Decizia nr. 1738/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Deliberând asupra recursului de față și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor - secția a II-a Civilă la 23.01.2019 și precizată la 15.04.2019, reclamanții A., B. și S.C. C. S.R.L. au chemat în judecată pe pârâtul D., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate inexistența dreptului pârâtului de a solicita punerea în executare a hotărârii adunării generale a asociaților S.C.

C. S.R.L. nr. 1/18.07.2011 și a actului adițional nr. x/18.07.2011, precum și inexistența vocației pârâtului la dobândirea dreptului de proprietate asupra părților sociale în baza actelor juridice amintite. Prin cererea reconvențională înregistrată la 16.05.2019, D. a solicitat instanței să constate că pârâtul B. a acționat în calitate de interpus al său la adoptarea hotărârii A.G.A. nr. 1/11.07.2011, a actului adițional nr. x/11.07.2011 și actului constitutiv actualizat din 11.07.2011, în baza căruia a dobândit 39,99% din capitalul social al S.C. C. S.R.L. și să înlăture efectele aparenței create de cele trei acte publice, dar nereale.

Prin încheierea din 23.05.2019, Tribunalul Bihor - secția a II-a Civilă a respins excepția inadmisibilității cererii principale, a admis excepția tardivității cererii reconvenționale și, în consecință, a constatat decăderea pârâtului din dreptul de a formula cerere reconvențională, pe care, astfel, a anulat-o, iar prin sentința civilă nr. 178/11.07.2019, a respins cererea ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe, toate părțile au declarat apel, pârâtul atacând și încheierea din 23.05.2019. Prin decizia civilă nr. 281/A/01.07.2020, Curtea de Apel Timișoara - secția a II-a Civilă, învestită ca efect al admiterii unei cereri de strămutare a judecății, a respins ambele căi de atac.

Recursul declarat de reclamanți împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia nr. 1365/08.06.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă, care a casat în parte decizia atacată, a trimis cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată a apelului declarat de reclamanți și a menținut dispoziția de respingere a apelului pârâtului. În al doilea ciclu procesual, apelul apelanților-reclamanți a fost respins prin decizia nr. 36/A/30.01.2023 a Curții de Apel Timișoara - secția a II-a Civilă. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtele E., F. și G., succesoarele pârâtului D.. Prin decizia nr. 2739/19.12.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă a admis recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În al treilea ciclu procesual, la termenul din 13.11.2024, Curtea de Apel Timișoara - secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a invitat părțile să pună concluzii atât pe excepția lipsei de interes, cât și pe fondul cauzei, iar prin decizia civilă nr. 589/A/28.11.2024, a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis cererea și a constatat inexistența dreptului pârâtelor de a solicita punerea în executare a hotărârii adunării generale a asociaților S.C. C. S.R.L. nr. 1/18.07.2011 și a actului adițional nr. x/18.07.2011, ca și a vocației pârâtelor la dobândirea dreptului de proprietate asupra părților sociale în baza acelorași acte juridice.

F., G. și E. au declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel sau unei curți de apel învecinate. În motivare, expusă în două memorii de recurs distincte, recurentele au susținut că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și că instanța de apel a încălcat sau a aplicat greșit normele de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Printr-un prim memoriu de recurs, semnat de avocat H., invocând art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ., recurentele au imputat curții de apel că a omis să expună în hotărâre raționamentul juridic care să susțină dispozitivul. Au arătat că sintagma "inexistența vocației de a dobândi părți sociale" nu este explicată nici de reclamanți și nici de instanță, nefiind clar ce operațiuni ar presupune aceasta; au subliniat că transmiterea dreptului de proprietate asupra părților sociale, convenită prin hotărârea A.G.A. nr. 1/18.07.2011, s-a produs instantaneu și nu era susceptibilă de o executare ulterioară, iar ulterior respingerii opoziției formulate de Comuna Borș, a fost definitivată inter partes. Au mai relevat că înscrierea cesiunii în registrul comerțului nu reprezintă o operațiune de executare.

Dintr-o altă perspectivă, au evidențiat că toate înscrisurile necesare pentru ca transmiterea părților sociale să aibă efect au fost semnate, astfel că neexecutarea hotărârii nr. 1/18.07.2011 nu putea fi pusă în discuție. Prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., titularele recursului au susținut că instanța de apel a interpretat greșit considerentele instanței de casare și a încălcat art. 501 alin. (1) C. proc. civ., atunci când a reținut că instanța supremă ar fi statuat că reclamanții beneficiază de autoritatea de lucru judecat a unor hotărâri pronunțate în defavoarea autorului lor.

Au reliefat că, în cel de-al doilea ciclu procesual, prin decizia de casare s-a confirmat decizia din apel doar în privința respingerii excepției inadmisibilității, dar nu și a aplicării puterii de lucru judecat, astfel încât instanța de prim control judiciar era chemată, în noua judecată, să facă o analiză proprie a caducității și lipsirii de efecte a hotărârii adunării generale a asociaților în litigiu. În continuare, au arătat că exigențele art. 431 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt întrunite pentru a se reține autoritatea de lucru judecat a sentințelor civile nr. 47/LP/20.02.2019 și 166/LP/27.06.2019 pronunțate în dosarele nr. x/2018, respectiv nr. 3001/111/2018. Printr-o altă critică, autoarele recursului au susținut că instanța de prim control judiciar a încălcat dispozițiile imperative ale art. 22 alin. (6) C. proc.

civ., pentru că nu a statuat asupra apărărilor pe care le-au invocat în legătură cu acordul nr. 2/28.10.2020. Subsecvent, a expus o serie de împrejurări ce s-ar impune a fi avute în considerare în rejudecare. Printr-un prim segment al celui de-al doilea memoriu de recurs, semnat de avocații I. și J., din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele au susținut că instanța de apel era obligată să reanalizeze excepția lipsei de interes, care nu a fost invocată de părți sau din oficiu, iar ignorarea dispoziției instanței supreme atrage nulitatea hotărârii, vătămarea lor derivând din nesocotirea principiilor contradictorialității și dreptului la apărare. Au subliniat că lipsa clarificării titularului excepției a creat aparența asumării de către judecător a unui rol activ în proces, fără ca acest aspect să fie motivat și că nu s-a dat eficiență dezlegărilor instanței supreme, care indicase că poate fi invocată numai cu respectarea art. 247 C. proc.

civ. Printr-un set distinct de critici, recurentele au susținut că instanța de apel și-a nesocotit obligația de a anula hotărârea tribunalului și, procedând numai la schimbarea sentinței, a substituit cercetarea reală a fondului printr-o aplicare mecanică a autorității de lucru judecat. Astfel, chiar în al treilea ciclu procesual - opus considerentelor deciziei de casare -, instanța de apel a omis să analizeze problema caducității, care ar fi presupus ca hotărârea nr. 640/02.09.2015 să existe și să fie validă, dar din moment ce premisa existenței hotărârii nu se mai verifica, autoritatea de lucru judecat nu putea fi reținută. Invocând art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au susținut că decizia este nemotivată, întrucât, fundamentându-și decizia pe hotărârea A.G.A.

nr. 640/02.09.2015, curtea de apel s-a prevalat de o decizie inexistentă. Un al treilea segment al recursului a înglobat criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar autoarele recursului au evidențiat că decizia recurată se bazează pe un raționament juridic invalid, deoarece pornește de la premisa revocării hotărârii din 18.07.2011 prin hotărârea nr. 640/02.09.2015, ignorând că aceasta din urmă a fost desființată și nu poate produce efecte juridice. Printr-o primă critică, recurentele au imputat curții de apel nesocotirea principiului irevocabilității actului juridic, reflectat de art. 969 alin. (2) din C. civ. de la 1864, care îi impunea să constate că reclamanții nu au făcut dovada consimțământului expres sau tacit pentru lipsirea de efecte a actelor juridice și nici nu au individualizat momentul când o atare manifestare de voință s-a produs.

În continuare, au susținut că instanța de apel nu a stabilit în mod judicios efectele actului juridic sub condiție din 02.09.2015, care, deficiente conditione, nu permite calificarea lui ca materializând mutuum disensus; așadar, în raport cu art. 1.321 și 1.322 C. civ., au apreciat că cesiunea de părți sociale din 02.09.2015, neintrând în vigoare, nu este aptă să o invalideze pe cea din 2011. Au mai învederat că reclamantul B. avea la dispoziție o acțiune în realizare, derivând din neplata prețului. Au subliniat că aceste critici pot fi circumscrise și art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Printr-un set distinct de critici, autoarele recursului au combătut excepția autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în litigiile precedente, susținând că ele au soluționat exclusiv excepții de procedură.

Au reiterat că hotărârea din anul 2015 nu produce nici un efect juridic, în temeiul art. 1.554 alin. (1) C. civ. Prin întâmpinare, intimații A., B. și S.C. K. S.R.L. au solicitat respingerea recursului ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată. Examinând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele: Fundamentul criticilor formulate de recurentele-pârâte prin cele două memorii de recurs, întemeiate pe cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., îl constituie pretinsa încălcare a deciziilor de casare pronunțate anterior în cauză, motiv pentru care se impune evocarea limitelor rejudecării ce trebuiau respectate în apel.

Într-un prim ciclu procesual, instanța supremă a infirmat soluția pronunțată asupra apelului reclamanților, reținând că s-a considerat în mod greșit că sentința nr. 222/LP/22.10.2019 a tranșat aspectele litigioase deduse judecății, deși aceasta fusese pronunțată în cadrul unei proceduri necontencioase. A validat, însă, aprecierea instanței de apel, în sensul că, pentru a socoti că există identitate de chestiune litigioasă tranșată în ceea ce privește efectele cesiunii din 18.07.2011, trebuie ca dezlegarea anterioară să aibă ca premisă și împrejurarea desființării convenției de cesiune părți sociale, cuprinsă în hotărârea A.G.A. nr. 640/02.09.2015 (prin sentința nr. 96/LP/2017, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin respingerea apelului).

Și cea de-a doua decizie a instanței de apel a fost casată, întrucât, după examinarea autorității de lucru judecat a dezlegărilor pronunțate în dosarele nr. x/2018 și nr. y/2018, curtea a reținut un fine de neprimire - lipsa de interes - care nu fusese invocat și nici pus în discuția contradictorie a părților, deși se impunea a fi analizat cu prioritate.

În noua judecată, instanța de apel a pus în discuție excepția lipsei de interes reclamantelor; prin decizia atacată, neprimind excepția, a reținut că hotărârea de casare din al doilea ciclu procesual a validat constatarea potrivit căreia hotărârea nr. 1/18.07.2011 a fost revocată prin voința părților, recunoscând puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarele nr. x/2018 și y/2018 A analizat hotărârile pronunțate în cele două dosare, notând că, prin sentința civilă nr. 47/LP/20.02.2019, în dosarul nr. x/2018, cererea lui D., de excludere a lui A. din societatea C. S.R.L., a fost respinsă, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, cu motivarea că acesta nu are calitatea de asociat, întrucât hotărârea din 18.07.2011 a devenit caducă.

A notat că, independent de împrejurarea că a fost afectată de o condiție suspensivă și a fost desființată ulterior, hotărârea A.G.A. nr. 640/02.09.2015 atestă că părțile au intenționat să revoce implicit hotărârea nr. 1/18.07.2011, cât timp D. recunoștea în anul 2015 calitatea de asociați doar a numiților A. și B. de asociați unici. A observat că o concluzie similară se desprinde și din sentința civilă nr. 166/LP/27.06.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018. Prin urmare, a dat eficiență art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și, constatând că hotărârea A.G.A. nr. 1/18.07.2011 a fost revocată prin voința părților, a apreciat fondată acțiunea. Procedând la examinarea criticilor formulate prin recurs, Înalta Curte va înlătura susținerile întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ., prin care recurentele, în cadrul memoriului redactat de avocat H., invocă nemotivarea deciziei recurate. Se afirmă că hotărârea nu cuprinde considerente apte să fundamenteze dispozitivul și că instanța de apel a omis să răspundă argumentelor dezvoltate în concluziile scrise, referitoare la pretinsul caracter ajuridic al noțiunilor utilizate de reclamanți - "dreptul de a pune în executare hotărârea A.G.A." și "vocația de a dobândi părți sociale". Argumentele dezvoltate prin concluziile scrise nu pot extinde cadrul procesual și, întrucât aspectele invocate nu au învestit legal instanța de apel, absența unui răspuns expres în decizia recurată nu echivalează cu un viciu de nemotivare.

Distinct de această carență procedurală, suficientă prin ea însăși pentru înlăturarea criticii, se constată că finalitatea celor două capete de cerere a fost tranșarea inexistenței vocației recurentelor de a beneficia de dreptul de proprietate decurgând din cesiunea din 18.07.2011 și, implicit, împiedicarea acesteia să devină opozabilă prin înscrierea în registrul comerțului, potrivit art. 203 din Legea nr. 31/1990. Reclamând același al viciu deciziei recurate, prin memoriul de recurs promovat de avocat J., autoarele recursului au susținut că decizia atacată nu analizează decât chestiunea caducității și omite analiza tuturor celorlalte apărări formulate. Nici această critică nu este fondată, întrucât, astfel cum se va arăta în analiza motivelor întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., susținerile și apărările invocate contraveneau dezlegărilor date în dosarele nr. x/2018 și nr. y/2018, iar autoritatea de lucru judecat se opunea reexaminării lor. Printr-un prim motiv circumscris cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarele căii de atac invocă încălcarea îndrumărilor din decizia de casare cu prilejul analizei excepției lipsei de interes. Înalta Curte înlătură critica, constatând inexistența unei încălcări a normelor de procedură și observând că recurentele nu au invocat o vătămare efectivă determinată de conduita instanței de apel. Că titularul excepției lipsei de interes a fost instanța însăși rezultă neechivoc din decizia de casare în care se arată că excepția nu a fost invocată de părți, ci a fost analizată și valorificată de curtea de apel prin hotărârea pronunțată.

Decizia atacată lămurește motivele pentru care s-a ridicat excepția lipsei de interes - inexistența oricărui act juridic în raport cu care să analizeze dreptul lui D. la punerea în executare sau vocația acestuia la dobândirea părților sociale -, iar aceasta a fost pusă în discuție cu respectarea art. 247 C. proc. civ. O altă critică s-a întemeiat pe susținerea recurentelor potrivit căreia instanța de apel ar fi omis analiza fondului, limitându-se la aplicarea mecanică a unor hotărâri judecătorești și nesocotind, astfel, decizia de casare, care ar fi impus, pe de o parte, anularea sentinței, iar nu schimbarea ei, iar pe de altă parte ar fi interzis să se dea efect autorității de lucru judecat, impunând analiza stării de fapt și a înscrisurilor.

Examinarea deciziei pronunțate în recurs, în primul ciclu procesual, relevă însă că nu opțiunea instanței de apel pentru schimbarea hotărârii a cauzat casarea, ci caracterul deficitar al analizei autorității de lucru judecat. Or, în rejudecare, instanța de prim control judiciar a respectat îndrumările instanței de casare, care nu o împiedicau să recunoască autoritatea de lucru judecat altor hotărâri decât a celei pronunțate în dosarul nr. x/2019. Se impune reamintit că efectul pozitiv al lucrului judecat nu paralizează judecata asupra fondului, căci nu se invocă pe calea unei excepții, ci a unui motiv sau a unei apărări care sunt cercetate o dată cu fondul, în limitele devoluțiunii determinate de apel, cu prilejul verificării stabilirii situației de fapt și a aplicării normelor de drept de către prima instanță.

Prin urmare, simpla adoptare a soluției schimbării sentinței tribunalului nu a generat, prin ea însăși, o vătămare recurentelor. Nici criticile prin care, subsumat aceluiași motiv de casare, autoarele căii de atac contestă statuările curții de apel asupra caducității hotărârii A.G.A. nr. 1/18.07.2011 nu sunt fondate. Astfel cum s-a arătat deja, instanța de casare nu a exclus valorificarea autorității de lucru judecat, ci a condiționat-o de compatibilitatea dezlegării anterioare cu desființarea, prin sentința nr. 96/LP/2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a convenției de cesiune de părți sociale cuprinse în hotărârea A.G.A. nr. 640/02.09.2015. Îndrumările au fost respectat de curtea de apel, dat fiind că, în considerentele sentințelor civile nr. 47/LP/20.02.2019 și nr. 166/LP/27.06.2019, pe care aceasta le-a reținut din perspectiva art. 430 alin. (2) C. proc.

civ., instanțele au menționat expres că hotărârea nr. 640/02.09.2015 a fost afectată de o condiție suspensivă, care nu s-a împlinit. Prin urmare, decizia de casare nu se opunea ca acestor hotărâri să li se recunoască autoritatea de lucru judecat. Nici susținerea recurentelor potrivit căreia analiza proprie a cauzei impunea curții de apel un examen al caducității și desființării hotărârii nr. 640/2015, prin prisma înscrisurilor și al stării de fapt, detașat de lucrul judecat anterior, nu poate fi primită, căci contravine deopotrivă statuărilor instanței de recurs, ca și art. 431 alin. (2) și art. 435 alin. (1) C. proc. civ. Argumentul privind lipsa identității de obiect dintre cauza de față și dosarele nr. x/2018 și nr. y/2018 este vădit nefondat, câtă vreme prin decizia atacată s-a dat eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat, ale cărei condiții sunt doar identitatea de părți și de chestiune litigioasă, ambele întrunite în cauză.

Printr-un alt set de critici circumscris aceluiași motiv de casare, dar și art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarele recursului au imputat curții de apel că nu le-a analizat apărările circumscrise acordului nr. 2/28.10.2020. Dosarul cauzei reflectă că, prin notele de ședință din 08.11.2024, actualele recurente au invocat acordul evocat, afirmând că el face dovada că intimații persoane fizice au recunoscut autorului lor calitatea de asociat în societatea intimată. Deși analiza expressis verbis a acordului indicat lipește din decizia recurată, nu există o vătămare pe care părțile recurente să o poată susține, pentru a justifica sancțiunea casării, din perspectiva art. 175 alin. (1) C. proc.

civ. Invocarea, într-un litigiu ulterior, a unui înscris nou, pretins contrar celor statuate printr-o hotărâre definitivă, nu este de natură să paralizeze autoritatea de lucru judecat a acesteia, câtă vreme hotărârea nu a fost retractată pe calea unei căi extraordinare de atac. Este neîntemeiată și calificarea argumentelor referitoare la acord drept o cerere nesoluționată, câtă vreme notele de ședință depuse în rejudecarea apelului, ulterior casării, nu învesteau instanța cu o cerere nouă; chiar dacă s-ar admite existența unei omisiuni de pronunțare, remediul procedural nu este recursul, ci, eventual, o altă cale extraordinară de atac. Vor fi înlăturate și susținerile - expuse în perspectiva unei potențiale rejudecări - enunțate în memoriul de recurs promovat de avocat H., în continuarea motivelor de casare analizate; ele materializează viziunea recurentelor asupra situației de fapt și nu interesează legalitatea deciziei recurate.

Nu pot fi analizate nici criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum au fost dezvoltate în memoriul de recurs formulat de avocat J., care repun în discuție chestiunea inexistenței efectelor juridic ale hotărârii A.G.A. nr. 640/2015. Hotărârea nu a fost tratată, în litigiul precedent, ca un act revocator, astfel încât faptul că nu a intrat în vigoare este lipsit de relevanță pentru legalitatea deciziei recurate. Dimpotrivă, raționamentul prin care instanțele au statuat, în cauzele nr. 366/111/2018 și nr. 3001/111/2018, asupra ineficienței hotărârii din 18.07.2011, a încorporat în mod expres chestiunea anulării cesiunii din 02.09.2015, deficiente conditione, dar a dat eficiență scopului mediat urmărit și manifestat de autorul pârâtelor la încheierea lui, astfel cum acesta rezultă din ansamblul actelor deduse judecății.

Așa fiind, curtea de apel a constatat caducitatea hotărârii din 18.07.2011, găsind fondat motivul prin care reclamanții, în acțiunea introductivă, s-au prevalat de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat produs de cele două hotărâri, iar raportat la această premisă definitiv tranșată, analiza principiului irevocabilității și a apărărilor conexe invocate de recurente devenea superfluă. Aspectele privind inadmisibilitatea acțiunii, întemeiate pe existența unei acțiuni în realizare derivând din neplata prețului părților sociale, nu mai pot fi analizate, întrucât se opun dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., cât timp, în primul ciclu procesual, instanța de recurs a reținut că respingerea, prin încheierea tribunalului din 23.05.2019, a excepției inadmisibilității acțiunii în constatare a dobândit autoritate de lucru judecat.

Față de ansamblul considerentelor anterioare, reținând că motivele de nelegalitate invocate nu atrag casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul. Totodată, stabilind culpa procesuală a recurentelor-pârâte în declanșarea prezentului demers judiciar, le va obliga, în baza art. 453 C. proc. civ., să plătească intimatul-reclamant B. suma de 11.900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, dovedite în condițiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-pârâte F., G. și E. împotriva deciziei civile nr. 589/A/28.11.2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi. Obligă recurentele-pârâte la plata către intimatul-reclamant B. a sumei de 11.900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 noiembrie 2025.