ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1601/2021

Ședința publică din data de 23 iunie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 2 decembrie 2015, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat instanței să dispună:

- obligarea societății pârâte la plata sumei totale de 16.828.666 RON, reprezentând chirie aferentă perioadei 10 iunie 2005 - 31 decembrie 2012, pentru imobilele identificate în CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, CF x nr. top. x, sumă pretinsa de pârâta B. S.A., în calitate de proprietar aparent, în baza contractului de închiriere nr. x/10.06.2005;

- obligarea societății pârâte la plata sumei de 13.188.310,09 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente sumei de 16.828.666 RON, de la data de 10 iunie 2005 până la data introducerii prezentei acțiuni, calculată conform tabelului anexat;

- obligarea societății pârâte la plata sumei de 5.994.521,7 RON, reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 16.828.666 RON, de la data de 10 iunie 2005 până la data introducerii prezentei acțiuni, calculată conform tabelului anexă; - obligarea societății pârâte la plata dobânzii legale aferente sumei de 22.823.187,71 RON, reprezentând chirie și penalități, de la data introducerii acțiunii până la data plații efective;

- obligarea societății pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției autorității de lucru de lucru judecat față de sentința civilă nr. 1102 din 30 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2006, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 534/R din data de 6 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în același dosar, în ceea ce privește suma de 13.440.960 RON reprezentând chirii (neîncasate) și penalități de întârziere datorate de către reclamanta-debitoare ca urmare a calității acesteia de chiriaș și respingerea pretențiilor reclamantei cu privire la această sumă pe acest temei, iar pentru diferența de 3.387.706 RON, respingerea cererii, ca neîntemeiată.

În subsidiar, a solicitat respingerea, în totalitate, a cererii de chemare în judecată, ca fiind vădit nefondată, cu obligarea reclamantei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Tribunalul Timiș a pronunțat sentința civilă nr. 1075 din 29 noiembrie 2016, prin care a admis în parte acțiunea, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 16.828.666 RON, reprezentând chirie aferentă perioadei 10 iunie 2005 - 31 decembrie 2012, precum și la plata oricăror alte sume ce au fost încasate sau urmează a fi încasate de către pârâtă cu titlu de penalități sau dobânzi aferente acestei sume.

Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel pârâta S.C. B. S.A., solicitând schimbarea în tot a acesteia, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată din apel, constând în taxa judiciară de timbru.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă sub numărul de dosar x/2015

În fața instanței de apel, creditoarea S.C. C. S.A. a depus o cerere de intervenție în interesul reclamantei, solicitând respingerea apelului pârâtei și menținerea sentinței atacate, ca fiind legala șt temeinică.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. - prin lichidator judiciar D. în consorțiu cu S.C. E., a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, cu consecința menținerii, ca temeinică și legală, a sentinței atacate, solicitând cheltuieli de judecată constând în onorariul avocațial, în cuantum de 1000 de RON.

Și administratorul special al intimatei reclamante, doamna F., a depus o cerere de intervenție accesorie în interesul intimatei reclamante, cerere formulată în numele acționarilor societății.

Prin decizia civilă nr. 353/A din 22 mai 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a admis cererile de intervenție accesorie în interesul intimatei-reclamante SC A. S.A., formulate de intervenienții F. și S.C. C. S.A. și a respins apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1075 din 29 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Timiș.

Recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei instanței de apel a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă prin decizia civilă nr. 3658 din data de 26 septembrie 2018, instanța supremă casând decizia atacată și dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Rejudecând apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1075 din data de 29 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2015, în limitele ce rezultă din decizia de casare nr. 3658 din 26 septembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 844/A din 6 noiembrie 2019, prin care a admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1075 din data de 29 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2015, având ca obiect pretenții, în contradictoriu cu reclamanta S.C. A. S.A. - prin lichidator judiciar D., în consorțiu cu S.C. E. și cu intervenientele F. și S.C. C. S.A.

A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a dispus obligarea pârâtei B. S.A. la plata către reclamanta S.C. A. S.A. a sumei de 16.201.180 RON, pe măsură ce această sumă va forma obiect al distribuirilor efectuate în dosarul de insolvență nr. 6607/30/2006 al Tribunalului Timiș. A respins, în rest, acțiunea.

La data de 22 ianuarie 2020, pârâta S.C. B. S.A., prin administrator S.C. G.. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 844/A din 6 noiembrie 2019 și încheierii din data de 22 octombrie 2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, solicitând admiterea recursului și casarea în parte a deciziei, în ceea ce privește partea din dispozitiv referitoare la admiterea cererii reclamantei-intimate privind obligarea B. S.A. la plata către reclamanta A. S.A. a sumei de 16.201.180 RON, pe măsură ce această sumă va forma obiect al distribuirilor efectuate în dosarul de insolvență nr. 6607/30/2006 al Tribunalului Timiș.

În ceea ce privește încheierea din data de 22 octombrie 2019, a solicitat admiterea recursului și casarea soluției de respingere a probei cu expertiză de specialitate.

A solicitat trimiterea spre rejudecare a cauzei la Curtea de Apel Timișoara, în limitele casării, în parte, a deciziei civile nr. 844 din data de 6 noiembrie 2019 pronunțată de această instanță.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 7 februarie 2020, sub numărul de dosar x/2015

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivare, sub aspectul cazului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., a susținut că, atât decizia recurată, cât și încheierea din data de 22 octombrie 2019 sunt nelegale, întrucât instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

A arătat că acțiunea introductivă, nemodificată, s-a întemeiat pe dispozițiile prevăzute de art. 485 din C. civ. din 1864, nu pe dispozițiile art. 948 din C. civ.

Totodată, a susținut că instanța, deși avea această posibilitate și obligație legală, nu a pus în discuția contradictorie a părților schimbarea încadrării juridice, încălcându-se astfel dispozițiile art. 14 din C. proc. civ., care reglementează principiul contradictorialității.

În plus, a precizat că instanța a motivat admiterea în parte a cererii reclamantei pe dispozițiile C. civ., fără a pune în dezbaterea contradictorie a părților acest temei juridic, așa cum reiese din actele procesuale, în special din încheierea din data de 22 octombrie 2019, când au avut loc dezbaterile finale în rejudecarea apelului.

Astfel, au fost încălcate dispozițiile art. 14 alin. (5) și (6) din C. proc. civ. privind principiul contradictorialității procesului civil, care, la rândul său, este strâns legat de principiul legalității și de dreptul la apărare.

Ca atare, a apreciat că hotărârea pronunțată, motivată în raport cu dispozițiile C. civ., este nelegală, încălcarea acestor principii imperative ale procesului civil atrăgând nulitatea actului de procedură îndeplinit cu nerespectarea acestora, nulitate care nu mai poate fi acoperită.

A precizat că, la termenul din data de 22 octombrie 2019, la care cauza a fost dezbătută pe fond, instanța de judecată a respins cererea recurentei-pârâte de efectuare a unei expertize de specialitate, situația de fapt nefiind lămurită.

Prin respingerea probei cu expertiză, instanța de judecată a încălcat, în opinia recurentei-pârâte, dreptul acesteia la apărare și dispozițiile art. 5 din C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea încheierii de ședință din data de 22 octombrie 2019.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a arătat că decizia recurată este nelegală întrucât cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

A susținut că există o contradictorialitate între dispozitiv și considerente, iar, în plus, sunt prezentate, în exclusivitate, considerente noi, străine de temeiul de drept invocat de reclamantă.

În acest sens, a arătat că acțiunea introductivă este întemeiată pe dispozițiile art. 485 din C. civ. din 1864, iar prin hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Timișoara s-a dispus obligarea pârâtei B. la plata către reclamantă a sumei de 16.201.180 RON, pe măsură ce această sumă va forma obiect al distribuirilor efectuate în dosarul de insolvență nr. 6607/30/2006 al Tribunalului Timiș, prin raportare la dispozițiile C. civ.

A considerat că, în măsura în care, prin absurd, s-ar aprecia că sunt aplicabile dispozițiile C. civ., în ciuda temeiului de drept și obiectului cererii de chemare în judecată formulat explicit de reclamantă, cererea trebuia respinsă ca prematur introdusă, deoarece recurenta-pârâtă încă nu a încasat chiriile și, de asemenea, o astfel de soluție ar fi fost în conformitate cu obiectul cererii, din moment ce reclamanta a cerut expres plata sumei de 16.828.666 RON, reprezentând chiria aferentă perioadei 10 iunie 2005 - 31 decembrie 2012 pretinsă de pârâtă, în calitate de proprietar aparent, de la chiriașul A. S.A., în baza contractului de închiriere nr. x din 10 iunie 2005 (adică a cerut chiriile pretinse de recurenta-pârâtă).

A menționat că, din moment ce se reține că:

"prin prezenta hotărâre se tranșează raporturile dintre proprietarul real al imobilelor și proprietarul aparent al acestora, ulterior momentului încasării efective a respectivelor chirii", dar cererea este totuși introdusă anterior acestui moment, cu un petit specific, rezultă că singura soluție corectă procedural era respingerea acțiunii ca prematur introdusă, iar nu admiterea ei și obligarea pârâtei la plata sumei de 16.201.180 RON, pe măsură ce această sumă va forma obiect al distribuirilor efectuate în dosarul de insolvență nr. 6607/30/2006 al Tribunalului Timiș.

Așadar, din această perspectivă, a susținut că există o contrarietate între considerente și dispozitiv (admiterea cererii de obligare la plata unei sume de bani, numai în măsura în care aceasta se va încasa).

A mai menționat că, obligarea proprietarului aparent să restituie fructele nepercepute, pe măsură ce această sumă va forma obiect al distribuirilor, este contrară celor solicitate de reclamantă în mod expres (anume plata unei sume certe de bani, de la data pronunțării hotărârii, necondiționată sau necircumstanțiată de vreun termen, condiție sau alt element).

În situația în care s-ar aprecia că instanța a dat ceea ce s-a cerut, a considerat că motivarea soluției (bazate pe obligația legală de a restitui fructele de către posesorul de rea-credință către proprietarul real, justificată de argumentul dedus din interpretarea art. 948 alin. (2) C. civ.) se întemeiază pe considerente străine de pricină, anume pe interpretarea că doar la momentul perceperii fructelor se poate aprecia buna-credință, ceea ce contravine temeiurilor invocate de reclamantă și dezbătute pe parcursul celor 2 cicluri procesuale.

A mai susținut recurenta-pârâtă, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că decizia civilă nr. 844 din data de 6 noiembrie 2019 este nelegală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor art. 948 din C. civ., în loc de cele ale art. 485 din C. civ. din 1864, referitor la:

- noțiunea de folosire și cea de lipsă de folosință - condiție pentru nașterea obligației de restituire;

- respingerea probei cu expertiză contabilă, cu obiectivul solicitat (care a condus la imposibilitatea stabilirii daunei reale pretins suferite de reclamantă);

- momentul aprecierii bunei-credințe a posesorului și cel al nașterii obligației de restituire;

- aplicarea greșită a legii civile, cu încălcarea principiilor generale de drept -principiul echității și nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

În ceea ce privește aplicarea greșită a legii civile, a menționat că intimata-reclamantă nu ar fi beneficiat de proprietatea imobilelor, folosind gratuit imobilele în cadrul operațiunii de sale lease-back în perioada iunie 2005 - decembrie 2012. Așadar, indiferent de perceperea sau nu a fructelor civile de către B., a precizat că folosința imobilelor de către intimata-reclamantă a avut loc sub imperiul C. civ. din 1864 (cu o singură perioadă de aproximativ 1 an).

Ca atare, aplicarea noului C. civ., pe baza unui artificiu juridic, anume momentul perceperii viitoare a fructelor civile, este greșită, deoarece ignoră și celelalte condiții legale care duc la nașterea dreptului la restituire.

Recurenta-pârâtă a apreciat că legea civilă aplicabilă este C. civ. din 1864, cel puțin pentru perioada cuprinsă între iunie 2005-1 octombrie 2011, în care B. a fost proprietar aparent.

În ceea ce privește aplicarea greșită a textului art. 485 din C. civ. din 1864, precum și a art. 948 din C. civ., a arătat următoarele:

Referitor la noțiunea de folosire, lipsă de folosință - condiție pentru nașterea obligației de restituire, a susținut că textul art. 485 din C. civ. din 1864 (inclusiv art. 948 din C. civ.), nu definește noțiunile sau condițiile pentru nașterea obligației de restituire a fructelor de către posesorul de rea-credință. A precizat că doctrina și jurisprudența au conturat următoarele elemente pentru a fi întrunită ipoteza textului de lege:

a. Pârâtul trebuie să fi posedat bunul;

b. Posesorul trebuie să fie de rea-credință;

c. Buna credință se prezumă, fiind rolul reclamantului proprietar să facă dovada relei credințe prin orice fapte;

d. Buna-credință în această materie are o semnificație aparte;

e. Posesorul trebuie să restituie numai din momentul în care cunoaște că titlu său este viciat. În consecință, posesorul nu răspunde de plano de la momentul încheierii contractului translativ anulabil-rezoluționat, el nu este prezumat de rea-credință, ci dimpotrivă;

f. Pentru a se putea vorbi de fructe civile, este necesar în mod logic să existe un contract încheiat de către posesor (proprietar aparent) cu un terț (iar nu cu reclamantul proprietar real); per a contrario, în cazul unui contract de închiriere încheiat între proprietarul aparent și proprietarul real (în calitate de chiriaș), nu se poate vorbi de o lipsă de folosință și de restituirea fructelor civile culese de către posesor;

g. Posesorul are dreptul la toate cheltuielile efectuate cu perceperea fructelor;

h. Posesorul de rea credință trebuie să restituie, în limitele respectării principiului echității, adică să-1 recompenseze pe adevăratul proprietar, care a fost lipsit în mod efectiv de posibilitatea de a exercita atributul dreptului său de proprietate, prin restituirea chiriilor efectiv încasate. Altfel, s-ar ajunge ca proprietarul real să fie dublu recompensat, atât de posesorul de rea credință, cât și prin exercitarea în fapt a lui jus fruendi, în baza aceluiași temei.

A arătat că textul de lege aplicabil nu distinge după cum proprietarul real a folosit sau nu bunul, însă rezultă din principiul echității că teza textului nu acoperă situația în care proprietarul real ar fi folosit bunul. Altfel, nu s-ar putea vorbi de o lipsă de folosință.

A mai susținut că, același text de lege nu distinge după cum este vorba de o simplă lipsă de folosință sau de o folosință făcută cu intenția de a poseda, cu alte cuvinte, nicăieri în textul de lege sau în aplicarea lui în practică nu s-a făcut distincția, pentru nașterea obligației de restituire, după cum proprietarul real a folosit bunul ca un simplu detentor precar sau ca un adevărat posesor.

A precizat că, dimpotrivă, ipoteza de față este una atipică, neacoperită de textul legal. Or, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

A considerat, astfel, greșită motivarea instanței de judecată în apel, prin care se limitează și circumstanțiază noțiunea de folosință a lucrului, întrucât ceea ce contează pentru a vorbi de obligația de restituire a fructelor de către proprietarul aparent către proprietarul real este ca acest ultim subiect de drept să nu fi avut folosința, adică stăpânirea materială a bunului său, iar nu posesia acestuia.

În situația în care s-ar accepta raționamentul absurd al instanței de judecată, anume că folosința bunului trebuie să îmbrace forma posesiei, noțiune de drept distinctă, a precizat că aceasta ar însemna că proprietarul aparent nu ar mai avea posesia bunului și nu s-ar mai putea vorbi de posesor de bună-credință, respectiv posesor de rea-credință, adică s-ar exclude, de plano, aplicabilitatea textului art. 485 C. civ. din 1864 (art. 948 C. civ.).

Susținând că interpretarea și aplicarea textului de lege de către instanța de apel a fost greșită, a arătat că instituția juridică conturată de art. 485 din C. civ. din 1864 implică, în ceea ce privește condiția existenței lipsei de folosință a bunului de către proprietarul real, simpla stăpânire materială a bunului, iar nu posesia, astfel încât, atâta timp cât reclamanta a folosit imobilele, chiar ca un detentor precar, nu se naște obligația recurentei-pârâte de a restitui, chiar dacă ar fi fost de rea-credință.

A considerat, în subsidiar, că reclamanta s-a comportat ca un posesor, nu ca un detentor precar, deoarece pe parcursul existenței contractului de închiriere, actele și faptele sale pot fi calificate ca acte de rezistență neechivoce în privința intenției sale de a începe să se comporte ca un proprietar.

În acest sens, a indicat faptul că intimata-reclamantă a folosit bunul și a refuzat să plătească chiria, faptul că aceasta a cules chirii de la terțe părți, subînchiriind imobilul, fără a plăti vreo sumă de bani către recurentă, concluzia fiind, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv o parte din contractele de subînchiriere încheiate de S.C. A. S.A. cu terțe părți, că intimata-reclamantă s-a comportat ca un posesor încasând în mod direct fructe civile.

Recurenta-pârâtă a considerat că aceste acte și fapte juridice menționate fac parte din cazurile de intervertire a detenției precare în posesie, astfel încât, dacă s-ar accepta interpretarea (incorectă de altfel) a instanței de apel, legea a fost, oricum, aplicată greșit deoarece S.C. A. S.A. nu a fost un simplu detentor precar în perioada de închiriere, ci s-a comportat cu intenția de a poseda imobilele.

În consecință, decizia recurată a fost apreciată ca fiind nelegală, întrucât a fost dată cu interpretarea greșită a noțiunii de folosință (lipsă de folosință), premisă a obligației de restituire a fructelor civile de către posesorul de rea-credință și cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 485 din C. civ. din 1864 și art. 948 din C. civ.), deoarece S.C. A. S.A., proprietar real a stăpânit imobilele ca un adevărat proprietar, iar nu ca un simplu detentor precar.

Tot din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a susținut, în legătură cu respingerea probei cu expertiză contabilă, cu obiectivul solicitat, că această măsură a condus la imposibilitatea stabilirii daunei reale pretins suferite de reclamantă, fiind aplicate eronat dispozițiile legale.

A arătat că, așa cum rezultă din jurisprudență, "pentru calcularea fructelor ce urmează să se restituie proprietarul, trebuie a se avea în vedere dauna reală ce a suferit proprietarul prin reaua-credință a posesorului", astfel că hotărârea civilă nr. 844 din data de 6 noiembrie 2019 este nelegală, întrucât a fost dată cu interpretarea greșită a legii (condițiile de naștere a dreptului de a restitui fructele) și a modului în care practica judecătorească a stabilit limitele acestei restituiri (daunele reale suferite de proprietarul real).

Cu privire la momentul aprecierii bunei-credințe a posesorului și a nașterii obligației de restituire, a arătat că, potrivit Noului C. civ., momentul aprecierii relei-credințe este legat de momentul perceperii fructelor civile, pentru că se pornește de la premisa că ipoteza normei juridice se referă la situația în care proprietarul aparent folosește bunul sau îl închiriază unui terț, percepând chirii (culegând chirii), iar proprietarul real este lipsit de folosința bunului.

A precizat că, în speță, situația este una atipică, proprietarul real fiind și chiriaș, fiind în prezența unei operațiuni de sale-lease back, o operațiune comercială modernă care presupune vânzarea activului fix (clădiri, echipamente), cu posibilitatea de a-1 folosi în continuare prin plata unei chirii.

A susținut că, deși sunt 2 contracte încheiate în mod distinct între părți, este indubitabil că scopul urmărit de A. S.A. la înstrăinarea imobilelor din str. x a fost acela de a obține o finanțare de la B. (prețul imobilelor), asigurând-și în continuarea folosința imobilelor.

Deși textul de lege privind restituirea fructelor civile de către proprietarul aparent de la momentul în care ar fi fost de rea-credință are un fundament mai vechi, a apreciat că el ar putea fi incident în speță numai în măsura în care s-ar lua în considerare toate ipotezele situației atipice din cauză.

Cu alte cuvinte, aplicând tale quale aceste reguli ale restituirii, așa cum a făcut Curtea de Apel Timișoara, s-ar încălca principiul echității, principiu care stă la baza nașterii dreptului de a păstra fructele și, respectiv, a obligației de restituire a acestora de către posesorul de rea-credință către proprietarul real.

A considerat că s-ar ajunge la situația ca proprietarul aparent, de bună credință pe toata durata de valabilitate a titlului său, care a făcut demersuri pentru a încasa chirii, dar nu le-a putut percepe din culpa chiriașului-proprietar real, să nu poată niciodată beneficia de textul de lege și să păstreze fructele, fiind astfel privat de protecția juridică conferită de art. 485 C. civ. Vechi, respectiv art. 948 C. civ. Nou.

A menționat că, în ipoteza absurdă pe care o analizează Curtea de Apel Timișoara, proprietarul real al imobilului, folosindu-se tot timpul cu rea-credință de bun, cu neplata chiriilor aferente folosirii, urmează să beneficieze și de fructele cuvenite proprietarului aparent, de bună-credință în timpul folosirii bunului de chiriașul său, deși acest proprietar aparent a avut recunoscut dreptul său de a încasa chiriile, cu titlu irevocabil și în contradictoriu cu A. S.A.

A mai menționat că dreptul de creanță al B. (contravaloarea chiriilor neîncasate) nu a putut fi exercitat în perioada de existență valabilă a contractului de vânzare-cumpărare (adică cât B. a fost de bună-credință) din culpa exclusivă a A. S.A., care nu a plătit chiriile și nici nu a executat hotărârile judecătorești pronunțate în dosarele nr. x și nr. y.

Ca atare, în această interpretare a textelor de lege s-ar ajunge la încălcarea principiului echității - piatră de temelie a dreptului de a păstra fructele civile - și a principiului nemo auditur propriam îurpitudinem allegans.

În privința acestui ultim principiu de drept, a reamintit că:

- începând din iunie 2005,A. S.A și-a asigurat finanțarea de la B. și a continuat să folosească și activele deținute; nu a plătit niciun moment chiriile cuvenite către B.; a perceput chirii de la terțe părți, cărora le-a subînchiriat o parte din imobile, chirii pe care le-a ținut pentru sine, neprocedând la distribuirea lor parțială către B. (posesor și proprietar al imobilelor în acea perioadă); a fost condamnat prin hotărâri definitive la plata către B. a chiriilor neplătite, dar datorate către acesta; a intrat în insolvență pentru a putea înjumătăți toate drepturile de creanță aflate în patrimoniul B.; a fost condamnat penal, prin conducerea sa, pentru săvârșirea unor fapte penale în legătură cu încheierea actelor juridice din 2005; nu a restituit niciodată prețul încasat de la B. și nici taxele, impozitele și orice alte cheltuieli legate de imobile (plătite de proprietarul aparent pe toată durata valabilității titlului său); a obținut, prin acțiuni în justiție, obligarea B. la plata sumei de 3.074.486,41 RON, cu titlu de chirii încasate de la terțe părți; a solicitat restituirea de către B. a chiriilor neîncasate pentru o pretinsă lipsă de folosință a imobilelor.

Raportat la aceste fapte și acte (acțiuni), admițând în parte prezenta acțiune în justiție, instanța de apel a protejat juridic doar reclamanta A. S.A., care a fost de rea-credință pe tot parcursul celor 17 ani în relația cu B., inițial prin neplata chiriilor agreate pentru folosința bunului, apoi prin neexecutarea hotărârilor prin care este protejat dreptul de creanță al B., prin nerestituirea prețului încasat și a cheltuielilor efectuate de B., în calitate de proprietar aparent, prin încasarea unei sume de aprox. 3 milioane RON de la B., și mai apoi prin promovarea acestei acțiuni prin care pârâta este obligată la plata sumei de aprox. 16 milioane RON.

A considerat că această protecție juridică a fost acordată pe baza unei aplicări greșite a textului de lege, care a fost interpretat necircumstanțiat la speță, în privința momentului de la care trebuie să se aprecieze reaua-credință a posesorului-proprietar aparent, și cu încălcarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

În ceea ce privește aplicarea greșită a legii civile, cu încălcarea principiilor generale de drept - principiul echității si nemo auditur propriam turpitudinem allegans, a arătat că între părți au mai existat mai multe cauze care au pus în discuție, fie obligarea B. la plata fructelor civile pentru închirierea acestor imobile, fie obligarea A. S.A. la plata către B. a chiriilor restante.

Raportat la aceste dosare, dar mai ales la petitul cererii de chemare în judecată, care formează obiectul prezentului dosar, a subliniat că A. S.A. a obținut o soluție judecătorească prin care B. a fost deja obligat, în mod irevocabil, să restituie A. S.A. suma de 3.074.486,41 RON, percepută de la terțe părți, de la care percepuse anterior chirii pentru o mică parte din imobile.

Așadar, a considerat că nu mai poate fi pusă în discuția părților din nou această cerere, din moment ce este deja tranșată prin decizia nr. 315/A din 12 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă (rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor de către Înalta Curte).

Totodată, a apreciat că redeschiderea discuțiilor cu privire la buna/reaua credință a B. este tardivă, cu încălcarea efectelor obligatorii ale hotărârilor din dosarele x/2006 și nr. y/2006, deoarece, la acel moment și în acel cadrul procesual, A. S.A. trebuia și putea să facă apărări și cereri reconvenționale pentru a refuza recunoașterea și protecția dreptului de creanță al B..

A susținut că toate aceste elemente - acțiuni in justiție și omisiuni ale reclamantei A. S.A. - nu fac decât să dovedească reaua ei credință, iar prin prin soluția pronunțată prin hotărârea recurată, instanța de judecată a protejat un asemenea demers judiciar, inițiat cu încălcarea principiul echității și nemo auditur propriam turpitudinem allegans, ajungându-se la situația în care B. este sancționat de două ori:

• deși a plătit prețul vânzării imobilelor, finanțând activitatea A. S.A., începând cu iunie 2005, nu a primit niciodată înapoi de la A. S.A. această sumă de bani ca urmare a desființării contractului, sens în care a menționat că, în prezent, contravaloarea prețului vânzării reprezintă o simplă creanță chirografară, trecută în tabloul creditorilor A. S.A., însă redusă la jumătate;

• a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, prin desființarea titlului său în 2012;

• nu s-a folosit în integralitate de imobilul cumpărat, deoarece, încă de la data la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare, 1-a închiriat (în baza operațiunii comerciale sale-lease back) A. S.A.;

• nu a obținut nicio plată, cu titlu de chirie de la A. S.A. Deși a inițiat demersuri judiciare pentru a-i fi recunoscut dreptul de creanță împotriva A. S.A., aceste soluții sunt practic ineficace din moment ce creanțele sunt doar înscrise - la jumătate din sumă- în tabelul creditorilor A. S.A., iar, potrivit prezentei soluții, ele trebuie restituite (dacă vor fi vreodată încasate) către A. S.A.;

• are de plătit o creanță de 3.074.486,41 RON către A. S.A. pentru partea din imobil care a fost închiriată către terțe părți;

• B. a fost cel care a suportat toate cheltuielile legate de imobil (taxe și impozite), aceste sume nefiind restituite de către A. S.A.

Așadar, a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, în care a analizat exclusiv temeiul de drept, fără a avea în vedere situația reală între părți și ignorând cu desăvârșire principiul echității și culpa gravă a A. S.A., societate care este astfel protejată contrar principiului că nimeni nu se poate prevala de propria culpă.

Pentru toate aceste considerente, a precizat că hotărârea civilă nr. 844 din data de 6 noiembrie 2019 este nelegală, întrucât a fost dată cu interpretarea greșită a momentului la care se naște obligația de restituire (aprecierea relei-credințe), cu încălcarea altor principii generale de drept și aplicarea incorectă a acestor reguli la situația atipică a speței.

La data de 16 martie 2020, intervenienta F. a formulat întâmpinare și a depus în dovedire înscrisuri, solicitând, în esență, respingerea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 844/A din 6 noiembrie 2019 și încheierii din data de 22 octombrie 2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Nu a solicitat judecata în lipsă.

Și intervenienta S.C. A. S.A a formulat, la data de 18 martie 2020, întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă, solicitând respingerea recursului declarat, ca nefondat.

Nu a solicitat judecata în lipsă.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. - prin lichidator judiciar D.., în consorțiu cu S.C. E.. a formulat, la data de 16 martie 2020, întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocațial.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată și încheierea din 22 octombrie 2019 sunt nelegale, întrucât instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, neregularități invocate în legătură cu schimbarea încadrării juridice a acțiunii și cu respingerea probei cu expertiza contabilă în apel.

S-a susținut pe de o parte, faptul că greșit s-a judecat apelul sub regimul legal al dispozițiilor art. 948 din C. proc. civ., iar nu al celor prevăzute de art. 485 din C. proc. civ. de la 1864, iar pe de altă parte că, nesocotind îndatoririle ce-i reveneau relative la punerea în discuția părților a calificării litigiului, curtea de apel a încălcat principiul contradictorialității prevăzut de art. 14 C. proc. civ. și al dreptului la apărare.

Prezentul litigiu se împarte în două perioade de timp, cea cuprinsă între 10.06.2005-30.09.2011 (perioada de timp unde efectele juridice produse sunt guvernate de prevederile C. civ. de la 1864) și cea cuprinsă între 01.10.2011-31.12.2012 (perioada de timp unde efectele juridice produse sunt guvernate de prevederile noului C. civ.).

Identitatea de reglementare a dreptului proprietarului real al imobilului la fructele civile ale bunului, culese cu rea-credință de proprietarul aparent, sub ambele legi civile aflate în discuție justifică concluzia asupra inexistenței oricărei vătămări a recurentei-pârâte decurgând din stabilirea dreptului material incident cauzei și din calificarea dată de instanță litigiului sub acest aspect.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, în respectarea principiului contradictorialității, prin încheierea de dezbateri din 22 octombrie 2019, instanța de apel a acordat cuvântul părților prezente asupra apelului, apărătorii apelantei-pârâte susținând necesitatea lămuririi regimului juridic al pretențiilor deduse judecății, a stabilirii în concret a existenței bunei sau relei-credințe a pârâtei S.C. B. S.A., dacă este aplicabilă în speță teza îmbogățirii fără justă cauză și care este regimul penalităților și al dobânzilor, atât reprezentantul lichidatorului judiciar al intimatei-reclamante SC A. S.A. - prin lichidator judiciar D., cât și intimata-intervenientă F., punând, pe rând, concluzii asupra acestor aspecte.

Principiul contradictorialității, a cărei încălcare o susține recurenta-pârâtă, este un principiu fundamental al dreptului procesual civil și o componentă a dreptului fundamental la apărare, în temeiul căruia, părțile pot să formuleze cereri, să administreze probe și să pună concluzii în legătură cu problemele de fapt și de drept care interesează dezlegarea pricinii, indiferent dacă elementele puse în discuție reprezintă rezultatul inițiativei părților ori al instanței de judecată.

Din această perspectivă, se constată că în speță, instanța de apel a respectat principiul contradictorialității și, implicit, dreptul la apărare al tuturor părților, ce au fost legal citate și care au avut, astfel, posibilitatea de a-și formula punctul de vedere și apărările necesare pe toate cererile formulate în cauză.

În acord cu aspectele puse în discuție și cu dispozițiile instanței de casare, curtea de apel a apreciat că regimul remiterii fructelor civile de care recurenta-pârâtă ar beneficia este guvernat atât de dispozițiile C. civ. de la 1864, pentru fructele produse de imobile în perioada 10.06.2005-30.09.2011, cât și de dispozițiile noului C. civ. pentru fructele produse în perioada 01.10.2011-31.12.2012, în raporturile dintre proprietarul real și proprietarul aparent neavând relevanță data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și a contractului de închiriere, întrucât dreptul la remiterea fructelor civile izvorăște din lege.

Prin urmare, corespondența făcută de instanța de apel între articolele din vechiul C. civ. și noul C. civ. nu afectează dreptul la apărare al recurentei-pârâte, deoarece instanța a aplicat prevederile legale în funcție de data la care acestea au fost generate.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea încheierii din 22 octombrie 2019, întrucât respingerea probei cu expertiza contabilă i-a încălcat dreptul la apărare.

Înalta Curte constată că respingerea probei cu expertiza de specialitate contabilă nu a condus la încălcarea dreptului la apărare al recurentei, utilitatea și relevanța probelor fiind analizată în raport de ansamblul probatoriului, a argumentelor avansate în acest litigiu și ținând cont de rigorile procedurale pentru o bună administrare a justiției.

De altfel, instanțele de fond sunt suverane în aprecierea pertinenței și utilității probelor solicitate de părți, conform art. 258 raportat la art. 255 alin. (1) C. proc. civ., acestea fiind aspecte ce nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, limitată doar la analizarea aspectelor de legalitate.

Astfel, prin respingerea probei cu expertiza instanța nu a încălcat prevederile art. 5 C. proc. civ. și nici dreptul de apărare al recurentei-pârâte, atâta vreme cât utilitatea, concludența și pertinența acestora a fost pusă în discuția părților, în ședința publică din 22 octombrie 2019, în cadrul unei dezbateri ample, în care fiecare parte și-a expus argumentele și contraargumentele, soluția de respingere pronunțată de judecător fiind rezultatul evaluării și aprecierii acestuia asupra oportunității și necesității unei asemenea probe.

Prin urmare, curtea de apel a respins proba solicitată ca nefiind concludentă în cauză, motivat de faptul că prin raportare la pretențiile deduse judecății, respectiv remiterea de către proprietarul aparent și de rea-credință către adevăratul proprietar a fructelor civile ale imobilelor, cuantumul sumelor pentru care acesta a fost înscris la masa credală a debitoarei S.C. A. S.A. rezultând din tabelele de creanță; totodată, deși pârâta a invocat această probă pentru a dovedi propriile apărări legate de compensație, curtea de apel a apreciat că nu poate fi primită, în condițiile în care compensația legală nu a fost invocată nici prin apărările formulate în fața instanței de fond și nici prin cererea de apel, cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (2) și (5) C. proc. civ.

Aprecierea și administrarea probatoriului sunt atribute ale instanței de judecată care se circumscriu principiului rolului activ al acesteia, incluzând însă și posibilitatea respingerii, înlăturării sau neluării în considerare a anumitor probe, fără ca prin aceasta să fie încălcat sau cenzurat dreptul la apărare.

Față de considerentele expuse, urmează a fi înlăturate criticile referitoare la nelegalitatea deciziei recurate și a încheierii din 22 octombrie 2019, fiind nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sunt nefondate și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. care se referă la motivarea contradictorie și străină de natura cauzei și la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel.

Înalta Curte constată că, în cauză, nu subzistă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., decizia atacată cuprinzând pe larg considerentele care au condus instanța de apel la pronunțarea deciziei atacate, de o manieră clară și precisă de natură a înțelege integral silogismul instanței. Nu subzistă niciun temei real pentru a considera motivarea instanței ca fiind contradictorie sau străină cauzei, recurenta invocând în realitate o excepție de prematuritate a acțiunii direct în fața instanței de recurs, fapt inadmisibil din punct de vedere procedural.

Totodată, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu își motivează hotărârea pe un alt temei juridic decât cel invocat de reclamantă, ci doar explică faptul că "fructele nu sunt culese până la data prezentei, pârâta având doar o vocație la culegerea lor" și că:

"Înscrierea pârâtei la masa credală a reclamantei cu aceste fructe nu înseamnă și culegerea lor, întrucât, până la data distribuirilor efectuate în procedura insolvenței Societății A. S.A., pârâta B. S.A. nu este decât titulara unui drept de creanță - ale cărui șanse de realizare sunt dependente de valoarea activului și pasivului patrimonial."

Așadar, recurenta-pârâtă nu are doar o vocație, ci are un drept de creanță validat/recunoscut de instanța de judecată prin hotărâri judecătorești definitive, care a fost exercitat de către societatea recurentă prin înscrierea în tabelul de creanțe al societății A. S.A. și care depinde doar de derularea procedurilor în cadrul litigiului de insolvență a acestei societăți.

Din analiza deciziei recurate, se desprinde concluzia că motivarea are un conținut clar și concret cu referire la actele din dosar, precum și la argumentele și apărările părților. Conținutul considerentelor este lipsit de ambiguități ori contradicții și permite relevarea raționamentului care a condus la soluția pronunțată, atât în motivare cât și în dispozitiv instanța de apel precizând faptul că recurenta-pârâtă este obligată la plata sumei de 16.201.180 RON către intimata-reclamantă, pe măsură ce această sumă va forma obiect al distribuirilor efectuate în dosarul de insolvență nr. 6607/30/2006 al Tribunalului Timiș.

Nu reprezintă o motivare străină de pricină statuarea instanței de apel potrivit căreia "acțiunea reclamantei nu poate fi admisă astfel cum a fost formulată, întrucât fructele produse de imobile nu se află în mâna pârâtei, nefiind culese încă. Așa fiind, până la încasarea lor efectivă, pârâta nu are ce să-i remită reclamantei. Cu toate acestea, odată culese, pârâta nu poate păstra aceste fructe pentru sine, întrucât titlul său de proprietate a fost desființat retroactiv, așa încât, pe măsura culegerii, aceasta urmează a remite respectivele fructe adevăratului proprietar, reclamanta A. S.A., întrucât nu este și nu va fi de bună-credință la epoca perceperii lor efective."

Prin urmare, soluția pronunțată este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și nu se poate reține existența unei motivări contradictorii sau străine de natura pricinii, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată.

Simpla nemulțumire a recurentei-pârâte cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către aceasta, sunt aspecte care nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sub aspectul criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 485 C. civ. din 1864 și a dispozițiilor art. 948 C. civ.

Recurenta-pârâtă susține că a fost interpretată greșit noțiunea de lipsă de folosință ca premisă a obligației de restituire a fructelor civile de către posesorul de rea-credință, având în vedere faptul că intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a stăpânit imobilul ca un adevărat proprietar, iar nu ca un simplu detentor precar.

Prezentul litigiu a fost promovat de proprietarul real SC A. S.A. împotriva proprietarului aparent S.C. B. S.A., prin care a solicitat obligarea acestuia la restituirea fructelor civile pe care le va culege (aferente bunurilor imobile închiriate), întrucât a știut de viciile actului juridic care i-a transmis dreptul de proprietate.

Deși recurenta susține că lipsește ipoteza legală prevăzută de articolele evocate, respectiv nu există o lipsă de folosință a imobilelor pe care proprietarul S.C. B. S.A. să o poată reclama, prin hotărâri judecătorești irevocabile s-a statuat că reclamanta S.C. A. S.A. datorează acestuia chirii, reprezentând contraprestația pentru folosința imobilului (exercitată de altcineva decât titularul dreptului de proprietate), fiind, în fapt, tocmai contravaloarea lipsei de folosință.

În acest context, se reține că judecătorii apelului au aplicat corect dispozițiile art. 485 C. civ. de la 1864 conform cărora posesorul de rea-credință datorează restituirea tuturor fructelor bunului, percepute și nepercepute, ori valoarea lor, dacă le-a consumat, precum și ale art. 948 din Noul C. civ. potrivit cărora posesorul de rea-credință trebuie să restituie fructele percepute, precum și contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă.

Prin urmare, conform textelor legale menționate, posesorul este de rea-credință, atunci când posedă un bun fără titlu sau, deși are titlu, știe ca acesta este viciat la momentul încheierii actului juridic, fiind prezumat că este de rea-credință de la momentul introducerii acțiunii de către proprietarul real. Acesta trebuie să restituie odată cu bunul, toate fructele percepute sau nepercepute.

Posesorul bunului ar fi putut păstra fructele acestuia doar în situația în care ar fi fost de bună-credință, ipoteză de care nu se poate prevala recurenta-pârâtă, cea care a fost obligată, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, să predea imobilele reclamantei.

În speță, în mod corect instanța de apel a reținut că posesorul de rea-credință este obligat să restituie fructele încasate, respectiv contravaloarea chiriei pe care ar fi putut-o încasa în condițiile exploatării imobilelor, indiferent dacă acesta a exercitat sau nu folosința materială a bunului.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, curtea de apel a reținut că intimata-reclamantă SC A. S.A. nu are doar calitatea de proprietar real al imobilelor, fiind și fostul chiriaș al recurentei-pârâte S.C. B. S.A. în aceste imobile (în perioada 10.06.2005-31.12.2012), astfel că nu a posedat imobilele pentru sine, în nume de proprietar, ci în calitate de detentor precar, în baza contractului de închiriere încheiat cu recurenta-pârâtă, astfel că S.C. B. S.A. a avut folosința bunului imobil prin intermediul intimatei-reclamante SC A. S.A., cunoscând permanent că imobilele se găsesc în proprietatea S.C. B. S.A. și folosindu-le ca urmare a contractului de închiriere încheiat cu proprietarul, aspecte de fapt care nu mai pot fi reevaluate în recurs.

Înalta Curte constată că susținerile recurentei-pârâte conform cărora în speță este incident un caz de intervertire a detenției precare în posesie - întrucât din actele de rezistență neechivoce reiese intenția intimatei-reclamante SC A. S.A. de a se comporta ca un adevărat proprietar - sunt formulate "omisso medio" și nu pot fi analizate de instanța de recurs, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că aceste argumente nu au fost invocate și analizate în apel.

Totodată, din coroborarea prevederilor art. 485-487 C. civ. de la 1864 și a prevederilor art. 948 C. civ., culegerea fructelor civile presupune în mod obligatoriu și încasarea acestora.

Or, în speță, chiriile nu au fost încasate efectiv de pârâtă de la reclamantă până la data introducerii acțiunii, recurenta-pârâtă fiind înscrisă la masa credală a reclamantei cu valoarea lor, existând, așadar, cadrul juridic necesar pentru a le culege în viitor, pe măsura distribuirilor făcute în procedura insolvenței.

Astfel, referitor la momentul de la care trebuie să se aprecieze reaua-credință a posesorului-proprietar aparent, câtă vreme recurenta-pârâtă era pe deplin conștientă că titlul său de proprietate a fost desființat cu efect retroactiv, instanța de apel în mod legal a statuat că atât la data introducerii acțiunii, cât și la epoca la care aceasta va "percepe" fructele civile ale imobilelor, respectiv la data la care va beneficia de distribuiri de sume, cu titlu de chirii, în procedura insolvenței debitoarei A. S.A., recurenta-pârâtă este și va fi de rea-credință.

Totodată, excede considerentelor instanței de apel și critica formulată, în sensul că instanța de apel ar fi încălcat principiul echității și principiul "nemo auditur propriam turpitudinem allegans", neaplicabile în speță.

Curtea de apel în mod legal a reținut că soluția de obligare a recurentei-pârâte la remiterea către intimata-reclamantă a fructelor pe care le va culege în procedura insolvenței nu înfrânge puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarele nr. x/2006 și nr. y/2006, prin care s-a dispus înscrierea pârâtei S.C. B. S.A. la masa credală a debitoarei A. S.A. și nici nu afectează cu nimic drepturile pârâtei recunoscute prin aceste hotărâri, aspect tranșat și prin decizia de casare de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din acest punct de vedere, în mod corect s-a arătat că în litigiul pendinte se tranșează raporturile dintre proprietarul real al imobilelor și proprietarul aparent al acestora, respectiv raporturile de proprietate în legătură cu imobilele ce au făcut obiect al locațiunii, ulterior momentului încasării efective a respectivelor chirii, în timp ce prin hotărârile anterioare s-au tranșat raporturile de locațiune dintre cele două părți, fiind valorificat dreptul pârâtei la încasarea chiriilor - derivat din contractul de închiriere, iar criticile recurentei-pârâte sunt nefondate din perspectiva punctului 8 al art. 488 C. proc. civ., instanța de apel argumentând corect acest aspect, și prin trimiterile la hotărârile intrate în puterea lucrului judecat.

Critica pârâtei referitoare la neadministrarea completă a probatoriului, din perspectiva respingerii probei cu expertiză contabilă, nu poate fi reținută, neputându-se dispune casarea deciziei de apel pentru acest considerent, întrucât constituie o critică de netemeinicie ce excede dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită cererea intimatei-reclamante S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar D. în consorțiu cu E. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 3500 RON, conform dovezilor de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recuren