Decizia nr. 154/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 9 august 2017 pe rolul Tribunalului Timiș - secția a II-a civilă, sub nr. x/20217, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata către reclamantul A. a sumei de 451.674,40 RON, reprezentând contravaloarea estimată provizoriu a celor 1.129.186 de acțiuni deținute de pârâtă, pe care societatea pârâtă este ținută să le răscumpere ca urmare a nașterii dreptului de retragere în temeiul dispozițiilor Legii nr. 151/2014, precum și la plata dobânzii legale aferente debitului principal, calculată de la data plății aferente dreptului de retragere (19 iunie 2017) până la momentul plății efective, dobânda calculată până la 3 august 2017 fiind în cuantum de 3.201,94 RON.

Au mai solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamanta B. a sumei de 102,40 RON, reprezentând contravaloarea estimată provizoriu a celor 256 de acțiuni la societatea pârâtă, pe care aceasta este ținută să le răscumpere, ca urmare a nașterii dreptului de retragere în temeiul dispozițiilor Legii nr. 151/2014, precum și la plata dobânzii aferente debitului principal, calculată de la data scadenței plății aferente dreptului de retragere (19 iunie 2017) până la momentul plății efective, cu precizarea că dobânda calculată până la 3 august 2017 este în cuantum de 0,73 RON. De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin încheierea din 19 ianuarie 2018, Tribunalul Timiș - secția a II-a civilă a suspendat judecata acțiunii, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc.

civ. Prin decizia civilă nr. 105/R din 5 iunie 2018, Curtea de Apel Timișoara - secția a II-a civilă a admis recursul promovat de reclamanți împotriva încheierii din19 ianuarie 2018, a casat încheierea atacată și a trimis cauza spre continuarea judecății. La 11 decembrie 2019, reclamanții au formulat o cerere de majorare a cuantumului obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv: - reclamantul A. a majorat cuantumul obiectului acțiunii cu suma de 1.464.554,6 RON, reprezentând contravaloarea acțiunilor deținute la societatea pârâtă, precizând că diferența de dobândă calculată este în cuantum de 212.940,06 RON; - reclamanta B. a majorat cuantumul obiectului cererii cu suma de 331,6 RON, reprezentând contravaloarea acțiunilor deținute la societatea pârâtă, precizând că diferența de dobândă calculată este de 48,27 RON.

Prin sentința civilă nr. 219/PI din 4 martie 2020, Tribunalul Timiș - secția a II-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A., a admis acțiunea precizată și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului A. suma de 1.916.229 RON, reprezentând contravaloarea celor 1.129.186 acțiuni deținute la S.C. C. S.A., pe care societatea pârâtă este ținută să le răscumpere ca urmare a nașterii dreptului de retragere în temeiul dispozițiilor Legii nr. 151/2014, precum și dobânda legală penalizatoare aferente debitului principal, calculată de la data scadenței (19 iunie 2017) și până la momentul plății efective. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanta B. a sumei de 434 RON, reprezentând contravaloarea celor 256 acțiuni deținute la S.C.

C. S.A., pe care societatea pârâtă este ținută să le răscumpere ca urmare a nașterii dreptului de retragere în temeiul dispozițiilor Legii nr. 151/2014, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente debitului principal, calculată de la data scadenței (19 iunie 2017) și până la momentul plății efective. Totodată, a fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 65.103,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței primei instanțe, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia civilă nr. 465 din 14 octombrie 2020, Curtea de Apel Timișoara - secția a II-a Civilă a admis apelul și a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs, în susținerea căruia au invocat critici de nelegalitate circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ. Prin decizia nr. 1203 din 18 mai 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. și continuat de moștenitorii săi, B., D. și E., împotriva deciziei civile nr. 465 din 14 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara - secția a II-a civilă, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe. Prin decizia civilă nr. 235/A din 11 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, în dosarul nr. x/2017, s-a respins cererea de suspendare a judecății formulată de apelanta S.C.

C. S.A.; s-a respins apelul declarat de apelanta S.C. C. S.A., în contradictoriu cu intimatele D. și E. (în calitate de moștenitori ai defunctului A.) și B. împotriva sentinței civile nr. 219/PI din 4 martie 2020 a Tribunalului Timiș - secția a II-a civilă; s-a luat act de faptul că intimatele nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 410 din 20 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, în dosarul nr. x/2017, s-a respins atât cererea de îndreptare a dispozitivului deciziei civile nr. 235/A din 11 mai 2023 a Curții de Apel Timișoara, cât și cererea de completare a dispozitivului acestei decizii, cereri formulate de către intimatele-reclamante B., D., în calitate de moștenitoare a lui A. și E., în calitate de moștenitoare a lui A.. La data de 18 decembrie 2023 s-au înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a civilă recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C.

C. S.A., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență F., împotriva deciziei civile nr. 235/A din 11 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara - secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, precum și a recursul declarat de recurentele-reclamante D. (în calitate de moștenitoare a defunctului A.), E. (în calitate de moștenitoare a defunctului A.) și B. împotriva încheierii nr. 410 din 20 septembrie 2023, pronunțate de aceeași instanță, în dosarul nr. x/2017. 1. Recursul formulat de pârâta S.C. C. S.A. prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență F. - R1; Recurenta-pârâtă S.C.

C. S.A., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență F., a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei civile nr. 235/A/11.05.2023 și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, Curții de Apel Timișoara, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru și onorariul de avocat. Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive: Instanța de apel a pronunțat decizia recurată atât cu încălcarea regulilor de procedură, cât și cu încălcarea autorității și a efectului pozitiv al lucrului judecat stabilit în speță prin decizia de casare, respectiv cu încălcarea și ignorarea dezlegărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție problemelor de drept, obligatorii conform art. 501 alin. (1) din C. proc.

civ. Prin decizia de casare nr. 1203/18.05.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că, în rejudecare, instanța de apel va proceda la analiza legalității sentinței apelate din perspectiva criticilor formulate, prin raportare la dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, urmând a se trage concluzia, cu respectarea efectului pozitiv al lucrului judecat, asupra nașterii dreptului de retragere, interesului acționarilor reclamanți de a-și exercita dreptul de retragere disputat și, corelativ, asupra împrejurării dacă acesta a fost exercitat în termenul de 90 de zile prevăzut de Legea nr. 151/2014.

Astfel, în considerentele deciziei de casare mai sus amintite (pagina 7, paragrafele 3, 4 și 5), s-a reținut autoritatea de lucru judecat în speță a statuărilor din decizia nr. 480/06.04.2017, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară a cărei confirmare a legalității și veridicității a fost dată prin sentința nr. 2416/23.05.2018 a Curții de Apel București. Una dintre consecințele efectului pozitiv al lucrului judecat reținute astfel de Înalta Curte de Casație și Justiție prin confirmarea legalității și veridicității deciziei nr. 480/06.04.2017 emisă de ASF este că "acționarii societății C. S.A.

înregistrați în Registrul acționarilor la data de 5 martie 2015 pot depune cereri de retragere din societate în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 820/NPL/PI din data de 29 septembrie 2016 a Tribunalului Timiș prin care s-a anulat hotărârea AGEA din 5 februarie 2015, respectiv de la data de 9 februarie 2017". Or, potrivit art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul. Cu toate acestea, în rejudecarea cauzei în apel, Curtea de Apel Timișoara a încălcat flagrant prevederile mai sus enunțate, ignorând atât efectul pozitiv al lucrului judecat cu privire la acționarii societății C. S.A.

care au dreptul de a solicita retragerea la momentul de referință, cei "înregistrați în Registrul acționarilor la data de 5 martie 2015", cât și dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție problemelor de drept din acest punct de vedere.

Deși în susținerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului A. (decedat pe parcursul procesului și succedat în drepturi de moștenitorii legali B., D. și E.) cu privire la solicitarea acestuia de obligare a pârâtei la plata contravalorii acțiunilor în număr de 500.453 din totalul de 1.129.186 acțiuni pretins deținute de acesta la societatea C. S.A., au fost invocate aspectele mai sus redate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, ce au autoritate de lucru judecat, respectiv că la data de referință, 5 martie 2015, reclamantul nu deținea dreptul de proprietate și nu era înregistrat în Registrul acționarilor cu cele 500.453 de acțiuni, instanța de apel nu s-a pronunțat în concret pe aceste argumente, reținând doar că printr-o sentință ulterioară datei de referință (5 martie 2015) s-ar fi statuat că reclamantul deține dreptul de proprietate și asupra acelor acțiuni, chiar dacă nu i-au fost niciodată transferate și distribuite.

Așadar, recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel avea de stabilit dacă, prin raportare la dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție și cu respectarea efectului pozitiv al lucrului judecat al deciziei nr. 480/06.04.2017 emise de ASF, reclamantul A. putea solicita retragerea pentru acțiuni pe care nu le deținea la data de referință configurată de decizia ASF (5 martie 2015). Instanța de apel nu a luat în considerare în analiza fondului data de referință stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia ASF pentru acționarii din Registrul acționarilor de la acel moment care își pot exercita dreptul de retragere, reținând că prin sentința civilă nr. 389/08.06.2015 (ulterioară datei de 5 martie 2015) a Tribunalului Timiș, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1044/19.11.2015 a Curții de Apel Timișoara, s-a dispus obligarea C. S.A.

(entitate juridică distinctă de pârâtă - acționar majoritar al pârâtei) la distribuirea celor 500.453 acțiuni achitate de reclamantul A. și transferul acestor acțiuni și înscrierea în registrul acționarilor societății comerciale. Ignorând însă incidența în cauză a prezumției legale de lucru judecat, a legalității și aplicabilității Deciziei ASF nr. 480/06.04.2017 în integralitatea statuărilor sale, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea regulilor înscrise în art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., producând astfel pârâtei o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii, potrivit art. 175 alin. (1) din același cod. Totodată, prin modul în care s-a pronunțat, cu ignorarea apărărilor pârâtei legate de calitatea procesuală activă raportat la faptul că doar "acționarii societății C. S.A.

înregistrați în Registrul acționarilor la data de 5 martie 2015, pot depune cereri de retragere din societate" decizia de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția și prin care au fost combătute motivele de apel, ceea ce presupune încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Această apărare a fost invocată de pârâtă explicit, ceea ce impunea prezentarea motivului înlăturării ei, lipsa motivării acestei probleme de drept esențiale a speței echivalând cu nesoluționarea pe fond a apelului. În cuprinsul cererii de recurs, s-a mai arătat că la data de referință (05.03.2015) în Registrul acționarilor ținut de Depozitarul Central S.A. reclamantul A. era înregistrat doar cu un număr de 628.733 acțiuni, iar pentru celelalte 500.453 acțiuni solicitate prin acțiune acesta nu a făcut dovada înscrierii în registrul independent al acționarilor ținut de către Depozitarul Central S.A.

nici la data de 5 martie 3015, nici ulterior. Mai mult, la data de referință, nu era pronunțată sentința civilă nr. 389 din 8 iunie 2015 a Tribunalului Timiș (dosar nr. x/2010), rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1044 din 19 noiembrie 2015 a Curții de Apel Timișoara, sentință care, în accepțiunea instanței de apel, stabilește dreptul de proprietate asupra celor 500.453 acțiuni deținut de către reclamantul A. în cadrul C. S.A. Așadar, deși Decizia ASF nr. 480/06.04.2017 stabilește, cu autoritate de lucru judecat, că doar "acționarii societății C. S.A. înregistrați în Registrul acționarilor la data de 5 martie 2015 pot solicita retragerea", instanța de apel a consfințit practic, în mod nelegal, un efect retroactiv al sentinței civile nr. 389 din 8 iunie 2015 a Tribunalului Timiș.

Au fost astfel încălcate dispozițiile imperative ale art. 123 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 potrivit cărora "acționarii îndreptățiți să încaseze dividende sau să exercite orice alte drepturi sunt cei înscriși în evidentele societății sau în cele furnizate de registrul independent privat al acționarilor, corespunzătoare datei de referință". Dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 151/2014 prevăd că acționarii au dreptul de a se retrage din societate în condițiile art. 134 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, dreptul de retragere se exercită în condițiile art. 134 din Legea nr. 31/1990, iar acest drept este un drept al acționarilor, reglementat de Legea nr. 31/1990, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 123 alin. (3) din aceeași lege care prevăd exercitarea dreptului condiționat de înscrierea acțiunilor pentru care se solicită plata contravalorii, în registrul independent privat, în cazul pârâtei - societate căreia îi sunt aplicabile dispozițiile specifice pieței de capital. Însă, nu numai că la data de referință, reclamantul A. nu deținea și nu era înregistrat în Registrul acționarilor cu cele 500.453 de acțiuni din totalul de 1.129.186 acțiuni pretinse, dobândite ulterior datei de referință, dar nici nu se cunosc considerentele pentru care au fost înlăturate din analiză statuările stabilite cu putere de lucru judecat în speță cu privire la această dată de referință.

Instanța de apel s-a rezumat la a reda exclusiv statuările instanței supreme din decizia de casare, fără a trage propriile concluzii în raport de obligațiile trasate de Înalta Curte de Casație și Justiție (să procedeze la analiza sentinței instanței de fond din perspectiva criticilor formulate, prin raportare la considerentele și dezlegările deciziei de casare) și fără a răspunde tuturor criticilor și apărărilor invocate de pârâtă, în special în raport de statuările deciziei de casare.

Soluția instanței de apel este nelegală cu privire la întinderea drepturilor pentru care societatea pârâtă a fost obligată să achite contravaloarea unor acțiuni care nu erau deținute și nu figurau în Registrul acționarilor la data de referință în proprietatea reclamantului defunct A.. Din lecturarea textului legal de la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 151/2014, se poate observa că legiuitorul nu a reglementat în cadrul acestuia nicio situație ce poate da naștere unui drept de retragere, fiind adăugată la lege o nouă situație care generează nașterea dreptului de retragere. În realitate însă, încadrarea în dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) - realizată și de către reclamanți prin cererea lor de chemare în judecată conform principiului disponibilității - este cea corectă, situației pârâtei fiindu-i aplicabilă teza/situația în care adunarea generală nu se desfășoară din cauza neîndeplinirii condițiilor legale de cvorum, adunarea fiind legal convocată.

În speță, adunarea generală, legal convocată, nu s-a desfășurat ca urmare a neîndeplinirii condițiilor legale de cvorum, aspect confirmat chiar prin sentința civilă nr. 820/NLP/PI din 29 septembrie 2016, prin care Tribunalul Timiș a constatat nulitatea absolută a Hotărârii nr. 1/05.02.2015 a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor C., ca urmare a lipsei cvorumului necesar pentru validitatea adoptării hotărârii. Această interpretare este justă și se află în concordanță cu efectele nulității absolute. Efectele nulității absolute se produc în mod retroactiv până la data încheierii actului constatat ca fiind nul absolut.

Prin urmare, ca efect al nulității produs retroactiv până la momentul încheierii/adoptării actului nul, actul fiind considerat inexistent, în speță, din cauza neîndeplinirii condițiilor legale de cvorum, situația pârâtei se încadrează în dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 151/2014 care, așa cum s-a arătat, vizează situația în care adunarea nu se desfășoară legal din cauza neîndeplinirii condițiilor legale de cvorum.

În raport de aceste aspecte, reglementarea momentului de la care începe să curgă termenul de 90 de zile pentru exercitarea dreptului de retragere, în situația de la art. 4 alin. (1) lit. a), este dată de dispozițiile art. 4 alin. (2) din lege conform cărora "termenul de exercitare a dreptului de retragere curge de la data adunării generale în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) și b), respectiv de la expirarea termenului prevăzut la art. 2, în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c)". Așa cum corect a reținut și instanța fondului (nefiind un aspect criticat în apel), termenul reglementat de acest articol este un termen de decădere, însă a cărui curgere începe de la momentul singular reglementat de același articol, respectiv de la data adunării generale.

Legea nu prevede un alt moment de la care începe să curgă acest termen. Legea însă are în vedere atunci când utilizează sintagma "nu se desfășoară" de la art. 4 alin. (1) lit. a) atât lipsa desfășurării legale a adunării din cauza neîndeplinirii condițiilor legale de cvorum, cât și desfășurarea nelegală a adunării din cauza neîndeplinirii condițiilor legale de cvorum, sintagma fiind folosită pentru a desemna ambele situații, întrucât nedesfășurarea este una juridică, iar nu faptică. În realitate, nimic nu i-a împiedicat pe reclamanți să își exercite acest drept de retragere în singurul termen prevăzut de lege, mai ales, în condițiile în care aceștia au fost cei care au considerat că hotărârea AGEA a fost adoptată cu încălcarea condițiilor legale de cvorum, participanți fiind la adunare.

Dimpotrivă, aveau obligația de a depune cererile de retragere în termenul de 90 de zile de la data adunării generale, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 151/2014, indiferent de evoluția acțiunii lor în anulare, acest termen fiind singurul legal și expres reglementat de lege. Nu pot fi apreciate ca legale considerentele conform cărora nu putea fi impusă reclamanților obligația de a fi formulat cererea de retragere anterior rămânerii definitive a sentinței civile nr. 820/NLP/PI din 29 septembrie 2016 a Tribunalului Timiș, întrucât numai din acel moment ar fi fost cert că dreptul de retragere poate fi exercitat. Cu toate acestea, în acord cu efectele nulității absolute și coroborat cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 151/2014, termenul de exercitare a dreptului de retragere este unul singur și curge doar de la data adunării generale care nu s-a desfășurat legal din cauza neîndeplinirii condițiilor legale de cvorum.

Dacă prin absurd ar putea fi acceptat acest raționament, dreptul de retragere ar fi trebuit exercitat cel mai târziu la data pronunțării sentinței civile nr. 820/NLP/PI din 29 septembrie 2016, câtă vreme de la acel moment hotărârea de anulare a hotărârii AGEA are autoritate de lucru judecat provizorie, fiind, așadar, momentul de la care reclamanții au avut certitudinea că demersul lor de anulare a hotărârii a fost unul efectiv, cu toate consecințele care decurg din această situație de nulitate. Fiind tocmai într-o situație atipică, nu se poate ignora calitatea reclamanților care sunt chiar inițiatorii acțiunii pentru anularea hotărârii, prin care s-a votat tranzacționarea acțiunilor pe o piață reglementată, cu scopul evident de a-și crea astfel cadrul favorabil retragerii din societate.

Recurenta-pârâtă consideră că formularea și depunerea cererilor de retragere nu depindea de soluția pronunțată de instanța de judecată în soluționarea acțiunii în nulitatea hotărârii AGEA nr. 01/05.02.2015. Pentru depunerea cererilor de retragere nici legea și nici dispozițiile legale de drept comun nu prevăd situații aplicabile situației juridice din cauză, în care termenul de decădere de exercitare a dreptului de retragere se suspendă sau se întrerupe. Legea nr. 151/2014 nu prevede ca și condiție pentru exercitarea dreptului de retragere dovada neîndeplinirii condițiilor legale de cvorum. Realizarea și îndeplinirea procedurii efective de retragere este singura care a fost împiedicată de efectele hotărârii AGEA nr. 1/05.02.2015, însă realizarea și îndeplinirea procedurii de retragere revine în sarcina pârâtei.

Exercitarea dreptului de retragere prin depunerea cererilor în acest sens revine exclusiv în sarcina reclamanților, fiind o obligație legală realizabilă într-un termen singular și expres prevăzut de lege - 90 de zile de la data adunării generale. Nici Regulamentul ASF nr. 17/2014 și nici Legea nr. 151/2014 nu prevăd posibilitatea exercitării începând cu un alt termen a dreptului de retragere din societate decât cel stabilit expres și singular în lege. Prin interpretarea dată, se înlătură astfel orice efecte ale art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 151/2014. Or, dispozițiile legale se interpretează în sensul în care ele pot produce efecte juridice, iar nu în sensul în care nu produc efecte juridice.

Instanța de judecată este chemată să interpreteze și să aplice legea, iar nu să înlăture efectele anumitor dispoziții legale chiar dacă interpretarea acestora raportat la situația de fapt este dificilă. Înlăturarea efectelor și aplicării dispozițiilor legale incidente în speță și acordarea unor noi drepturi în temeiul unor principii de tehnică legislativă și a unei eventuale echități reprezintă din perspectiva recurentei-pârâte ansamblul motivării, în mod greșit oferite de către instanța de fond. În acest context faptic și juridic, a apreciat că decăderea din termenul de exercitare a dreptului de retragere a operat la momentul împlinirii termenului de 90 de zile de la data adunării generale, depunerea cererilor de retragere din societate fiind tardiv realizată de către reclamanți.

În drept, recursul pârâtei S.C. C. S.A. prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență F. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ. 2. Recursul formulat de reclamantele D. (în calitate de moștenitoare a defunctului A.), E. (în calitate de moștenitoare a defunctului A.) și B.- R2; Recurentele-reclamante au declarat recurs împotriva încheierii nr. 410 din 20 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara - secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, în dosarul nr. x/2017, solicitând casarea hotărârii recurate, cu consecința obligării intimatei-pârâte S.C.

C. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.987,43 RON, care au fost suportate de către recurentele-reclamante în faza recursului judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2017, cheltuieli de judecată compuse din: taxa judiciară de timbru (14.933,29 RON) și onorariul de avocat (4.054,04 RON). În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., au solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului recurs. În ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la cererea de completare a dispozitivului, s-a arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 501 din C. proc. civ.

Astfel, recurentele-reclamante au apreciat că soluția pronunțată este nelegală, întrucât instanța de apel nu a ținut cont de cele statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție - motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Referitor la cheltuielile de judecată suportate în faza procesuală a recursului, au învederat faptul că la termenul din 18 mai 2022, dată la care au avut loc și dezbaterile asupra recursului, recurentele-reclamante au solicitat instanței de recurs (atât verbal, cât și prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei) obligarea C. la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat și taxa judiciară de timbru. În acest sens, la termenul respectiv, reprezentantul convențional al reclamantelor a depus la dosarul cauzei dovada cheltuielilor de judecată avansate în cauză, constând în onorariul de avocat.

Ulterior, la termenul din 11 mai 2023, când s-a judecat apelul din al doilea ciclu procesual, după trimiterea cauzei spre rejudecare de către Înalta Curte de Casație si Justiție, reprezentantul convențional al reclamantelor a arătat, în fața Curții de Apel Timișoara, că înțelege să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată. Recurentele-reclamante au menționat că solicitarea de acordare a cheltuielilor pe cale separată viza doar cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea apelului după casarea cu trimitere, în condițiile în care instanța fusese deja învestită cu o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, iar Înalta Curte de Casație și Justiție statuase că această cerere va fi avută în vedere de către instanța de apel.

Aceste cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat și taxa judiciară de timbru au fost solicitate în fața Înaltei Curți de Casație si Justiție, aceasta reținând că revine Curții de Apel Timișoara obligația de a se pronunța cu privire la cererea respectivă. În niciun moment, pe parcursul derulării procesului, în fața Curții de Apel Timișoara (în al doilea ciclu procesual, la judecata după casare) și/sau în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamantele sau reprezentantul convențional al acestora nu au renunțat, în mod expres ("verbal sau în scris") la solicitarea inițială de obligare a pârâtei C. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului din primul ciclu procesual.

După casare, în faza rejudecării, Curtea de Apel Timișoara a pronunțat o hotărâre cu ignorarea dispoziției exprese obligatorii a instanței ierarhic superioare (Înalta Curte de Casație și Justiție), care a statuat în mod clar că revine instanței de apel obligația de a se pronunța cu privire la solicitarea reclamantelor de obligare a pârâtei C. la plata cheltuielilor de judecată. Așadar, prin respingerea cererii de completare a dispozitivului deciziei din apel, Curtea de Apel Timișoara a pronunțat o hotărâre cu nerespectarea dispozițiilor cu caracter procesual imperativ ale instanței superioare. Printr-o altă critică, recurentele-reclamante au susținut faptul că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept procesual, respectiv art. 9, art. 20, art. 22, art. 81, art. 406 și art. 452 din C. proc.

civ. Astfel, pentru a respinge cererea de completare a dispozitivului, instanța de apel a reținut că nu există o învestire a instanței cu privire la un capăt de cerere având ca obiect obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată. Contrar celor reținute, reclamantele au învestit instanța cu privire la capătul de cerere vizând obligarea pârâtei C. la plata cheltuielilor din recurs. Manifestarea de voință din data de 26 aprilie 2023, prin care reclamantele au arătat că vor solicita cheltuielile de judecată pe cale separată, nu a vizat și cererea de acordare a cheltuielilor aferente soluționării recursului, în primul ciclu procesual.

Pentru ca, în mod legal, instanța de apel să rețină că, prin manifestarea de voință din 26 aprilie 2023 reclamantele nu au învestit instanța cu o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, ar fi trebuit să solicite reprezentantului convențional al acestora prezentarea unui mandat special în acest sens, astfel cum prevăd dispozițiile art. 406 din C. proc. civ. Solicitarea de obligare a pârâtei C. la plata cheltuielilor de judecată fusese făcută în fața instanței de recurs (fiind și dovedite), prin întâmpinarea la apel și cererea de recurs. Precizarea făcută la termenul din 26 aprilie 2023, înainte de închiderea dezbaterilor în fond, după ce, în prealabil, cheltuielile de judecată au fost solicitate în mod legal, nu reprezintă o veritabilă renunțare la judecată.

Renunțarea la judecată are ca efect scoaterea de sub analiza instanței a unei pretenții cu care aceasta fusese inițial învestită. Similar, solicitarea cheltuielilor pe cale separată are ca efect dezînvestirea instanței în legătură cu pretenția constând în obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a se considera că instanța nu a fost învestită cu cererea de obligare a pârâtei C. la plata cheltuielilor de judecată era necesar ca această cerere să respecte exigențele art. 406 din C. proc. civ. În primul rând, renunțarea trebuie făcută de către reclamante personal sau prin mandatar cu procură specială.

Astfel, pentru a se putea reține că instanța nu a fost învestită cu cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, era necesar ca avocatul să facă dovada unui mandat special acordat de către reclamante, prin care era împuternicit să renunțe la cererea formulată în fața instanței de recurs având ca obiect obligarea C. la plata cheltuielilor de judecată, astfel cum indică art. 81 alin. (1) din C. proc. civ.. În caz contrar, instanța era obligată să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea recursului. Întrucât a reținut că nu a fost învestită cu privire la un capăt de cerere având ca obiect obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea normelor de drept procesual.

Curtea de Apel Timișoara nu și-a îndeplinit una dintre obligațiile fundamentale ale judecătorului statuate de art. 22 alin. (2) și (6), coroborate cu art. 20 din C. proc. civ., în sensul că, deși existau probe necontestate ale achitării cheltuielilor de judecată depuse la dosar, instanța de apel a refuzat să le ia în considerare și nu s-a pronunțat cu privire la o cerere cu care fusese învestită. Față de motivele anterior expuse, în mod nelegal instanța de apel a respins cererea de completare dispozitiv, existând o omisiune a instanței din perspectiva prevederilor art. 444 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat prin cererea de îndreptare eroare materială, la termenul din data de 26 aprilie 2023 când au avut loc dezbaterile asupra apelului formulat de către pârâta C., reprezentantul convențional al reclamantelor a menționat că solicită respingerea apelului, cu cheltuieli de judecată pe cale separată, aspect consemnat și în cuprinsul încheierii de ședință de la acel termen de judecată. În cuprinsul deciziei civile nr. 235/A din 11 mai 2023, Curtea de Apel Timișoara a reținut că "ia act că intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată". Recurentele-reclamante consideră că există o eroare din perspectiva dispozițiilor art. 442 C. proc.

civ., în condițiile în care, pe de o parte, reclamantele au indicat că își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, iar, pe de altă parte, instanța era învestită cu solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat și taxa judiciară de timbru aferentă recursului. Procedând astfel, în judecarea cauzei după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Timișoara a pronunțat o hotărâre care are la bază motive contradictorii, ceea ce atrage incidența celui de-al doilea motiv de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. În drept, recursul reclamantelor a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc.

civ. Recurentele-reclamante D. (în calitate de moștenitoare a defunctului A.), E. (în calitate de moștenitoare a defunctului A.) și B. au depus la data de 9 februarie 2024, conform plicului atașat, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă. Recurenta-pârâtă S.C. C. S.A., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență F., a transmis întâmpinare la data de 26 februarie 2024 (e-mail), solicitând respingerea recursului formulat de recurentele-reclamante. Niciuna dintre părți nu a depus răspuns la întâmpinare. Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc.

civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au înțeles să-și exercite acest drept. Prin încheierea din 31 octombrie 2024 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență F., precum și recursul declarat de recurentele-reclamante D. (în calitate de moștenitoare a defunctului A.), E. (în calitate de moștenitoare a defunctului A.) și B., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data 23 ianuarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate de recurenta-pârâtă și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă nu a formulat, în cuprinsul memoriului de recurs, critici care să se încadreze în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.. Aceasta, deoarece motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. sancționează doar încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat, concluzie care se impune din examinarea soluțiilor pe care instanța de recurs le poate pronunța, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 497 din același cod.

Decizia supusă controlului judiciar este pronunțată subsecvent casării unei decizii adoptate în apel, într-un ciclu procesual anterior, atrăgând incidența așadar, în rejudecare, a prevederilor art. 501 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., potrivit cărora "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul. După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată". În considerarea acestei dispoziții legale, instanța de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluționeze cauza în cadrul coordonatelor stabilite în decizia de casare, modalitatea în care instanța de recurs a dat dezlegare unui aspect litigios impunându-se, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării.

Aceasta, datorită efectului pozitiv al lucrului judecat, potrivit căruia statuările definitive ale unei hotărâri judecătorești se impun, deopotrivă, părților și instanței ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare care a tranșat definitiv un aspect al litigiului. Criticile referitoare la încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat și la ignorarea dezlegărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție problemelor de drept se încadrează în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi analizate. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, decizia civilă nr. 235/A din 11 mai 2023 a Curții de Apel Timișoara a fost pronunțată cu respectarea normelor de procedură aplicabile și a autorității de lucru judecat a deciziei de casare.

Astfel, se constată că, în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a civilă, fiind învestită să soluționeze recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. și continuat de moștenitorii săi, B., D. și E., a procedat la analiza criticilor formulate pornind de la următoarele premise care s-au impus prin prisma efectului pozitiv al lucrului judecat, și anume: În primul rând, instanța supremă a reținut că este vorba despre nulitatea absolută a hotărârii nr. 1 din 5 februarie 2015 a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor intimatei-pârâte S.C. C. S.A. Timișoara, constatată la cererea actualilor recurenți-reclamanți, prin sentința civilă nr. 820/NLP/PI din 29 septembrie 2016 a Tribunalului Timiș, rămasă definitivă la data de 9 februarie 2017, ca urmare a lipsei cvorumului necesar pentru validitatea acesteia.

Prin Hotărârea AGEA nr. 1 din 5 februarie 2015 a intimatei-pârâte se hotărâse efectuarea de către societate a demersurilor legale necesare în vederea admiterii la tranzacționare a acțiunilor emise de societate în cadrul unui sistem alternativ de tranzacționare (Bursa de Valori București AeRO), în aplicarea art. 2 alin. (1) din Legea nr. 151/2014 privind clarificarea statutului juridic al acțiunilor care se tranzacționează pe Piața RASDAQ sau pe piața valorilor mobiliare necotate.

Consecința juridică a sancțiunii nulității absolute a sus-menționatei hotărâri AGEA, exprimabilă în adagiul quod nullum est nullum producit effectum și statuată de art. 1254 din C. civ., se circumscrie principiilor desființării retroactive a actului juridic nul și repunerii părților în situația anterioară, expresie a principiului legalității încălcat cu prilejul adoptării ei și are ca finalitate restabilirea ordinii de drept, situația echivalând cu cea în care respectiva hotărâre AGEA nu ar fi fost niciodată adoptată.

În al doilea rând, s-a arătat că este vorba despre confirmarea legalității și veridicității Deciziei nr. 480 din 6 aprilie 2017, emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF), prin sentința nr. 2416 din 23 mai 2018 a Curții de Apel București - secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, de respingere a acțiunii în anularea actului administrativ în discuție, formulată de recurenta-pârâtă din prezenta cauză, în cadrul căreia reclamanții au avut calitatea de intervenienți, soluție rămasă definitivă prin nerecurare. Consecința juridică a acestei soluții constă în aceea că Decizia nr. 480 din 6 aprilie 2017 a ASF a cărei valabilitate a fost astfel menținută, este aptă să producă efectele statuate în conținutul său, în sensul că "acționarii societății C. S.A.

(CUI x) înregistrați în Registrul acționarilor la data de 5 martie 2015, pot depune cereri de retragere din societate în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 820/NPL/PI din data de 29 septembrie 2016 a Tribunalului Timiș prin care s-a anulat hotărârea AGEA din data de 5 februarie 2015, respectiv de la data de 9 februarie 2017". Înalta Curte de Casație și Justiție a ajuns la concluzia că ambele statuări se impun, cu autoritate de lucru judecat, în prezentul litigiu în pretenții dedus judecății de acționarii pârâtei, în condițiile în care cauza juridică a acestuia este reprezentată de îndreptățirea acționarilor recurenți-reclamanți la retragerea din societatea intimată-pârâtă, în contextul neintervenirii unei hotărâri AGEA a acesteia din urmă în sensul efectuării demersurilor legale necesare în vederea admiterii la tranzacționare a acțiunilor emise de societate pe o piață reglementată sau a tranzacționării acestora în cadrul unui sistem alternativ de tranzacționare, aspecte circumscrise prevederilor art. 2-4 din Legea nr. 151/2014.

Prin urmare, în rejudecare, instanța avea obligația să lămurească dacă, în patrimoniul reclamanților, acționari ai pârâtei, s-a născut dreptul de retragere din societate, în caz afirmativ la ce dată și dacă, în această ipoteză, el a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.

Prin decizia de casare, Înalta Curte a reținut că ipoteza supusă atenției instanței este, într-adevăr, una atipică, în sensul că deși inițial, în termenul legal de 120 de zile, societatea pârâtă a adoptat Hotărârea nr. 1 a AGEA din 5 februarie 2015, de aprobare a admiterii la tranzacționare a acțiunilor în cadrul sistemului alternativ (situație de natură să nu genereze interesul retragerii), această hotărâre a fost declarată nulă absolut printr-o hotărâre judecătorească opozabilă actualelor părți litigante, rămasă definitivă abia la data de 9 februarie 2017. Or, această din urmă împrejurare este determinantă în economia prezentului litigiu, fiind de natură să echivaleze practic, în lumina principiilor efectelor nulității și al efectului pozitiv al lucrului judecat, cu neintervenirea valabilă în cauză a unei hotărâri AGEA, prin care acționarii să decidă în sensul efectuării demersurilor legale necesare în vederea admiterii la tranzacționare a acțiunilor societății pe o piață reglementată sau în cadrul unui sistem alternativ.

Așadar, contrar opiniei instanței de apel, Înalta Curte a statuat că această concluzie apare ca rațională și echitabilă, presupunând implicit și configurând în patrimoniul reclamanților, în calitate de acționari ai societății pârâte, dreptul de retragere din cadrul acesteia din urmă. Soluția se justifică de altfel și prin prisma sintagmei "acționării societății C. S.A. […] pot depune cereri de retragere din societate […]", conținută de Decizia ASF nr. 480 din 6 aprilie 2017, act administrativ apt a produce și în prezentul cadru procesual efectele juridice în scopul cărora a fost emis.

Înalta Curte a stabilit, în mod definitiv, că instanța de apel a ignorat incidența în cauză a prezumției legale de lucru judecat și nu a pornit, în analiza motivelor de apel, de la premisele inexistenței unei hotărâri AGEA de admitere la tranzacționare a acțiunilor și, respectiv a legalității și a deplinei aplicabilități a Deciziei ASF nr. 480 din 6 aprilie 2017, ceea ce a condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale, cu încălcarea regulilor înscrise în art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. În raport de aceste considerente, se poate concluziona că decizia de casare a instanței supreme a vizat aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat cu privire la determinarea momentului la care s-a născut dreptul de retragere din societate prin raportare la Decizia ASF nr. 480/06.04.2017.

Instanța supremă nu a statuat, prin decizia de casare, că, ținând cont de Decizia ASF nr. 480/06.04.2017, numai acționarii înregistrați în Registrul acționarilor la data de 5 martie 2015 puteau să depună cereri de retragere din societate. Înalta Curte constată că în primul ciclu procesual a fost confirmată existența dreptului de retragere din societate în patrimoniul reclamantelor, în considerentele deciziei de casare reținându-se că "în rejudecare, instanța de apel va proceda la analiza sentinței din perspectiva criticilor formulate, prin raportare la considerentele prezentei decizii, potrivit art. 501 C. proc.

civ., urmând a trage concluzia cu respectarea efectului pozitiv al lucrului judecat, asupra datei nașterii interesului acționarilor-reclamanți de a-și exercita dreptul de retragere disputat și, corelativ, asupra împrejurării dacă acesta a fost exercitat în termenul de 90 de zile prevăzut de Legea nr. 151/2014". Prin recursul formulat în al doilea ciclu procesual, pârâta încearcă să repună în discuție existența dreptului de proprietate al autorului reclamantelor, A., asupra unui număr de 500.453 acțiuni emise de societatea C. S.A., ceea ce nu poate fi primit, întrucât ar însemna să fie nesocotită puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 389/2015 din 8 iunie 2015 a Tribunalului Timiș - secția a II-a civilă, respectiv a deciziei civile nr. 1044/A din 19 noiembrie 2015 a Curții de Apel Timișoara - secția a II-a civilă, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2010, prin care s-a constatat că reclamantul A. a achitat integral un număr de 500.453 acțiuni subscrise și s-a dispus obligarea pârâtei C. S.A.

la distribuirea numărului de acțiuni deținute și achitate integral de către reclamantul A.; totodată, s-a dispus transferul acestor acțiuni și înscrierea în Registrul acționarilor societății comerciale, în numele reclamantului. Hotărârea judecătorească prin care reclamantului A. i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra unui număr de 500.453 acțiuni emise de societatea pârâtă este declarativă de drepturi, iar nu constitutivă de drepturi. Este lipsită de fundament susținerea recurentei-pârâte, în sensul că instanța de apel a consfințit practic, în mod nelegal, un efect retroactiv al sentinței civile nr. 389 din 8 iunie 2015 a Tribunalului Timiș. Titulara recursului nu mai poate să pună în discuție momentul nașterii dreptului de retragere din societate, atâta timp cât decizia nr. 1203 din 18 mai 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a civilă, este definitivă și are autoritate de lucru judecat.

Întreaga argumentație a pârâtei tinde să demonstreze faptul că reclamanții din prezenta cauză au depus tardiv cererile de retragere din societate, însă această teză a fost infirmată, în mod definitiv, de către instanța supremă în primul ciclu procesual. Dreptul de retragere din societate putea fi exercitat în mod legal, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, în termen de 90 de zile, începând cu data de 9 februarie 2017, data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 820/NPL/PL din 29 septembrie 2016 a Tribunalului Timiș, iar reclamanții și-au exercitat acest drept în interiorul termenului de 90 de zile stabilit de ASF. Înalta Curte reține că, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc.

civ., nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluției reflectate prin dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de conținutul de substanță al considerentelor, chestiune care, după caz, poate face obiectul unui alt motiv de casare. De altfel, în rejudecarea apelului, Curtea de Apel Timișoara a pronunțat o decizie care respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., considerentele acesteia cuprinzând obiectul cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt, pe baza probelor administrate și nu numai motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția.

Curtea de Apel Timișoara a răspuns tuturor criticilor și apărărilor formulate de pârâtă, ținând cont de statuările obligatorii din cuprinsul deciziei de casare. Așa fiind, motivul de casare analizat se dovedește a fi nefondat și va fi înlăturat. Următorul motiv de recurs deduce instanței supreme încălcarea legii de către curtea de apel. Sub acest aspect, se reține că autoarea căii de atac a înțeles să reia susținerile din cadrul primului motiv de recurs. Astfel, se observă că în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei atacate, prin raportare la argumentele folosite de instanța de prim control judiciar.

Nu se arată în ce constă interpretarea eronată a vreunui text legal sau că s-ar fi aplicat vreo normă juridică, deși aceasta nu era incidentă raportului juridic dedus judecății, după cum nu se invocă nici o altă situație care ar putea fi subscrisă ipotezei acestui text de lege - încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta-pârâtă s-a limitat la a susține faptul că soluția instanței de apel este nelegală cu privire la întinderea drepturilor pentru care societatea a fost obligată să achite contravaloarea unor acțiuni care nu erau deținute și nu figurau în Registrul acționarilor la data de referință în proprietatea reclamantului defunct A.. Înalta Curte constată că data de 15 ianuarie 2015, menționată de recurenta-pârâtă, a fost stabilită pentru a se identifica persoanele care au calitatea de acționar, calitate care le conferă dreptul să participe și să-și exercite drepturile în cadrul adunării generale a pârâtei din 5 februarie 2015. Având în vedere că hotărârea adunării generale a acționarilor din 5 februarie 2015 a fost anulată, nu mai există nicio rațiune pentru care ar trebui să se facă raportarea la data de 15 ianuarie 2015, întrucât actul juridic declarat nul nu mai poate produce niciun efect.

Prin urmare, constatarea nulității Hotărârii nr. 1 a AGEA din 5 februarie 2015, de aprobare a admiterii la tranzacționare a acțiunilor în cadrul sistemului alternativ, produce efecte retroactive, în sensul că părțile sunt repuse în situația anterioară, ca și cum raportul juridic dintre ele nici nu a existat. Această Hotărâre AGEA a fost declarată nulă absolut printr-o hotăr