ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1203/2022

Ședința publică din data de 18 mai 2022

Asupra recursului de față,

Examinând actele dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 9 august 2017 și înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. Timișoara, au solicitat obligarea pârâtei la plata către:

- reclamantul A. a sumei de 451.674,40 RON, reprezentând contravaloarea estimată provizoriu a celor 1.129.186 de acțiuni deținute la S.C. C. S.A. Timișoara, pe care societatea pârâtă este ținută să le răscumpere ca urmare a nașterii dreptului de retragere în temeiul dispozițiilor Legii nr. 151/2014, precum și a dobânzii aferente debitului principal (dobânda legală penalizatoare standard), calculată de la data scadenței plății aferente dreptului de retragere (19 iunie 2017), până la momentul plății efective; totodată, se arată că de la data scadenței până la data 3 august 2017, dobânda acumulată este în cuantum de 3.201,94 RON.

- reclamanta B. a sumei de 102,40 RON, reprezentând contravaloarea estimată provizoriu a celor 256 de acțiuni deținute la S.C. C. S.A. Timișoara, pe care societatea pârâtă este ținută să le răscumpere ca urmare a nașterii dreptului de retragere în temeiul dispozițiilor Legii nr. 151/2014, precum și a dobânzii aferente debitului principal (dobânda legală penalizatoare standard), calculată de la data scadenței plății aferente dreptului de retragere (19 iunie 2017), până la momentul plății efective; totodată, se arată că de la data scadenței până la data 3 august 2017, dobânda acumulată este în cuantum de 0,73 RON.

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior reclamanții și-au precizat acțiunea, formulând o cerere de majorare a cuantumului obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv:

- reclamantul A. a majorat cuantumul pretențiilor cu suma de 1.464.554,6 RON, reprezentând contravaloarea acțiunilor deținute la societatea pârâtă; totodată, diferența de dobândă calculată este de 212.940,06 RON;

- reclamanta B. a majorat cuantumul pretențiilor cu suma de 331,6 RON reprezentând contravaloarea acțiunilor deținute la societatea pârâtă; totodată, diferența de dobândă calculată este de 48,27 RON.

Prin sentința civilă nr. 219/PI din 4 martie 2020, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A. invocată de pârâtă și a admis cererea formulată și precizată de reclamanți.

A obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 1.916.229 RON reprezentând contravaloarea celor 1.129.186 acțiuni deținute la S.C. C. S.A. Timișoara, pe care societatea pârâtă este ținută să le răscumpere ca urmare a nașterii dreptului de retragere în temeiul dispozițiilor Legii nr. 151/2014, cu dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal, calculată de la data scadenței (19 iunie 2017) și până la momentul plății efective.

A obligat pârâta să plătească reclamantei B. suma de 434 RON reprezentând contravaloarea celor 256 acțiuni deținute la S.C. C. S.A. Timișoara, pe care societatea pârâtă este ținută să le răscumpere ca urmare a nașterii dreptului de retragere în temeiul dispozițiilor Legii nr. 151/2014, cu dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal, calculată de la data scadenței (19 iunie 2017) și până la momentul plății efective.

A obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 65.103,22 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Soluția a fost reformată în apel de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă care, prin decizia civilă nr. 465 din 14 octombrie 2020, a admis apelul pârâtei și a schimbat sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii reclamanților, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții A. și B., în susținerea căruia au invocat critici de nelegalitate circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 și 5 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1254 alin. (1) și art. 2547 - 2548 C. civ., precum și a celor cuprinse în art. 3 și 4 din Legea nr. 151/2014.

În susținere, s-a învederat faptul că au fost conferite în mod nelegal efecte juridice hotărârii A.G.E.A. din 5 februarie 2015, hotărâre a cărei nulitate absolută a fost constatată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, pentru neîntrunirea condițiilor de cvorum, prin sentința civilă nr. 820/NLP/PI din 29 septembrie 2016, rămasă definitivă la 9 februarie 2017.

Astfel, potrivit susținerilor recurenților, instanța de apel a ignorat principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic, respectiv efectele ex tunc, reglementate de art. 1.254 alin. (1) C. civ. principiul quod nullum est, nullum producit effectum înlătură orice consecință juridică a hotărârii A.G.E.A. din 5 februarie 2015, astfel încât este lipsit de orice relevanță juridică faptul că prin acest act s-a decis continuarea tranzacționării acțiunilor C. în cadrul unui sistem alternativ de tranzacționare, așa cum în mod vădit eronat a reținut instanța de apel; astfel, acțiunile societății pârâte nu se mai tranzacționează în cadrul sistemului alternativ administrat de Bursa de Valori București încă din data de 21 februarie 2017, ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de constatare a nulității absolute a hotărârii A.G.E.A. din 5 februarie 2015.

Totodată, au mai susținut că intimata nu a adoptat în termenul de 120 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 151/2014, prevăzut de art. 2 alin. (1) din această lege, o hotărâre A.G.E.A. valabilă prin care să se decidă continuarea tranzacționării în cadrul unei piețe reglementate sau al unui sistem alternativ de tranzacționare.

În acest context, recurenții au afirmat că sunt incidente prevederile art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 151/2014, care stabilesc că acționarii au drept de retragere dacă A.G.E.A. nu se desfășoară în interiorul termenului de 120 de zile prevăzut de art. 2 din lege, precum și cele de la lit. a) din aceeași normă legală, potrivit cărora acționarii au drept de retragere dacă A.G.E.A. nu se desfășoară din cauza neîntrunirii condițiilor de cvorum.

Au mai susținut că, la nivel principial, contrar interpretării instanței de apel, noțiunea de "desfășurare a adunării generale" presupune ca A.G.E.A. să aibă loc și să adopte o hotărâre valabilă.

Totodată, au arătat că din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 151/2014 rezultă că intenția legiuitorului a fost în sensul de a acorda dreptul de retragere din societate în toate cazurile în care nu există o hotărâre valabilă A.G.E.A. prin care să se decidă continuarea tranzacționării.

Contrar celor reținute de instanța de apel, potrivit recurenților, este lipsită de orice temei legal aserțiunea prin care se arată că A.G.E.A. a decis să efectueze demersuri pentru continuarea tranzacționării; în realitate, A.G.E.A. nu a decis să efectueze demersuri pentru continuarea tranzacționării, întrucât nu au fost întrunite condițiile minime de cvorum.

În continuare, au mai arătat că nu au fost decăzuți din dreptul de a formula cereri de retragere din societate, întrucât termenul de 90 de zile în care puteau să fie depuse aceste cereri nu a început să curgă înainte de data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a constatat nulitatea absolută a hotărârii A.G.E.A. din 4 februarie 2015.

Sub acest aspect, au susținut că, deși art. 4 alin. (2) din Legea nr. 151/2014 stabilește momentul de la care se naște dreptul de retragere, în funcție de data adunării generale ori de data expirării termenului de 120 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 151/2014, acest termen nu putea să curgă în cazul de față, deoarece nu se născuse însuși dreptul de retragere, în virtutea faptului că niciuna dintre ipotezele de la art. 3 și 4 ale Legii nr. 151/2014 nu era aplicabilă până la momentul rămânerii definitive a sentinței civile nr. 820/NLP/PI din 29 septembrie 2016, existând o hotărâre A.G.E.A. prezumată a fi valabilă și, prin urmare, producătoare de efecte, care stabilea admiterea la tranzacționare a acțiunilor emise de societate în cadrul unui sistem alternativ de tranzacționare.

Au mai arătat că, dacă s-ar admite teza susținută de pârâtă, în sensul că termenul de 90 de zile pentru exercitarea dreptului de retragere ar fi unul de decădere și nu de prescripție (fără ca Legea nr. 151/2014 să prevadă în mod expres aceasta), acesta nu a curs anterior rămânerii definitive a sentinței civile nr. 820/NLP/PI din 29 septembrie 2016 a Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă; nu doar realizarea dreptului lor de retragere a depins în mod esențial de acțiunea în justiție prin care au solicitat anularea hotărârii A.G.E.A. din 5 februarie 2015, ci însăși nașterea acestui drept.

Mai mult, au afirmat recurenții că art. 2.547 C. civ. stabilește aplicabilitatea regulilor de la prescripție în cazul de față, deoarece nu rezultă neîndoielnic din Legea nr. 151/2014 că termenul de 90 de zile ar fi unul de decădere.

Totodată, au susținut că art. 2.523 C. civ. stabilește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, aceeași regulă fiind aplicabilă și în cazul în care termenul este unul de decădere.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că hotărârea recurată a încălcat efectul pozitiv al lucrului judecat dedus din sentința nr. 2416 din 23 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, definitivă, în condițiile în care interpretarea oficială dată de Autoritatea de Supraveghere Financiară a rămas validă, iar considerentele instanței de prim control judiciar cu privire la obligația pretinsă, de a formula cereri de retragere din societate într-un alt termen decât cel stabilit de ASF și consfințit printr-o hotărâre judecătorească definitivă, sunt lipsite de temei legal.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenții s-au apărat la rândul lor față de susținerile din întâmpinare, reluând aspectele expuse în cererea de recurs.

În cauză, față de data înregistrării dosarului pe rolul instanțelor, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, în baza art. 493 alin. (2) C. proc. civ., în vigoare anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, comunicat ambelor părți din proces, iar prin încheierea din 16 martie 2022 a acestei instanțe, în complet de filtru, recursul a fost admis în principiu.

Față de împrejurarea că recurentul-reclamant A. a decedat în cursul judecării recursului, respectiv la data de 12 mai 2022, s-a dispus, la cererea recurentei-reclamante B., potrivit certificatului de calitate de moștenitor depus la dosar și în conformitate cu prevederile art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., introducerea în cauză, în aceeași calitate, a moștenitorilor defunctului, respectiv a fiicelor acestuia D. și E., reprezentate în proces de dl. avocat F., în condițiile în care soția supraviețuitoare B. deținea deja calitatea de parte în proces.

Recursul este fondat.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte găsește de cuviință să amintească prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. ce reglementează prezumția legală de lucru judecat, ca manifestare pozitivă a autorității de lucru judecat.

Astfel, norma legală citată creează posibilitatea pentru părțile unui litigiu de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea celui din urmă.

Așadar, fără a fi necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, este suficient ca în judecata ulterioară să fie adus în discuție un aspect controversat care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât acea rezolvare să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă soluționarea a intervenit prin dispozitiv sau numai prin considerente, față de prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.. Altfel spus, cea de-a doua instanță nu mai poate face evaluări proprii asupra acelei chestiuni care a făcut deja obiectul dezbaterilor și verificărilor jurisdicționale, ci, dimpotrivă, aceasta reprezintă premisa demonstrată, de neignorat, de la care trebuie să se pornească într-un alt proces purtat între aceleași părți, nefiind permisă, în lumina noului C. proc. civ., existența unor contradicții între dispozitivele a două hotărâri, dar nici între dispozitiv și considerentele unei alte hotărâri ori între considerentele a două hotărâri judecătorești definitive succesive.

Pe fondul recursului, prin raportare la cele ce preced, Înalta Curte va păși la analiza criticilor de casare pornind de la următoarele premise care se impun prin prisma efectului pozitiv al lucrului judecat, și anume:

În primul rând, este vorba despre nulitatea absolută a hotărârii nr. 1 din 5 februarie 2015 a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor intimatei-pârâte S.C. C. S.A. Timișoara, constatată la cererea actualilor recurenți-reclamanți, prin sentința civilă nr. 820/NLP/PI din 29 septembrie 2016 a Tribunalului Timiș, rămasă definitivă la data de 9 februarie 2017, ca urmare a lipsei cvorumului necesar pentru validitatea acesteia.

Prin Hotărârea AGEA nr. 1 din 5 februarie 2015 a intimatei-pârâte se hotărâse efectuarea de către societate a demersurilor legale necesare în vederea admiterii la tranzacționare a acțiunilor emise de societate în cadrul unui sistem alternativ de tranzacționare (Bursa de Valori București AeRO), în aplicarea art. 2 alin. (1) din Legea nr. 151/2014 privind clarificarea statutului juridic al acțiunilor care se tranzacționează pe Piața RASDAQ sau pe piața valorilor mobiliare necotate.

Consecința juridică a sancțiunii nulității absolute a sus-menționatei hotărâri AGEA, exprimabilă în adagiul quod nullum est nullum producit effectum și statuată de art. 1254 C. civ., se circumscrie principiilor desființării retroactive a actului juridic nul și repunerii părților în situația anterioară, expresie a principiului legalității încălcat cu prilejul adoptării ei și are ca finalitate restabilirea ordinii de drept, situația echivalând cu cea în care respectiva hotărâre AGEA nu ar fi fost niciodată adoptată.

În al doilea rând, este vorba despre confirmarea legalității și veridicității Deciziei nr. 480 din 6 aprilie 2017 emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF), prin sentința nr. 2416 din 23 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, de respingere a acțiunii în anularea actului administrativ în discuție, formulată de actuala intimată-pârâtă, în cadrul căreia recurenții-reclamanți au avut calitatea de intervenienți, soluție rămasă definitivă prin nerecurare.

Consecința juridică a acestei soluții constă în aceea că Decizia nr. 480 din 6 aprilie 2017 a ASF a cărei valabilitate a fost astfel menținută, este aptă să producă efectele statuate în conținutul său, în sensul că "acționarii societății C. S.A. (CUI x) înregistrați în Registrul acționarilor la data de 5 martie 2015, pot depune cereri de retragere din societate în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 820/NPL/PI din data de 29 septembrie 2016 a Tribunalului Timiș prin care s-a anulat hotărârea AGEA din data de 5 februarie 2015, respectiv de la data de 9 februarie 2017".

Ambele statuări se impun cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu în pretenții dedus judecății de acționarii pârâtei, în condițiile în care cauza juridică a acestuia este reprezentată de îndreptățirea acționarilor recurenți-reclamanți la retragerea din societatea intimată-pârâtă, în contextul neintervenirii unei hotărâri AGEA a acesteia din urmă în sensul efectuării demersurilor legale necesare în vederea admiterii la tranzacționare a acțiunilor emise de societate pe o piață reglementată sau a tranzacționării acestora în cadrul unui sistem alternativ de tranzacționare, aspecte circumscrise prevederilor art. 2-4 din Legea nr. 151/2014.

Astfel, chestiunea de drept care trebuie lămurită în prezentul cadru procesual este aceea dacă, în patrimoniul recurenților-reclamanți, acționari ai pârâtei, s-a născut dreptul de retragere din societate, în caz afirmativ la ce dată și dacă, în această ipoteză, el a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.

Înalta Curte amintește că finalitatea urmărită de legiuitor prin adoptarea actului normativ citat a fost aceea de a clarifica situația acțiunilor tranzacționate pe Piața RASDAQ, precum și a acțiunilor tranzacționate pe piața acțiunilor necotate, scopul declarat al desfășurării adunărilor generale extraordinare ale acționarilor acestor societăți, în termenul de 120 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 151/2014, statuat de prevederile art. 2 alin. (1), fiind acela al dezbaterii de către acționari a situației create de lipsa cadrului legal de funcționare a Pieței RASDAQ, precum și acela ca acționarii să ia o decizie referitoare la efectuarea de către societate a demersurilor legale necesare în vederea admiterii la tranzacționare a acțiunilor emise de societate pe o piață reglementată sau a tranzacționării acestora în cadrul unui sistem alternativ de tranzacționare.

Pe de altă parte, articolele 3 și 4 din lege reglementează posibilitatea retragerii acționarilor din societate, statuând o serie de ipoteze care, într-o interpretare sistematică, logică și teleologică, se circumscriu situației în care adunarea generală a acționarilor nu hotărăște în interiorul termenului legal de 120 de zile efectuarea demersurilor legale necesare în vederea admiterii la tranzacționare a acțiunilor emise de societate pe o piață reglementată sau a tranzacționării acestora în cadrul unui sistem alternativ de tranzacționare, fie pentru că societatea adoptă o hotărâre valabilă în sensul netranzacționării, fie pentru că adunarea generală nu se poate desfășura, ori nu poate adopta o hotărâre cu respectarea prevederilor legale în materie, scopul instituirii măsurii retragerii fiind evident acela al protejării intereselor acționarilor acestor societăți aflate în imposibilitate de a decide în mod valabil tranzacționarea acțiunilor în condițiile noii legi.

În speță, ipoteza supusă atenției instanței este, într-adevăr, una atipică, în sensul că deși inițial, în termenul legal de 120 de zile, societatea intimată-pârâtă a adoptat Hotărârea nr. 1 a AGEA din 5 februarie 2015 de aprobare a admiterii la tranzacționare a acțiunilor în cadrul sistemului alternativ (situație de natură să nu genereze interesul retragerii), această hotărâre a fost declarată nulă absolut printr-o hotărâre judecătorească opozabilă actualelor părți litigante, rămasă definitivă abia la data de 9 februarie 2017. Or, această din urmă împrejurare este determinantă în economia prezentului litigiu, fiind de natură să echivaleze practic, după cum s-a arătat în precedent, în lumina principiilor efectelor nulității și al efectului pozitiv al lucrului judecat, cu neintervenirea valabilă în cauză a unei hotărâri AGEA prin care acționarii să decidă în sensul efectuării demersurilor legale necesare în vederea admiterii la tranzacționare a acțiunilor societății pe o piață reglementată sau în cadrul unui sistem alternativ. Așadar, contrar opiniei instanței de apel, Înalta Curte reține că această concluzie apare ca rațională și echitabilă, presupunând implicit și configurând în patrimoniul recurenților-reclamanți, în calitate de acționari ai societății intimate-pârâte, dreptul de retragere din cadrul acesteia din urmă.

Soluția se justifică de altfel și prin prisma sintagmei "acționării societății C. S.A. […] pot depune cereri de retragere din societate […]", conținută de Decizia ASF nr. 480 din 6 aprilie 2017, act administrativ apt a produce și în prezentul cadru procesual efectele juridice în scopul cărora a fost emis.

Or, ignorând incidența în cauză a prezumției legale de lucru judecat și nepornind în analiza motivelor de apel de la premisele inexistenței unei hotărâri AGEA de admitere la tranzacționare a acțiunilor și, respectiv, a legalității și deplinei aplicabilități a Deciziei ASF nr. 480 din 6 aprilie 2017, instanța de prim control judiciar a pronunțat o hotărâre cu încălcarea regulilor înscrise în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., producând astfel recurenților-reclamanți o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii, potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., aspect de natură să atragă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ.

Această soluție se impune și față de caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei recurate, în condițiile în care, analizând cu prioritate îndreptățirea acționarilor la retragerea din societate, curtea de apel reține decăderea acestora din acest drept, pentru ca ulterior să conchidă în sensul inexistenței dreptului de retragere în patrimoniul acelorași acționari, aspect criticabil din perspectiva prevederilor art. 425 C. proc. civ., de natură să atragă nelegalitatea hotărârii față de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din același act normativ.

Mai mult, reținând decăderea recurenților-reclamanți din dreptul de retragere, instanța de apel a pornit de la o premisă greșită, invalidată în recurs, respectiv de la împrejurarea că AGEA a avut loc și a pronunțat o hotărâre valabilă, astfel încât exercitarea dreptului de retragere trebuia să intervină în termenul de 90 de zile de la publicarea hotărârii adoptate, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 151/2014, cu ignorarea împrejurării că acesta era aplicabil doar în contextul alin. (1) al aceluiași articol, respectiv în situația în care AGEA ar fi hotărât valabil în sensul neefectuării demersurilor legale pentru tranzacționarea acțiunilor. Or, în cauză, dimpotrivă, această situație nu a intervenit, impunându-se o distincție clară între o hotărâre valabilă AGEA de netranzacționare și o hotărâre AGEA de tranzacționare, anulată la o dată ulterioară pe cale judiciară, care doar echivalează și produce efectele neintervenirii vreunei hotărâri în sensul legii cadru în materie, reperele temporale de raportare fiind și ele, în mod firesc și evident, distincte.

De asemenea, eronată apare și condiționarea îndreptățirii acționarilor-recurenți de a beneficia de procedura specială instituită de Legea nr. 151/2014, de exprimarea de către aceștia în cadrul AGEA a unui vot în favoarea efectuării demersurilor legale pentru tranzacționarea acțiunilor pe o piață reglementată sau sistem alternativ de tranzacționare și, respectiv, împotriva hotărârii de a nu fi efectuate aceste demersuri, în condițiile în care normele articolelor 3 și 4 din lege au caracter special și derogatoriu de la dreptul comun, instituind în vederea nașterii dreptului de retragere exclusiv condiția neadoptării în termenul legal de 120 de zile de la intrarea în vigoare a acesteia a unei hotărâri de efectuare a demersurilor legale necesare în vederea tranzacționării acțiunilor potrivit noii reglementări, după cum s-a arătat.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că trimiterea din cadrul art. 3 alin. (1) al legii, la art. 134 din Legea nr. 31/1990, vizează doar condițiile de exercitare a dreptului de retragere, cu derogarea instituită la alin. (2) al art. 3, iar nu nașterea acestui drept, context în care decizia recurată apare ca fiind pronunțată cu necercetarea fondului prin aplicarea greșită a prevederilor art. 1254 alin. (1) C. civ. și ale art. 3 și 4 din Legea nr. 151/2014, de natură să atragă incidența motivului de casare statuat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte conchide în sensul că, de o manieră nerezonabilă, instanța de apel a sancționat conduita acționarilor-recurenți - imputându-le și reproșându-le practic desființarea în instanță a unei hotărâri AGEA lovită de nulitate absolută și, în același timp, a dat prevalență apărărilor bazate pe aceeași hotărâre AGEA - formulate de intimata-pârâtă care încearcă să obțină protecția legii tocmai prevalându-se de un act juridic nelegal, aspect care echivalează cu validarea invocării propriei culpe, prin încălcarea principiilor generale ale dreptului, ceea ce nu poate fi primit.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., va admite recursul și, potrivit art. 497 din același act normativ, va casa decizia recurată și va trimite cauza curții de apel pentru o nouă judecată a apelului societății pârâte.

În rejudecare, instanța de apel va proceda la analiza sentinței din perspectiva criticilor formulate, prin raportare la considerentele prezentei decizii, potrivit art. 501 C. proc. civ., urmând a trage concluzia cu respectarea efectului pozitiv al lucrului judecat, asupra datei nașterii interesului acționarilor-reclamanți de a-și exercita dreptul de retragere disputat și, corelativ, asupra împrejurării dacă acesta a fost exercitat în termenul de 90 de zile prevăzut de Legea nr. 151/2014.

Deși în principiu admisibilă pe ideea de culpă procesuală conturată în sarcina intimatei în această fază procesuală, potrivit art. 453, 494 C. proc. civ., cererea accesorie a recurenților privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs va fi avută în vedere de instanța de apel cu ocazia rejudecării fondului cauzei, împrejurare generată, în mod evident, de demersul acestora găsit întemeiat prin admiterea prezentei căi extraordinare de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. (decedat) și continuat de moștenitorii săi, B., D. și E., împotriva deciziei civile nr. 465 din 14 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 18 mai 2022.