ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1084/2025

Ședința publică din data de 11 iunie 2025

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (…)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 11.09.2020, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige să le plătească suma de 1.200 euro pentru fiecare lună cuprinsă în perioada 25.10.2017-10.09.2020, respectiv suma provizorie de 43.200 euro, cu titlu de daune-interese pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a locuinței contractate, precum și daune-interese în continuare, pentru prejudiciul ce li se va cauza până la data predării la cheie a locuinței, după recepția la terminarea lucrărilor și finalizarea completă a cartierului Henri Coandă din care face parte și apartamentul nr. x, situat în blocul A24. De asemenea, reclamanții au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.

Pârâta a chemat în garanție Orașul Voluntari, solicitând ca, în cazul în care va cădea în pretenții, acesta să achite sumele pretinse de reclamanți.

La 08.09.2022, reclamanții și-au majorat câtimea obiectului, solicitând ca pârâta să le achite suma de 45.432 euro, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, aferentă perioadei 25.10.2017-30.05.2022.

Prin sentința civilă nr. 589/10.03.2023, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea, astfel cum modificată, a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 45.432 euro, reprezentând despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a locuinței în perioada 25.10.2017-30.05.2022, precum și suma de 12.278,77 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, a respins cererea de chemare în garanție, ca neîntemeiată și a obligat pârâta să achite chematului în garanție suma de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, Agenția Națională pentru Locuințe a declarat apel, iar A. și B. au promovat un apel incident împotriva considerentelor.

Prin decizia civilă nr. 1570/25.10.2024, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul principal, ca nefondat, a admis apelul incident și a înlăturat considerentele primei instanțe referitoare la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2015, pe care le-a înlocuit cu propriile considerente.

Agenția Națională pentru Locuințe a declarat recurs împotriva deciziei din apel, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de prim control judiciar, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare de către instanța de recurs.

În motivare, a susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și că instanța de apel a încălcat sau a aplicat greșit normele de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, autoarea recursului a imputat instanței omisiunea analizării argumentelor pe care le-a adus în sprijinul calificării obligațiilor sale ca fiind unele de diligență, consecință a greșitei aplicări a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 608/24.06.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, având nr. inițial x/2015.

A învederat că între dosarul de față și cauza anterioară nu există identitate de părți, obiect și cauză, iar în aceste condiții curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., atribuind jurisprudenței calitatea de izvor de drept, cu nesocotirea art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

Mai mult, a reliefat că jurisprudența pe care a depus-o în sens contrar a fost înlăturată, în contrast cu valorificarea deciziei amintite, în favoarea reclamanților.

Aceleași statuări au fost apreciate ca nesocotind art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, astfel, materializând și motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată a ignorat convenția părților și cauza acțiunii, apreciind, opus curții de apel, că din contractul de mandat rezultă că obligațiile sale, de urmărire a executării și finalizării lucrărilor, sunt unele de diligență și nu de rezultat.

A argumentat că hotărârea reflectă greșita aplicare a art. 969, art. 973, art. 983 și art. 1.532, raportat la art. 1.539 din C. civ. de la 1864.

A criticat decizia recurată și pentru că aceasta conduce la concluzia obligării sale la realizarea de utilități și dotări urbane din fonduri proprii, deși singura obligație legală ce îi revenea era aceea de a încheia convenții cu autoritățile administrației locale pentru realizarea lor, iar aceasta a fost îndeplinită prin semnarea convenției nr. MM1909/06.05.2004.

Prin întâmpinare, A. și B. au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Va fi analizată în primul rând critica prin care recurenta invocă greșita aplicare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 608/24.06.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, ce a fundamentat soluția de admitere a apelului incident promovat de reclamanți.

Examenul hotărârilor pronunțate de instanțele devolutive reflectă că tribunalul a refuzat să activeze efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, statuând că acțiunile privesc perioade diferite, cu particularități specifice.

Substituind aceste considerente cu propriile statuări, curtea de apel a arătat că autorii demersului judiciar au invocat o hotărâre pronunțată chiar într-un litigiu purtat împotriva aceleiași pârâte, având ca obiect obligațiile izvorâte din același contract de mandat, prin care instanța stabilise calificarea obligațiilor ce reveneau Agenției Naționale pentru Locuințe, natura lor juridică, precum și faptul că ele nu au fost executate până la data de 24.10.2017.

Prin urmare, curtea a circumscris obiectul dezbaterilor contradictorii din prezenta cauză la posibilitatea pârâtei de a dovedi executarea, după data de 24.10.2017, a obligațiilor astfel cum au fost calificate în litigiul anterior, precum și la dreptul acesteia de a contesta întinderea prejudiciului pretins cu titlu de lipsă de folosință a imobilului.

Opus susținerilor recurentei, statuările reflectă o judicioasă aplicare a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât Judecătoria Sectorului 3 București, secția Civilă a pronunțat sentința civilă nr. 12117/07.11.2018, schimbată prin decizia civilă nr. 1972/29.07.2020 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 608/24.06.2021 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, prin care a obligat-o să plătească reclamanților din prezenta cauză suma de 38.477,16 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin lipsă folosință a imobilului în litigiu, în perioada cuprinsă între 18.12.2012 și 24.10.2017.

Pentru a hotărî astfel, instanțele au reținut că între părțile litigante a fost încheiat contractul de mandat nr. x/08.04.2008, având un obiect complex, prin care pârâta a fost împuternicită să reprezinte beneficiarul în raporturile cu proiectantul și antreprenorul general, în vederea realizării scopului final, executarea și finalizarea lucrărilor la termen. Ele au conchis că obligația asumată de Agenția Națională pentru Locuințe de a urmări și finaliza lucrările de construcție a imobilului prevăzut în contract, până la termenul stipulat, are natura unei obligații de rezultat, și nu de diligență.

Considerațiile expuse relevă caracterul nefondat al criticilor prin care recurenta afirmă încălcarea normelor de procedură care reglementează autoritatea de lucru judecat și a exigențelor privind motivarea hotărârilor judecătorești.

Conduita curții de apel, de a refuza analiza pe fond a criticilor privind calificarea obligațiilor asumate prin contractul de mandat de actuala recurentă, este deliberată și reflectă în mod judicios respectarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ., căci efectul pozitiv al autorității de lucru judecat se opunea reluării dezbaterilor în legătură cu aspectele deja tranșate, câtă vreme, participând în procesul anterior, pârâta a beneficiat de toate garanțiile procesuale pentru a-și apăra dreptul.

Din această perspectivă, raționamentul prin care curtea de apel a înlăturat argumentele prin care pârâta urmărea să repună în discuție aspecte tranșate definitiv în litigiul anterior întrunește exigențele reglementate de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 § 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, căci obligația de motivare adecvată a hotărârilor, ce revine instanțelor judecătorești, se raportează la natura deciziei și trebuie determinată în lumina circumstanțelor cauzei.

Aceste considerente se opun și analizei criticilor expuse de autoarea recursului împotriva dispoziției de respingere a propriului apel, prin care - subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - a arătat că obligațiile sale ar fi unele de diligență, fundamentându-și această concluzie pe aplicarea dispozițiilor de drept material care reglementau contractul de mandat în C. civ. de la 1864.

În acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că imutabilitatea dezlegării jurisdicționale anterioare se produce deplin între părțile litigante, astfel că, în prezenta cauză, ele nu mai pot repune în discuție calificarea obligațiilor asumate de pârâtă și încălcarea acestora până la 24.10.2017; totodată, hotărârile instanțelor devolutive relevă că nu a fost făcută proba îndeplinirii lor, ulterior acestei date.

Tot astfel, întrucât obligațiile recurentei au natura unor obligații de rezultat, sunt lipsite de pertinență susținerile prin care se invocă obligațiile Agenției Naționale pentru Locuințe, ale constructorului sau ale antreprenorului general, cu scopul de a valida diligențele recurentei și de a susține, contrar celor reținute de instanța de apel, că răspunderea acesteia ar fi fost angajată în mod greșit.

Față de ansamblul considerentelor anterioare, reținând că motivele de nelegalitate invocate nu au aptitudinea de a atrage casarea hotărârii, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1570/25.10.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2025.