ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1506/2024

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20 septembrie 2022, pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/1285/2022, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtele Societatea B S.A. și Societatea C S.A., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

- obligarea pârâtei Societatea B S.A. la înregistrarea în registrele acționarilor și acțiunilor, a unui număr de 5.905 acțiuni, dobândite de reclamant prin cesiune de la foști acționari ai pârâtei Societatea B S.A.;

- pentru ipoteza în care pârâta refuză să pună în executare hotărârea ce va fi pronunțată, să se dispună ca aceasta să țină loc de act apt de înscriere în evidențele societății, respectiv în registrul acționarilor ținut de societatea terță de drept privat C S.A.;

- obligarea pârâtei C S.A. la înscrierea în registrul acționarilor a dispozițiilor hotărârii ce se va pronunța, cu privire la transferul celor 5.905 acțiuni;

- obligarea pârâtei Societatea B S.A. la plata sumei de 107,767,62 lei, cu titlu de prejudiciu, constând în contravaloarea dividendelor aferente celor 5.905 acțiuni pentru ultimii trei ani anteriori introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, actualizat cu rata inflației, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la scadență și până la plata efectivă a prejudiciului produs. Contravaloarea accesoriilor calculate pană la data depunerii cererii de chemare în judecată (16.09.2022) se ridică la suma de 23.234,63 lei. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1169 din 28.06.2023 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj s-a admis excepția de prescripție privitor la petitul de înregistrare în registrele societății B S.A. a acțiunilor ce au făcut obiectul cesiunilor de creanță încheiate în anul 2000 de reclamantul A cu cedenții D, E, F, G, H, I, J, K, L, M. S-a respins ca prescrisă cererea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta B S.A., privitoare la înregistrarea în registrele societății a acțiunilor ce au făcut obiectul cesiunilor de creanță încheiate în anul 2000 de reclamantul A cu cedenții D, E, F, G, H, I, J, K, L, M. S-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâții B S.A. și C S.A. de a se dispune ca hotărârea pronunțată să țină loc de act apt de înscriere în evidențele societății B S.A. și în registrul acționarilor ținut de C S.A. S-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta C S.A., de obligare a pârâtei la înregistrarea în registrele societății a acțiunilor ce au făcut obiectul cesiunilor de creanță încheiate în anul 2000 de reclamantul A cu cedenții D, E, F, G, H, I, J, K, L, M. S-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta B S.A., de obligare a pârâtei la plata sumei de 107.767,62 lei cu titlu de prejudiciu. A fost obligat reclamantul A să plătească pârâtei B S.A. suma de 17.642,58 lei cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel A.

Prin decizia civilă nr. 669/2023 din 19 decembrie 2023, Curtea de Apel Cluj – Secția a II-a Civilă a respins apelul formulat de A împotriva sentinței civile nr. 1169 din 28.06.2023, pronunțată în dosarul nr. x/1285/2022 al Tribunalului Specializat Cluj. S-a respins și cererea intimatei B S.A. de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A.

Motivele de recurs sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurentul susține că chestiunea de drept ce trebuie soluționată în prezentul litigiu este strâns legată de natura juridică a obligației ce a dat naștere litigiului. Potrivit recurentului, raționamentul instanței de apel în a reține caracterul prescriptibil al obligației ce face obiectul litigiului se bazează pe idea că dreptul acestuia are un conținut patrimonial din moment ce înscrierea transferului în registrele cerute de lege au un efect constitutiv, iar nu de opozabilitate.

Dezlegarea dată acestui aspect litigios, respectiv dacă înscrierea în registrul acționarilor/acțiunilor a cesiunii în condițiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 reprezintă o formalitate ce ține de validitatea sau de opozabilitatea sa, se bazează strict pe opinii doctrinare, pe care instanța de apel a omis să le citeze, susține recurentul. Totodată, recurentul arată că instanța de apel afirmă în mod neîntemeiat că cele invocate de acesta s-ar subsuma unei opinii minoritare.

În continuare, recurentul reiterează opiniile doctrinare la care a făcut referire și în etapa de fond și apel, concluzionând că doctrina și jurisprudența majoritară contrazice reținerile instanței de apel, iar concluzia care se impune cu fermitate fiind aceea că simpla formalitate de înscriere a unei operațiuni perfect valabile într-un anumit registru să reprezinte o operațiune de publicitate/opozabilitate și nicidecum o operațiune legată de valabila transmitere a dreptului de proprietate asupra acțiunilor. Or, încălcarea dispozițiilor art. 98 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca motiv de casare, conchide recurentul.

Printr-o altă critică autorul recursului susține încălcarea autorității de lucru judecat, arătând că instanța de apel a citat în mod trunchiat din considerentele deciziei nr. 2441 din 26.06.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/1285/2011, dosar ce a avut ca obiect analiza valabilității unora din convențiile de cesiune ce fac obiectul prezentului dosar. Subsumat acestui motiv de casare, recurentul-reclamant arată că prin cererea de chemare în judecată formulată de intimata-pârâtă B S.A. în dosarul nr. x/1285/2011, s-a solicitat constatarea nulității absolute a unei părți din convențiile de cesiune, cererea fiind respinsă în toate etapele procesuale.

În continuare, recurentul redă fragmente din considerentele sentinței instanței de fond și instanței de apel pronunțate în dosarul nr. x/1285/2011, arătând că deși hotărârea primei instanțe în respectivul dosar nu a fost desființată, doar considerentele proprii ale instanței de apel și doar acelea prin care instanța a concluzionat care este efectul neîndeplinirii formalităților de publicitate au autoritate de lucru judecat, iar nu paragrafele premergătoare pe care curtea de apel, în prezentul litigiu, le-a scos din context.

Totodată, recurentul precizează că o altă parte din convențiile de cesiune fac obiectul dosarului nr. y/1285/2011 și susține că invocă autoritatea de lucru judecat și a considerentelor deciziei nr. 1013/01.04.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în respectivul dosar. Concluzionând sub acest aspect, recurentul arată că, considerentele decizorii ale celor două decizii pronunțate de Înalta Curte în dosarele nr. y/1285/2011 și nr. x/1285/2011 se opun cu autoritate de lucru judecat în prezentul dosar, cu efect pozitiv al lucrului judecat, sens în care decizia instanței de apel cade sub incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

O altă critică vizează concluzia eronată la care a ajuns instanța de apel cu privire la prescriptibilitatea obligației de a face. Potrivit recurentului, caracterul imprescriptibil rezultă din cel puțin cele trei argumente invocate atât la judecarea fondului cauzei, cât și în apel. În acest context, recurentul reia susținerile cu privire la caracterul nepatrimonial al cererii, cele cu privire la obligația legală de actualizare a registrelor, cere referitoare la dreptul de a asigura opozabilitatea și cele privind întreruperea termenului de prescripție, concluzionând că indiferent de calificarea acordată obligației de realizare a formalităților de publicitate, dreptul la acțiune corelativ nu este prescris, hotărârea primei instanțe fiind dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv dispozițiile privitoare la prescripție reglementate de Decretul nr. 167/1958.

În final, recurentul-reclamant expune critici cu privire la formalitățile necesare înscrierii acțiunilor în registre, arătând că acestea privesc capătul 2 al cererii și pe care instanțele de fond nu l-au analizat fiind accesoriu primului capăt. Totodată, reia atât susținerile privind capătul de cerere nr. 3 privind obligarea intimatei C S.A. la înscrierea cesiunilor în registrul electronic, arătând că nici acesta nu a fost analizat de instanța de apel, fiind accesoriu primului capăt de cerere, cât și criticile care privesc ultimul capăt de cerere.

Recurentul a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Intimatele-pârâte au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefundat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Recurentul-reclamant a susținut, în esență, încălcarea autorității de lucru judecat de către instanța de apel, arătând că deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarele nr. y/1285/2011 și nr. x/1285/2011 se opun cu autoritate de lucru judecat în prezentul dosar.

Examinând această critică, instanța de recurs reține că se impută instanței de apel că a citat în mod trunchiat din considerentele deciziei nr. 2441 din 26.06.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/1285/2011, precum și împrejurarea că doar considerentele prin care instanța a concluzionat care este efectul neîndeplinirii formalităților de publicitate au autoritate de lucru judecat, iar nu paragrafele premergătoare pe care curtea de apel le-a scos din context.

Cu toate acestea, recurentul nu demonstrează care este chestiunea litigioasă dezlegată definitiv în litigiile nr. y/1285/2011 și x/1285/2011 și care se opune cu autoritate de lucru judecat, sub aspect pozitiv, în prezentul dosar, cu atât mai mult cu cât instanța de apel a reținut că în litigiul derulat în dosarul nr. x/1285/2011 a fost dedusă judecății cererea societății B S.A. de constatare a nulității contractelor de cesiune acțiuni încheiate de A cu mai mulți acționari, iar în prezenta cauză apelantul a solicitat obligarea societății emitente a acțiunilor la înregistrarea, în registrele acționarilor și acțiunilor, a dreptului său de proprietate asupra acțiunilor dobândite în temeiul acelorași contracte de cesiune.

Totodată, se observă că instanța de apel a constatat că deși cele două litigii au obiecte diferite, sunt purtate între aceleași părți, iar dezlegarea asupra unor probleme de drept litigioase, respectiv efectele produse de convențiile de cesiune de acțiuni în raporturile dintre părțile semnatare, dar și în raport de societatea emitentă, se impune și în prezenta cauză, în virtutea puterii lucrului judecat, sub aspectul său pozitiv, în acord cu dispozițiile art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în acest caz, nu se pune problema unei încălcări a autorității de lucru judecat de către instanța de apel sau a ignorării statuărilor intrate în puterea lucrului judecat dezlegate prin deciziile pronunțate în dosarele anterior menționate deoarece instanța de apel a stabilit că prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/1285/2011 s-a constatat că acele contracte de cesiune sunt convenții încheiate prin manifestarea acordului de voință a părților contractante, opozabile acestora, însă în absența declarațiilor consemnate în registrul acționarilor de către acționarii participanți la operațiune, sau după caz, de mandatarii lor, aceste convenții exprimă doar intenția părților de a transfera, în viitor, acțiunile, iar transferul acțiunilor se consideră perfectat doar după ce operațiunea s-a înregistrat în registrul de acțiuni al societății, iar aceste considerente vor constitui un argument viabil pentru teza potrivit căreia dreptul de a solicita înscrierea în registrele societății, a dreptului de proprietate a apelantului asupra acțiunilor cesionate, nu poate fi calificat un simplu drept de asigurare a opozabilității unor acte juridice translative de proprietate încheiate de apelant cu acționari cedenți, ci este o veritabilă acțiune în realizare prin care se urmărește obligarea deținătorului legal al registrului să efectueze cuvenitele mențiuni cu caracter constitutiv.

Așadar, modul în care recurentul combate în recurs aceste rețineri nu pot fi primite, instanța supremă reține că în realitate recurentul își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel sub aspectul reținerii autorității de lucru judecat. De aceea, Înalta Curte constată că acest motiv nu este fondat și îl va înlătura.

Referitor la criticile prin care se invocă aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța supremă reține că acestea nu se încadrează între cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nu pot fi analizate prin prisma motivului de casare statuat la pct. 8, indicat în memoriul de recurs.

Înalta Curte constată că deși prin cererea de recurs sunt menționate prevederile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, precum și dispozițiile privitoare la prescripție reglementate de Decretul nr. 167/1958, din expunerea argumentelor evocate, respectiv susținerile referitoare la natura juridică a obligației de a face, prescriptibilitatea obligației de a face, cu trimitere la opiniile doctrinare și la înscrisurile aflate la dosarul cauzei (adrese, decizii) recurentul readuce în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. impun examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, stabilirea situației de fapt fiind atributul instanțelor devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluției cu normele de drept aplicabile.

Instanța supremă reține că formularea unui motiv de nelegalitate precum cel în discuție nu presupune, în mod suficient, referirea la o normă de drept material, dacă partea nu poate dezvolta, în mod consecvent, un raționament care să justifice cum ori de ce instanța devolutivă a încălcat legea, a făcut o aplicare greșită a acesteia la starea de fapt lămurită ori a ignorat regulile de drept aplicabile.

Simpla menționare formală a faptului că recursul este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și indicarea formală a unor texte de lege despre care nu se arată în ce modalitate ar fi fost aplicate eronat, nu echivalează cu încadrarea criticilor formulate în motivele de recurs de nelegalitate.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, recurentul-reclamant, în expunerea motivelor de recurs, a reluat critici exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Astfel, susținerile recurentului-reclamant prin care expune critici cu privire la solicitările sale formulate prin capetele 2, 3 și 4 ale cererii de chemare în judecată, respectiv formalitățile necesare înscrierii acțiunilor în registre, nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Nu în ultimul rând, instanța supremă reține că obiectul prezentului recurs îl reprezintă decizia instanței de apel, astfel că nu pot fi primite susținerile formulate de recurent cu privire la sentința pronunțată de către prima instanță.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A împotriva deciziei civile nr. 669/2023 din 19 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite cererea de acordare a cheltuielilor de judecată și va obliga recurentul-reclamant A la plata către intimata-pârâtă Societatea B S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 23.674,81 lei, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la filele (…) din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A împotriva deciziei civile nr. 669/2023 din 19 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant A la plata către intimata-pârâtă SOCIETATEA B S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 23.674,81 lei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2024.