Decizia nr. 1695/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - secția a VI-a Civilă, la data de 19.04.2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională de Transport a B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: - 129.295 RON, reprezentând contravaloarea netă a bonusului de performanță datorat de B. în temeiul pachetului de 30.000 OAVT 2015 și a dobânzii legale calculate de la data scadenței și până la data achitării efective, conform prevederilor art. 3 alin. (21) din O.G.

nr. 13/2011, cuantumul dobânzii calculat până la data de 13 aprilie 2023 fiind de 59.593 RON, precum și plata sumei rezultate din actualizarea creanței în cuantum de 129.295 RON cu indicele de inflație (1PC), de la scadență până la data plății efective; - suma rezultată cu titlu de actualizare cu indicele de inflație (IPC), de la scadență până la data plătii efective, a sumelor acordate reclamantului prin hotărârile judecătorești definitive pronunțate în dosarul nr. x/2017 și dosarul nr. x/2018, - 8.834 RON, reprezentând cheltuieli de judecată suportate de reclamantul în faza procesuală a apelului în dosarul nr. x/2018 și a dobânzii legale calculate de la data scadenței și până la data achitării efective, conform prevederilor art. 3 alin. (21) din O.G.

nr. 13/2011, cuantumul dobânzii calculat până la data de 10 aprilie 2023 fiind de 1.564 RON, precum și actualizarea acestei creanțe cu indicele de inflație (IPC). La data de 16.06.2023, pârâta C.N.

"B. SA" a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește capătul nr. 1 al cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea sa la plata sumei de 129.295 RON, contravaloare netă pachet 30.000 OAVT aferent anului 2015, excepția prescripției dreptului material la acțiune și pentru sumele solicitate cu titlu de actualizare cu indicele ratei de inflație (IPC) pentru petitul 2 al cererii introductive, precum și excepția autorității de lucru judecat, în ceea ce privește capătul 3 al cererii introductive, respectiv obligarea sa la plata sumei de 8.834 RON, reprezentând cheltuieli de judecată suportate de reclamant în faza procesuală a apelului în dosarul nr. x/2018 și a dobânzii legale calculate de la data scadenței și până la data achitării efective, prin raportare la decizia civilă nr. 205/A/2018 din 07.02.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2018.

În ceea ce privește fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1378/28.05.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul București - secția a VI-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capătul 1 de cerere; a admis, în parte, excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capătul 2 din cerere; a respins, ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat cu privire la capătul 3 de cerere; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Transport al B. S.A.; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 129.295 RON, reprezentând debit datorat, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflație la data plății efective și a dobânzii legale calculată la data scadenței până la data plății efective a debitului; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 462 RON, cu titlu de actualizare cu indicele de inflație a sumei acordate reclamantului; a respins, ca prescrisă, cererea privind restul pretențiilor aferente capătului 2; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 8.834 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2018, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflație la data plății efective, precum și a dobânzii legale calculate de la data de 18.11.2021, până la plata efectivă a debitului;

a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 18.398,96 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât reclamantul, cât și pârâta. Prin decizia civilă nr. 528 A din 27 martie 2025, Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Compania Națională de Transport al B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1378 din data de 28.05.2024, pronunțată de Tribunalul București - secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2023, ca nefondat. A admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că: A respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată.

A admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtă la plata către reclamant și a sumei de 516.160 RON, cu titlu de actualizare cu indicele de inflație a sumei acordate reclamantului. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 27.134 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelantul-reclamant a sumei de 8933 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "B." S.A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecare la instanța de apel.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6, pct. 7 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a relevat, pe scurt, descrierea situației de fapt a cauzei și, în dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate, a susținut, în esență, pentru fiecare capăt de cerere următoarele: În ceea ce privește primul capăt de cerere (129.295 RON, cval 30000 OAVT, dobânda legala și actualizarea cu indicele de inflație), recurenta-pârâtă a criticat nelegalitatea soluției și "motivarea" instanței de apel cu privire la prescripția sumelor solicitate la primul capăt al cererii, în opinia sa, decizia curții de apel nefiind motivată conform rigorilor impuse de art. 425 C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ. Astfel, a arătat recurenta, criticile sale din apel au vizat și motivarea instanței de fond privind existenta unei condiții suspensive care ar fi afectat dreptul la acțiune al reclamantului, aspect asupra căruia instanța de apel nu s-a pronunțat, limitându-se doar la analiza cauzei de întrerupere a cursului prescripției extinctive. Construcția juridică a hotărârii nu răspunde tuturor argumentelor invocate prin cererea de apel, ceea ce relevă omisiunea acestei instanțe de a proceda la o examinare critică și adecvată a argumentelor esențiale ale apelantei-pârâte, în lipsa cărora realizarea controlului de legalitate în recurs nu poate fi realizat. Prin urmare, susține că instanța de apel nu a analizat, în totalitate, motivele de apel, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

În continuare, în opinia recurentei-pârâte, hotărârea instanței de apel, cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în speță a art. 2538, art. 2517, art. 2523 și art. 2537 alin. (1) pct. 2 C. civ., fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Făcând trimitere la prevederile art. 3 lit. c) din anexa 1 la contractul de mandat nr. x/19.11.2013, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel, la fel ca prima instanță, nu a ținut cont de prevederile contractului de mandat, distinct de problema emiterii certificatului OAVT aferent anului 2015, nereținând faptul că dreptul intimatului-reclamant s-a născut în temeiul contractului de mandat, indiferent de momentul emiterii certificatului OAVT, drept care putea fi valorificat și în lipsa acestui certificat doar prin prisma prevederilor contractuale, prin care i se recunoștea dreptul la 90000 de OAVT. Dat fiind faptul că prin contractul de mandat s-a prevăzut obligația de acordare a unui pachet de 90000 OAVT anual, deci, și pentru anul 2015, cazul din speță, apreciază că emiterea certificatului OAVT nr. 367/05.01.2021 nu poate reprezenta o condiție suspensivă care să afecteze dreptul la acțiune al reclamantului.

Prin urmare, curtea de apel trebuia să constate că (sau dacă) era eronată motivarea instanței de fond privind existenta unei condiții suspensive care a afectat dreptul la acțiune al reclamantului. Solicită a se constata faptul că B. nu a recunoscut voluntar dreptul intimatului-reclamant la cele 30.000 OAVT, întrucât emiterea certificatului OAVT nr. 367/2021 a fost efectuată în considerarea obligațiilor stabilite printr-o hotărâre judecătorească executorie, prin urmare, nefiind în situației unei recunoașteri unilaterale sau convenționale, tacite sau exprese, astfel cum se prevede la art. 2538 C. civ.

Raportat la data scadenței dreptului de creanță solicitat aferent OAVT 2015, respectiv 15 noiembrie 2018, și termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 din C. civ., susține că termenul era împlinit la data de 15.11.2021; raportat la data formulării cererii de plată/valorificare aferentă 30.000 OAVT 2015, respectiv 15 noiembrie 2018, și data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 12 aprilie 2023, termenul de 3 ani s-a împlinit la data de 15 noiembrie 2021, cererea intimatului-reclamant fiind prescrisă, fapt care conduce la concluzia că decizia pronunțată de Curtea de Apel București este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material civil. Recurenta-pârâtă a mai invocat nelegalitatea soluției cu privire la fondul cererii privind acordarea sumei de 129.295 RON, cval 30000 OAVT, dobânda legala și actualizarea cu indicele de inflație și lipsa motivării hotărârii recurate.

Astfel, a susținut că instanța de apel doar "constată că în mod temeinic prima instanță a reținut incidența dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la aspectele de fond ale pretențiilor formulate prin acest capăt de cerere, existența dreptului fiind deja stabilită în favoarea apelantului-reclamant prin hotărârile menționate de către prima instanță." În opinia recurentei, decizia Curții de Apel nu este motivată conform rigorilor impuse de art. 425 C. proc. civ., motiv pentru care apreciază că este incident, pentru aceleași argumente expuse și anterior, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). pct. 6 C. proc. civ. De asemenea, solicită a se constata că este incident și motivul de recurs prevăzut de pct. 8, pentru următoarele argumente juridice: hotărârea atacată cu recurs încalcă principiul libertății de voință exclusivă, statornicit de art. 1169 C. civ.

(principiul libertății de a contracta - părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri), precum și principiul forței obligatorii a contractelor, instituit prin art. 1270 C. civ., în continuare, prezentând argumente în ceea ce privește situația de fapt. Recurenta consideră ca fiind eronată motivarea prin care s-a respins excepția neexecutării contractului, întrucât intimatul-reclamant nu a dovedit (potrivit art. 249 C. proc.

civ.) îndeplinirea indicatorilor de performanță și obiectivele trasate de către acționari (astfel cum rezultă din Planul de administrare, Planul de management, Raportul Consiliului de Supraveghere asupra activității de administrare în anul 2014 și 2015). Deci, cel puțin din punctul de vedere al rentabilității acțiunilor B., în această perioadă de referință, susține că acest criteriu nu a fost îndeplinit, iar bonusul de performanță pretins nu trebuie acordat, potrivit art. 1350 C. civ. Pentru aceste motive, consideră că și excepția neexecutării contractului trebuia admisă, soluția de respingere fiind contrară voinței părților.

Referitor la dobânda legală penalizatoare și la actualizarea cu rata inflației a debitului principal, apreciază că hotărârea este nelegală pentru următoarele considerente: Fiind atât prescrisă, cât și neîntemeiată pretenția invocată cu titlu de debit principal, pe cale de consecință, nu poate fi admisă nici cererea de acordare a debitelor accesorii (dobândă legală și actualizare cu rata inflației). Mai mult, dispozițiile art. 3 alin. (2 1 ) din O.G. nr. 13/2011 sunt de strictă interpretare și aplicare, fiind aplicabile doar în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, ipoteză care nu se regăsește în speță, întrucât raportul juridic dintre societatea recurentă și intimatul-reclamant în calitatea acestuia de mandatar membru al Directoratului este un raport între un profesionist și o persoană fizică, intimatul nefăcând dovada că se încadrează în noțiunea de profesionist, în sensul art. 3 alin. (2) C. civ.

și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Prin urmare, apreciază că se impunea ca instanța de apel să analizeze fondul pretențiilor și să dispună respingerea capătului de cerere privind acordarea dobânzii legale penalizatoare, precum și a cererii de actualizare a debitului principal, astfel cum a solicitat intimatul-reclamant, ca fiind neîntemeiate. În privința datei de la care se poate calcula actualizarea cu indicele de inflație, a solicitat a se avea în vedere și faptul că aceasta nu poate fi solicitată și acordată, dacă ar fi întrunite condițiile de admitere a cererii, decât de la data depunerii cererii de chemare în judecată, nicidecum de la data scadenței debitului principal, așa cum eronat a stabilit prima instanța și menținut instanța de apel prin hotărârea recurată.

Susține, astfel, că hotărârea instanței de apel este pronunțată și cu încălcarea art. 22 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a încălcat și principiul rolului activ al judecătorului prin faptul că a confirmat, practic, admiterea unei cereri de chemare în judecată prin prisma unor considerente care au făcut obiectul altor litigii, fără a cerceta și analiza fondul cauzei în profunzimea sa, solicitând a se observa faptul că instanța de apel nu a analizat dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale. Principiul rolului activ al judecătorului trebuie interpretat și aplicat în corelație cu restul principiilor fundamentale ce guvernează procesul civil, printre care cel reglementat de 10 alin. (1) C. proc.

civ. În ceea ce privește capătul al doilea al cererii de chemare în judecată, respectiv pretențiile în cuantum de 516.160 RON, actualizate cu indicele de inflație, recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel cu privire la obligarea sa la plata sumei de 516.160 RON fiind dată cu încălcarea art. 2503 alin. (2), art. 2537 pct. 2, art. 2526, art. 2517 si art. 2524 alin. (4) din C. civ.

În opinia recurentei, este greșită constatarea instanței de apel conform căreia dreptul ar fi fost afectat de o condiție suspensivă, care s-ar fi îndeplinit la momentul efectuării plăților de către B., si că doar la data plății debitului s-ar fi născut dreptul reclamantului de a pretinde suma aferentă ratei inflației și, corelativ, ar fi început să curgă prescripția extinctivă a dreptului său la acțiune, întrucât faptul că doar la acel moment a fost executată creanța principală nu echivalează cu prorogarea momentului de la care începe să curgă prescripția dreptului la aceste accesorii, în condițiile în care reclamantul a cunoscut, încă de la data scadenței obligației de plată a debitelor invocate, faptul că are dreptul și la plata sumelor reprezentând rata inflației.

Momentul cuantificării efective a indicelui de inflație nu îngrădește, nu împiedică dreptul părții de a solicita plata acestuia de la momentul scadenței obligației de plată. În ceea ce privește suma de 462 RON, reprezentând actualizarea cu rata inflației a sumei de 8823 RON, reprezentând onorariu de avocat aferent fazei de recurs din dosarul nr. x/2018, apreciază că decizia curții de apel este nelegală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât suma de 462 RON este calculată pentru intervalul iulie 2022 - ianuarie 2023, în condițiile în care debitul principal a fost achitat de reclamant către Societatea de avocatura C. și Asociații la data de 08.06.2022, iar în instanță a fost solicitat, cu titlu de cheltuială de judecată, la termenul la care s-a judecat recursul din data de 26.01.2023.

În fine, recurenta-pârâtă a susținut nelegalitatea deciziei recurate și în privința capătului al treilea de cerere privind obligarea la plata sumei de 8.834 RON, reprezentând cheltuieli de judecată suportate de intimatul - reclamant A. în faza procesuală a apelului în dosarul nr. x/2018, și a dobânzii legale calculate de la data scadenței și până la data achitării efective, conform prevederilor art. 3 alin. (2) indice 1 din O.G.. nr. 13/2011, precum și actualizarea acestei creanțe cu indicele de inflație, hotărârea instanței cu privire la acest capăt de cerere fiind nelegală, în opinia recurentei, pentru două motive de casare, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 și cel prevăzut de pct. 8 C. proc.

civ. Arată că pretenția dedusă judecății de către intimatul-reclamant A., deși decurge din cheltuielile de judecată efectuate într-un litigiu anterior, soluționat definitiv și în care a avut calitatea de "parte care a câștigat procesul", nu poate fi calificată ca având obiect obligarea pârâtei CNTEE B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată pe care reclamantul le-a efectuat în procesul anterior, ci o cerere de despăgubire a sa cu contravaloarea cheltuielilor de judecată efectuate în litigiul în care a avut calitatea de parte câștigătoare a procesului, cerere având ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a acesteia, ca parte care a pierdut procesul.

Recurenta-pârâtă apreciază că este nelegală și soluția instanței de apel în privința menținerii soluției de obligare a sa la plata dobânzii legale și a actualizării debitelor principale de la data scadenței acestora, întrucât, în situația în care natura debitului principal a fost deja tranșată în instanță, în cadrul altor litigii, acestea nu mai pot fi solicitate prin prezenta cerere. Mai mult, recurenta nu poate fi obligată la plata unor accesorii despre care a luat cunoștință doar cu ocazia prezentului litigiu. Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată. Analizând recursul, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins.

În ceea ce privește motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se reține că, potrivit acestei dispoziții legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Potrivit art. 425 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În concret, se susține de către recurenta-pârâtă că decizia atacată este nemotivată în ceea ce privește soluția dată primului capăt de cerere și, fără a avea o motivare proprie, instanța de apel a făcut trimitere doar la motivarea primei instanțe, precum și că instanța nu a lămurit pe deplin situația de fapt a cauzei și nu a motivat respingerea apărărilor sale, nefăcând nicio referire la cele învederate de aceasta. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, examinarea deciziei atacate conduce Înalta Curte spre concluzia că instanța de apel a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat.

Astfel, instanța de apel a expus situația de fapt care a determinat litigiul dintre părți, apreciind că aceasta a fost stabilită în mod corect de prima instanță și a reținut în mod expres ceea ce pârâta a contestat prin apelul declarat și, în raport de aceste critici, instanța de apel a reținut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a deciziilor anterioare. Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeles ca o contragere excesivă a raționamentului judiciar, ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acestuia.

Nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante, folosite pentru adoptarea soluției reflectate în dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de întinderea și conținutul considerentelor, în speță neputându-se reține precaritatea motivării, ci, dimpotrivă, conformitatea acesteia cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Procedând la analiza acestor critici, Înalta Curte reține că susținerile recurentei-pârâte sunt contrazise de considerentele deciziei recurate, care cuprind, pe larg, la paginile 23, 24 și 25, analiza criticilor și apărărilor părților, cu referiri la realitatea faptelor stabilită pe baza probelor administrate în cauză, dar și la prevederile legale.

Se constată, astfel, că instanța de apel a răspuns într-o manieră exhaustivă și cu respectarea rigorilor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. criticilor pe care pârâta le-a formulat prin cererea de apel, cât și apărărilor formulate și, în plus, hotărârea reflectă preocuparea instanței de a asigura respectarea și a principiului consacrat de art. 22 C. proc. civ. Invocarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. nu determină concluzia încălcării de către instanța de apel a exigențelor motivării corespunzătoare a deciziei pronunțate, atât timp cât judecătorii cauzei au arătat preocupare pentru lămurirea tuturor împrejurărilor relevante soluționării cererii. Deopotrivă, susținerile recurentei în sensul greșitei aprecieri a probatoriului administrat, în legătură cu stabilirea momentului de început al cursului prescripției extinctive, exced motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc.

civ., reprezentând, în realitate, critici de netemeinicie, care nu pot fi supuse cenzurii în calea de atac extraordinară a recursului. În recurs, a fost invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text de lege potrivit căruia hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea ori cu greșita aplicare a normelor de drept material. Din această perspectivă, Înalta Curte subliniază că doar criticile recurentei-pârâte care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu și cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor și de stabilire a situației de fapt, vor fi examinate, întrucât analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conținutul art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc.

civ., dincolo de criticile de nelegalitate spre cele de eventuală netemeinicie. Aceasta deoarece sistemul de drept național nu cunoaște decât dublul grad de jurisdicție (fond și apel), iar căile extraordinare de atac pot fi exercitate doar în condițiile prevăzute de lege, nu însă și pentru ca părțile să supună instanțelor de control judiciar orice nemulțumire asupra hotărârii anterioare. De aceea, Înalta Curte nu va putea evalua măsura în care intimatul-reclamant a îndeplinit criteriile și obiectivele de performanță sau posibile erori materiale în cuantumul sumelor indicate de reclamant, căci aceasta presupune un examen al fondului, neîngăduit în recurs; așa fiind, statuările instanțelor devolutive asupra acestui aspect reprezintă chestiuni tranșate ce nu pot fi cenzurate ori verificate pe calea recursului.

Cât privește critica recurentei-pârâte asupra soluției date de instanța de apel prescripției extinctive, Înalta Curte constată că este nefondată, în mod legal reținându-se că nu a operat prescripția, câtă vreme dreptul la cele 30000 OAVT-uri, a căror contravaloare se solicită, a fost recunoscut abia la data de 5 ianuarie 2021, prin emiterea certificatului OAVT. Toate criticile recurentei legate de momentul de început al cursului prescripției extinctive constituie, în realitate, critici de netemeinicie a hotărârii, deoarece repun în discuție situația de fapt, reținută de instanțele devolutive pe baza probatoriului administrat. Or, în cadrul controlului de legalitate pe care îl poate exercita instanța de recurs, nu pot fi supuse analizei decât critici de nelegalitate, susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc.

civ., neputându-se realiza o reinterpretare a probelor administrate în fața instanței de fond și a celei de apel. În plus, așa cum a reținut instanța de fond și a validat instanța de apel, chiar dacă s-ar considera că termenul de prescripție a început să curgă la data de 15 noiembrie 2018, cum susține recurenta-pârâtă, în cauză a operat întreruperea cursului prescripției, conform art. 2537 alin. (1) C. civ., dispoziții corect și legal aplicate de către instanța de apel. Astfel, însăși recurenta-pârâtă a recunoscut expres dreptul intimatului-pârât la pachetul de 30000 OAVT-uri, a căror contravaloare o solicită, prin emiterea certificatului OAVT în 5 ianuarie 2021, certificat care are natura unui act de executare a obligației.

De altfel, tot contrar susținerilor recurentei-pârâte, în prezenta cauză, condiția suspensivă s-a îndeplinit la momentul efectuării plăților de către B., cert fiind că suma emisă la acel moment avea o valoare economică mai mică decât dacă aceeași sumă nominală ar fi fost plătită la scadență. În privința soluției pronunțate asupra fondului cauzei, Înalta Curte constată că, din perspectiva criticilor invocate prin cererea de recurs, hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul și cu corecta aplicare a dispozițiilor legale incidente speței. Astfel, pornind de la prevederile anexei nr. 1 la contractul de mandat și având în vedere principiul voinței interne a părților, instanța de control în mod corect a reținut că nu poate fi primită critica apelantei-pârâte privind greșita interpretare a dispozițiilor contractuale.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., "Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordine publică și de bunele moravuri.", iar dispozițiile art. 1266 C. civ., privitoare la interpretarea contractului după voința concordantă a părților, stabilesc următoarele: "(1) Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.". De asemenea, în conformitate cu art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante și, în baza art. 1516 alin. (1) C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației.

Instanța supremă reține că anexa nr. 1 la contractul de mandat nr. x/19.11.2013, care a completat contractul de mandat, prevăd, distinct pentru fiecare componentă a remunerației variabile, reperele în funcție de care aceasta se acordă. Înalta Curte constată că statuările instanței de apel sunt corecte, din modul de redactare a convenției părților rezultând că voința lor a fost în sensul de a stabili, pentru fiecare element al componentei variabile a remunerației, condiții specifice de acordare, cele care justifică plata bonusului de performanță diferind de cele agreate pentru celelalte două componente.

Așadar, constatând că, prin voința lor, părțile au stabilit ca plata bonusului de performanță să nu depindă de îndeplinirea indicatorilor specificați la pct. 2 din anexa nr. 1, ci, în mod exclusiv, de îndeplinirea obiectivului privind rentabilitatea acțiunilor B., instanța de control nu a încălcat libertatea contractuală și voința reală a părților, ci, dimpotrivă, a dat eficiență principiilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1266 și urm. C. civ. și forței lui obligatorii, consacrată de art. 1270 alin. (1) C. civ. implicit, a dat eficiență și dispozițiilor art. 1169 C. civ.. De aceea, critica, astfel argumentată, este apreciată de instanța supremă ca nefondată.

Interpretarea acestor texte de lege nu confirmă susținerea recurentei-pârâte, deoarece nu statuează în sensul interdependenței afirmate, ci, dimpotrivă, dând expresie libertății de voință, lasă la latitudinea părților modalitatea de stabilire a remunerației variabile, indicând doar, cu titlu general, componentele variabile care ar putea fi stabilite de părți și criteriile la care părțile contractante ar putea să se raporteze în determinarea acestora. Cât privește invocarea de către recurenta-pârâtă a prevederilor art. 1350 C. civ., în sensul că orice persoană trebuie să își execute obligațiile contractate, reține instanța supremă că aceste chestiuni excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în recurs.

Recurenta a mai invocat și critica adusă deciziei recurate vizând menținerea de către instanța de control a soluției primei instanțe de obligare a sa la plata dobânzii legale penalizatoare, în procentul prevăzut de art. 3 alin. (2 1 ) din O.G. nr. 13/2011, precum și a actualizării cu indicele de inflație. Înalta Curte constată nefondată critica și reține că recurenta-pârâtă nu contestă de plano curgerea unei dobânzi penalizatoare, ci doar modul de calcul a acesteia, ales de instanța de fond. În încercarea de a înlătura aplicarea acestui text și a obține reducerea dobânzii datorate, recurenta-pârâtă susține că acesta nu ar fi incident decât în situația în care ambele părți ale raportului juridic ar fi profesioniști, iar reclamantului îi lipsește această calitate, astfel cum este definită legal prin art. 2 pct. 2 din Legea nr. 72/2013.

Recurenta-pârâtă nu contestă calitatea sa de profesionist, dar omite să sublinieze faptul că actul juridic dintre părți este încheiat în exploatarea unei întreprinderi, cu scop lucrativ, în vederea exercitării de către intimat a unor obligații specifice în organizarea și funcționarea activității sale, ceea atrage incidența textului de lege reținut de instanțele de fond. De altfel, în indicarea modului de calcul a dobânzii legale penalizatoare, dispozițiile art. 3 alin. (2 1 ) și alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 72/2013, opun categoria raporturilor "dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante" celei a raporturilor "care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi", fără a mai exista alte categorii intermediare, iar, în această antiteză, se poate observa cu ușurință că raportul dedus judecății nu poate fi guvernat de alte prevederi legale decât cele reținute de instanțele de fond.

De asemenea, se constată că în mod corect a fost menținută în sarcina recurentei obligarea la plata actualizării sumelor solicitate cu titlu de debit principal, întrucât despăgubirile civile trebuie să cuprindă atât pierderea efectivă (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat (lucrum cessans). Caracterul compensatoriu al actualizării rezidă în faptul că, prin aceasta se repară partea din beneficiul nerealizat, care nu este acoperit de dobânda legală. În timp ce dobânda reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea cu rata inflației urmărește conservarea valorii reale a obligației bănești principale.

Cum natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligației de plată, iar a doua reprezentând valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății, respectiv daune compensatorii, este admisibil cumulul acestora și, deci, nu se poate vorbi despre o dublă reparație care să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză a creditorului. În consecință, este legal cumulul actualizării sumei executate cu dobânda legală deoarece, așa cum s-a arătat, numai prin această modalitate se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1531 C. civ.

Înalta Curte va înlătura și criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu capătul 3 al cererii de chemare în judecată, fiind legală și temeinică soluția dispusă de instanța de apel în această privință. Sub un prim aspect, s-a invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., referitor la încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 205A din 07.02.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel București. Contrar susținerilor recurentei, nu se poate reține nesocotirea dispozițiilor art. 430 și art. 431 C. proc. civ., atât timp cât, prin hotărârea judecătorească menționată, instanța învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere accesoriu privind acordarea cheltuielilor de judecată, reținându-se explicit că reclamantul A. nu a solicitat cheltuieli de judecată în acel proces.

Așa cum au reținut în mod just instanțele de fond, nu există o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi soluționat cererea privitoare la plata cheltuielilor de judecată aferente dosarului nr. x/2018, ceea ce justifică soluția în privința nereținerii autorității de lucru judecat, sub aspectul efectului negativ, partea care a câștigat procesul având dreptul de a solicita pe cale separată cheltuielile de judecată ocazionate de litigiul purtat anterior, în care a obținut câștig de cauză. Sub un al doilea aspect, susținerile întemeiate pe dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la cenzurarea onorariului avocațial, nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., care a fost indicat formal, ci reprezintă critici de netemeinicie a hotărârii, astfel cum s-a statuat prin decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care instanța supremă a stabilit, cu putere obligatorie, că, "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc.

civ.." Constatând, așadar, că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL B. S.A. Cât privește cererea intimatului-reclamant de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, Înalta Curte constată că înscrisul aflat la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimatul-reclamant A. a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 9.064 RON. Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL B. S.A.

la plata către intimatul-reclamant A. suma de 9.064 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, astfel cum rezultă din ordinul de plată din 30.08.2025.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "B." S.A. împotriva deciziei civile nr. 528 A din 27 martie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă. Obligă recurenta-pârâtă CONTANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "B." S.A. să plătească intimatului-reclamant A. suma de 9.064 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2025.