întrucât finanțarea lucrărilor este o condiție esențială pentru executarea/finalizarea lucrărilor de construire, a arătat că statuările în sens contrar ale curții de apel sunt criticabile din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. Expunând cronologia raporturilor contractuale, recurenta a tras concluzia că, blocând creditarea, intimatul a determinat, prin propriul comportament, nefinalizarea lucrărilor de construire, astfel încât a considerat că excepția de neexecutare se impunea să fie admisă, câtă vreme - raportat la art. 982 din C. civ. de la 1864 (" C. civ..") - obligația de a urmări lucrările și cea de efectuare a plăților sunt interdependente.

Circumscris aceleiași ipoteze de casare, recurenta a menționat că, prin obligarea sa la asigurarea finalizării lucrărilor de construire prin realizarea recepției și predarea locuinței la cheie se încalcă limitele rejudecării și dispozițiile contractuale, dat fiind că, potrivit art. 65 alin. (5) din contractul de antrepriză generală nr. x/07.04.2004, predarea construcției este condiționată de predarea locuinței către Agenție, ca efect al acceptării recepției, iar în lipsa procesului-verbal nu îi poate incumba obligația de predare a locuinței către intimat. Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Examinând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele: Prin criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc.

civ., recurenta susține că hotărârea recurată nesocotește îndrumările deciziei de casare, care nu permiteau reanalizarea naturii obligațiilor pe care și le-a asumat potrivit contractului de mandat. În ciclul procesual anterior, admițând recursul declarat de pârâta A.N.L., instanța de casare a validat concluzia analizei conduse de curtea de apel asupra naturii obligației asumate de mandatar, ca fiind una de rezultat. Deși acest segment al deciziei instanței de apel a fost validat, analiza făcută în rejudecare a confirmat aceeași natură a obligațiilor litigioase, iar această dezlegare nu evidențiază viciul motivării contradictorii, ipoteză manifestă atunci când fie dispozitivul și considerentele, fie cele din urmă, între ele, conduc la concluzii incompatibile privind hotărârea ce ar urma să fie pronunțată.

Critica ar putea fi analizată prin prisma art. 501 C. proc. civ., însă nu este aptă să atragă casarea deciziei, lipsind orice vătămare produsă autoarei recursului. Din aceeași perspectivă, dar și circumscris ipotezei art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a criticat modul în care a fost reevaluată în noua judecată excepția de neexecutare; recurenta afirmă, opus concluziei curții, că neîndeplinirea obligației de finanțare a contractului, care trebuia asigurată nu doar până la 04.08.2009, termenul inițial de predare, ci până la predarea efectivă a imobilului, a pus-o în imposibilitatea de a-și îndeplini propriile obligații, asumate prin art. 1 din contractul de mandat. Susținerile sunt nefondate.

Îndrumările trasate de instanța supremă obligau curtea de apel să examineze temeinicia invocării excepției de neexecutare a contractului de către Agenție, din perspectiva neîndeplinirii de către reclamant, în prezent intimat, a obligației de a asigura finanțarea lucrărilor. Raționamentul la finalul căruia instanța de prim control judiciar conchide că A.N.L. a susținut fără temei că intimatul a împiedicat finalizarea lucrărilor de construire prin neprelungirea perioadei de tragere a creditului după anul 2012 valorifică dispozițiile contractuale și probele administrate de autorul demersului judiciar în legătură cu asigurarea fondurilor pentru plata prețului contractului.

Prin critica sa, recurenta combate, așadar, circumstanțele factuale pe care s-a întemeiat refuzul curții de apel în activarea excepției de neexecutare; or, aceste statuări se circumscriu aprecierii probelor și sunt integrate stării de fapt, a cărei cenzură excedează sfera căii extraordinare de atac, limitată la examinarea legalității deciziei recurate, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (1) și art. 488 C. proc. civ. Cu scopul modificării concluziei curții privind momentul până la care subzista obligația intimatului de a asigura finanțarea lucrărilor, recurenta s-a prevalat de deciziile nr. 49/18.01.2024 și nr. 284/13.02.2024.

Hotărârile amintite au fost invocate de recurentă din poziția de colitigant împotriva intimatului - terț față de procesele anterioare -, context în care actele jurisdicționale au valoarea unor simple mijloace de probă, ce pot fi combătute de cel căruia i se opun și sunt supuse aprecierii libere a instanțelor de fond, conform art. 435 alin. (2) și art. 264 C. proc. civ. critica adusă, așadar, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. este nefondată. Decizia instanței de rejudecare denotă că împotriva lor s-a făcut dovada contrară, întrucât conchide că nesocotirea obligației de a asigura finalizarea imobilului - imputabilă recurentei - a condus la nerespectarea termenului de predare și, deci, la expirarea finanțării pe care intimatul o contractase, context în care pretinsa neexecutare a fost cauzată de însăși autoarea recursului, care nu se putea prevala de exceptio non adimpleti contractus.

În sprijinul aceleiași concluzii sunt și motivele prin care curtea evidențiază imposibilitatea evaluării condiției ca neexecutarea celuilalt contractant, chiar parțială, să fie suficient de importantă, de vreme ce probele administrate de părți nu au relevat executarea unor lucrări care nu au fost neachitate. Vor fi înlăturate, căci li se opun prevederile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., criticile prin care, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta impută instanței de apel încălcarea art. 22 C. proc. civ., pretinzând că acesta o obliga să suplimenteze, din oficiu, probele. Nici critica care combate păstrarea dispoziției prin care recurenta a fost obligată să asigure finalizarea lucrărilor, subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., nu poate fi primită. Instanța de apel a reținut în mod judicios că obligațiile asumate de către A.N.L. prin contractul de mandat - ce are caracterul unui act juridic complex - sunt unele de rezultat și ele includ obligația de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de antrepriză. O consecință a acestor statuări o reprezintă și faptul că autoarea recursului, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, este obligată să asigure finalizarea lucrărilor de construire a locuinței de tip S3A, pe lotul nr. x, astfel cum a fost obligată de prima instanță.

Față de ansamblul considerentelor anterioare, reținând că motivele de nelegalitate invocate nu atrag casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 619A/04.04.2025, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 noiembrie 2025.