ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2388/2022

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1

din O.G. nr. 13/2011, calculată de la data scadenței (16.11.2018) tranșei valorice și până la data achitării efective. S-a solicitat și plata sumelor rezultate cu titlu de actualizare cu indicele de inflație (IPC) de la data scadenței până la data plății efective a sumelor acordate reclamantului de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă și confirmate prin decizia nr. 1958 pronunțată la data de 21 noiembrie 2019 de Curtea de Apel București, secția a Vl-a Civilă. Această sumă a fost solicitată cu titlu de contravaloare netă a componentei variabile și dobândă legală prin dispozitivul sentinței civile nr. 1994/2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017, confirmate ulterior prin decizia nr. 1958 pronunțată la data de 21 noiembrie 2019 de Curtea de Apel București, secția a Vl-a Civila, cuantum precizat provizoriu la nivelul sumei de 439.387, fiind calculate până la data de 31.05.2020. A solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a mai solicitat plata sumelor rezultate cu titlu de actualizare a cheltuielilor de judecată cu indicele de inflație (IPC) de la momentul scadenței (data pronunțării sentințelor Tribunalului București și respectiv Curții de Apel București) până la data plății efective a cheltuielilor de judecată din dosarul nr. x/2017 acordate reclamantului de Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin dispozitivul sentinței civile nr. 1994/2018 (suma de 86.279 RON) și prin decizia nr. 1958 pronunțată la data de 21 noiembrie 2019 de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă (în sumă de 23.175 RON), sumele fiind precizate provizoriu la nivelul sumei de 5.988 RON și calculate până la data de 31.05.2020.

Prin decizia civilă nr. 834 A din 23 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice - TRANSELECTRICA S.A. împotriva sentinței civile nr. 304 din 15 februarie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. A fost obligată apelanta să plătească intimatului cheltuieli de judecată în cuantum de 13.542,40 RON.

Recurenta-pârâtă a susținut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale. În opinia recurentei, hotărârea instanței de apel contravine principiului libertății de voință exclusive statornicit de art. 1169 C. civ.

Recurenta a învederat că intenția reală a părților la momentul aprobării și încheierii contractelor de mandat a fost de a condiționa plata tuturor componentelor remunerației mandatarului, prin stabilirea unor limite generale ale remunerației.

Totodată, s-a mai subliniat că art. 3.3 din Contractul de mandat, coroborat cu art. 37 alin. (2) și art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011, nu poate fi interpretat decât în sensul în care cele trei elemente ale componentei variabile sunt interdependente. Nivelul componentei variabile este stabilit potrivit recomandărilor temeinic motivate, formulate pe baza unui studiu comparat asupra condițiilor de remunerare pentru pozițiile similare din societăți, din același domeniu de activitate cu capital majoritar ori integral de stat din alte state europene, de comitetul de nominalizare sau, după caz, de experții în recrutare resurse umane ale căror servicii au fost contractate pentru derularea procedurii de selecție a membrilor consiliului de administrație sau consiliului de supraveghere.

În accepțiunea recurentei, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că acordarea bonusului de performanță este justificată doar de contribuția mandatarului la performanța acțiunilor Transelectrica, însă, în cauză, acesta nu a dovedit, conform art. 249 C. proc. civ., îndeplinirea condițiilor pentru a beneficia de componenta variabilă aferentă Certificatelor OAVT, care fac obiectul prezentului litigiu.

În susținerea criticilor formulate, recurenta-pârâtă a invocat și principiul consensualismului cu privire la contractul de mandat, precum și art. 1350 C. civ., potrivit căruia orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat.

Recurenta a mai arătat că intimatul-reclamant încearcă să obțină bonusul de performanță prin raportare la o formulă de calcul, care are ca elemente valoarea dividendelor sau a acțiunilor și prețul mediu ponderat al acțiunilor pe piețele Regular și Deal BVB, fără să ia în calcul obiectivele asumate contractual și prin Planul de Adminstrare, precum și realizările anuale, care condiționează plata bonusului.

Totodată, s-a susținut că suma netă de 131.105 RON, calculată de către reclamant, nu este recunoscută de către pârâtă, întrucât, în mod greșit, a fost calculată la un nivel brut de 102.950 RON.

Prin urmare, s-a învederat că hotărârea instanței de apel este nelegală si din perspectiva art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2011, potrivit căruia "Remunerația și celelalte avantaje oferite administratorilor și directorilor în cadrul sistemului unitar, respectiv membrilor consiliului de supraveghere și membrilor directoratului, în cazul sistemului dualist, vor fi consemnate în situațiile financiare anuale și în raportul anual al comitetului de nominalizare și remunerare."

O altă critică invocată de recurentă vizează capătul de cerere privind dobânda legală penalizatoare în cuantumul solicitat de reclamant, adică în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, prin raportare la prevederile art. 4 din Legea nr. 72/2013.

Recurenta-pârâtă a subliniat că hotărârea recurată, pe lângă faptul că este nemotivată sub aspectul admiterii acestui capăt de cerere în forma solicitată de către reclamant (critică ce se încadrează pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), este și nelegală din perspectiva dispozițiilor art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, care sunt de strictă interpretare și aplicare, fiind aplicabile doar în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, ipoteză care nu se regăsește în speță, întrucât raportul juridic dintre societatea pârâtă și reclamant, în calitatea acestuia de mandatar membru/președinte al Directoratului, este unul între un profesionist și o persoană fizică, reclamantul nefăcând dovada că se încadrează în noțiunea de profesionist, în sensul art. 3 alin. (2) C. civ. și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Reglementarea actuală nu prevede faptul că dispozițiile aplicabile în raporturile dintre profesioniști vor guverna ambele părți, chiar dacă pentru una dintre ele actul juridic are caracter civil (comercial), spre deosebire de dispozițiile art. 56 Codul comercial, abrogate prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Prin urmare, recurenta apreciază că se impunea respingerea capătului de cerere privind acordarea dobânzii legale penalizatoare, precum și a cererii de actualizare a debitului principal, astfel cum a solicitat intimatul-reclamant, ca fiind neîntemeiate.

Recurenta a criticat decizia instanței de apel și cu privire la capătul de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație a sumelor stabilite prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2017, calculată de la data scadenței fiecărei tranșe. În opinia recurentei-pârâte, hotărârea atacată, care menține soluția primei instanțe, cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, este nelegală.

Capătul de cerere vizând actualizarea până la data de 31 mai 2020, suma fiind în cuantum de 439.387 RON, trebuia respins, în parte, ca prescris iar pe fond, ca neîntemeiat. Acesta a fost considerentul pentru care pârâta a înțeles să invoce excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele solicitate cu titlu de actualizare cu indicele ratei de inflație.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a susținut că este nelegală hotărârea privind obligarea sa la plata actualizării debitelor principale, de la data scadenței acestora, întrucât în ipoteza în care situația debitului principal a fost deja tranșată în instanță, în cadrul altui litigiu, aceasta poate fi calculată numai de la data la care hotărârea judecătorească a devenit executorie, respectiv 21.11.2019.

În opinia recurentei, reclamantul nu are dreptul de a opta pentru a calcula actualizarea unor sume sau debite principale dispuse într-un alt dosar, care nu este nici finalizat prin hotărâre definitvă, de la o altă dată decât cea prevăzută de art. 628 alin. (3) C. proc. civ., motiv pentru care s-a susținut că interpretarea dată de către instanța de apel nu este corectă.

Intimatul-reclamant A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cu motivarea că argumentele cuprinse în cererea de recurs nu pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce a fost invocat de recurentă prin memoriul de recurs.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției și apărărilor invocate de partea adversă.

Cauza a fost înregistrată la 28 iulie 2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă iar, prin rezoluția din 12 octombrie 2022, s-a fixat termen de judecată la 15 noiembrie 2022.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității prezentei căi extraordinare de atac, invocată de intimatul-reclamant, urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Nemulțumirea părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond, în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

În cauză, deși autoarea recursului și-a întemeiat demersul judiciar pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie motivului de casare invocat.

Mai mult decât atât, recurenta nu face referire la niciun considerent al instanței de apel, care își întemeiază soluția de respingere a apelului pe probele administrate în cauză și pe dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. privind autoritatea de lucru judecat a considerentelor unor hotărâri judecătorești cu obiect similar, pronunțate între aceleași părți, așa-zisele critici de nelegalitate ale pârâtei nefiind altceva decât o reluare a susținerilor formulate prin cererea sa de apel.

Criticile de nelegalitate trebuie să vizeze exclusiv considerentele instanței de apel, fiind necesar ca autoarea recursului să arate, în concret, în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel.

Se constată că recurenta-pârâtă a indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiunile de fond deduse judecății în apel, în legătură cu sentința primei instanțe, care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-pârâtă readuce în discuție aspectele referitoare la principiului libertății de voință statornicit de art. 1169 C. civ., principiul consensualismului sau chestiuni referitoare la intenția reală a părților la momentul încheierii contractelor de mandat, aspecte care nu pot fi reanalizate de instanța de recurs, fără vreo referire la considerentele instanței de apel care, în ce privește raporturile juridice contractuale s-a întemeiat pe statuările cu putere de lucru judecat ale altor hotărâri judecătorești definitive pronunțate între părți, recurenta rezumându-se la susțineri preluate ad litteram din cuprinsul cererii de apel.

De asemenea, nici așa-zisele critici referitoare la interpretarea sau completarea unor articole din contractul de mandat încheiat între părți prin raportare la art. 37 și 38 din O.U.G. nr. 109/2011 nu sunt veritabile critici de nelegalitate, întrucât reprezintă aceleași susțineri ale părții formulate pe calea apelului, fără nicio referire concretă la vreun considerent al instanței de apel.

Aceleași concluzii se impun și în ceea ce privește evocarea dispozițiilor art. 1350 C. civ.. În plus, recurenta nu s-a limitat numai la a prelua ca atare fragmente întregi din cererea de apel, ci a evidențiat numeroase aspecte factuale, făcând trimitere la situații financiare, obiective și indicatori de performanță pe care intimatul-reclamant nu le-ar fi atins, or, aceste chestiuni nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, vizând modul de stabilire a situației de fapt.

Totodată, se constată că, prin recursul formulat, recurenta tinde să demonstreze și încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, prin raportare la prevederile art. 4 din Legea nr. 72/2013, însă și aceste susțineri reprezintă, în realitate, reiterarea argumentelor formulate în apel.

Recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea recurată este nemotivată sub aspectul admiterii capătului de cerere vizând dobânda legală penalizatoare, în forma solicitată de către reclamant, critică ce vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate este indicat formal, întrucât în cuprinsul cererii de recurs nu sunt dezvoltate critici propriu-zise privind nemotivarea, caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei atacate ori existența unor argumente străine de natura cauzei, recurenta limitându-se să reitereze susținerile din apel privind netemeinicia hotărârii primei instanțe de admitere a acțiunii.

De asemenea, prin criticile formulate, recurenta contestă elementele factuale cu privire la actualizarea cu indicele de inflație a sumelor stabilite prin hotărârile judecătorești date în dosarul nr. x/2017, de la data scadenței fiecărei tranșe, susținându-se, totodată, că soluția pronunțată cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune este nelegală, întrucât nu ar fi existat cauze de întrerupere a prescripției.

Înalta Curte constată că argumentele recurentei nu reprezintă altceva decât trimiteri la elementele de fapt, deja analizate de instanțele de fond, prin prisma probatoriului administrat, precum și o reiterare a aspectelor de fond supuse judecății, neavând legătură cu motivul de recurs invocat, privind motivarea necorespunzătoare a hotărârii.

Motivele de apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurenta-pârâtă critică soluția primei instanțe. Or, obiectul recursului îl constituie decizia instanței de apel, a cărei conformitate cu regulile de drept aplicabile trebuie verificată numai prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., de strictă interpretare.

Prin urmare, simpla reluare a situației particulare a litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigențelor legale care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de fond și nu a hotărârii pronunțate în apel.

Astfel, se constată că recurenta tinde, în realitate și la o restabilire a situației de fapt în ce privește existența condițiilor răspunderii contractuale și a modului de calcul al despăgubirilor constând în bonusul de performanță de care a fost lipsit reclamantul, repunând în discuție probele și solicitând instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, nefiind suficientă din perspectiva cerințelor formale ale recursului, o reiterare a criticilor privind aplicarea art. 1169, art. 1350 C. civ., art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, art. 37 și 38 din O.U.G. nr. 109/2011, art. 628 alin. (3) C. proc. civ.. Prin reluarea în integralitate a criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al pârâtei.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, sunt întemeiate apărările formulate de intimatul-reclamant prin întâmpinare, privind nulitatea recursului

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. împotriva deciziei civile nr. 834 A din 23 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Referitor la cererea intimatului-reclamant A. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul-reclamant a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial, respectiv factura fiscală nr. x din 22 septembrie 2022 și dovada efectuării plății, conform înscrisurilor aflate la dosarul de recurs.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului și în raport cu solicitarea intimatului-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 10.589,19 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. împotriva deciziei civile nr. 834 A din 23 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. să achite intimatului-reclamant A. suma de 10.589,19 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2022.