Decizia nr. 137/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. - potrivit căruia casarea hotărârii intervine când a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii - nu poate fi primit. Criticile prezentate în susținerea acestui caz de casare vizează, pe de o parte, decizia recurată, sub aspectul soluției de respingere a excepției necompetenței materiale funcționale a Tribunalului Gorj, confirmată de instanța de apel, iar pe de altă parte, încheierea din 07.05.2025, prin care Curtea de Apel Craiova a respins excepția necompetenței sale materiale funcționale, invocată de pârâtă în calea ordinară de atac. Preliminar se impune precizarea că, deși atât recurenta-pârâtă, cât și instanțele care au pronunțat soluțiile menționate în paragraful anterior, fac referire la necompetență materială funcțională, în realitate, este vizată competența materială procesuală întrucât, așa cum s-a subliniat în doctrină, în cadrul competenței materiale se distinge între competența materială funcțională, stabilită după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe (de exemplu, judecata în primă instanță, judecata în apel, judecata în recurs) și competența materială procesuală, care se stabilește în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecății, această din urmă competență fiind vizată în cauza de față. Chestiunea disputată din perspectiva competenței materiale procesuale vizează secțiile tribunalului și, respectiv, ale curții de apel, competente să soluționeze cauza, pârâta susținând că litigiul trebuia judecat de secțiile civile, iar nu de cele pentru litigii cu profesioniști, întrucât acțiunea nu are un obiect care să se regăsească în enumerarea din cuprinsul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 și nici nu decurge din exploatarea unei întreprinderi, în înțelesul art. 3 C. civ., având în vedere obiectul de activitate al societății. Potrivit art. 3 alin. (2) C. civ., "sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere", iar alin. (3) al aceluiași articol stabilește că, prin exploatarea unei întreprinderi se înțelege "exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu ca scop obținerea de profit". Înalta Curte, analizând hotărârile pronunțate de instanțele de fond, prin care a fost tranșată problema competenței materiale procesuale, reține că dezlegările acestora sunt legale, având în vedere că demersul judiciar inițiat de reclamantă are ca obiect desființarea unui contract de vânzare pe care pârâta l-a încheiat cu o societate terță, având ca obiect bunuri care anterior au aparținut reclamantei, finalitatea acțiunii fiind readucerea acestor active în patrimoniul său. Or, bunurile unei societăți sau cele cu privire la care se urmărește recuperarea în cadrul unei proceduri judiciare sunt destinate realizării obiectului său de activitate și obținerii de profit (scopul lucrativ fiind de esența unei societăți, potrivit art. 1 din Legea nr. 31/1990), astfel că nu se poate susține că litigiul nu se înscrie în cele decurgând din activitatea unei întreprinderi. În același sens a statuat și instanța de apel, când a respins excepția necompetenței sale materiale procesuale, prin încheierea din 07.05.2025, dar și prin decizia recurată, înlăturând motivele de apel referitoare la aceeași necompetență a primei instanțe. Această soluție este conformă și dezlegării oferite de instanța supremă prin decizia nr. 18/17.10.2016, pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2016, având ca obiect recurs în interesul legii, potrivit căreia "pentru determinarea competenței materiale procesuale a tribunalelor/secțiilor specializate se va ține seama de criteriile referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare". Rațiunea instituirii unor tribunale/secții specializate rezultă din prevederile art. 226 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011, conform cărora, la înființarea completelor specializate, se va ține seama și de specializarea judecătorilor și necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora. Prin urmare, sunt în căderea tribunalelor/secțiilor/completurilor specializate acele litigii care, prin raportare la obiectul sau natura lor, implică valorificarea experienței profesionale specializate a judecătorilor. Astfel, pentru corecta determinare a competenței materiale procesuale trebuie să se țină seama de obiectul sau natura cauzei, iar în cadrul acestui demers este necesară raportarea la pretenția și susținerile concrete ale părților, ce sunt deduse judecății. După cum s-a indicat mai sus, demersul judiciar inițiat de reclamantă are ca obiect desființarea unui contract de vânzare pe care pârâta l-a încheiat cu o societate terță, având ca obiect bunuri care anterior au aparținut reclamantei, finalitatea acțiunii fiind readucerea acestor active în patrimoniul său. Consecvent susținerile recurentei - pârâte din memoriul de recurs în sensul că litigiul ar fi unul de drept civil pur nu pot fi primite.

Criticile circumscrise motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ de art. 425 C. proc. civ., impune stabilirea în considerente a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de cele relevante și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea instanței de a oferi o motivare cu respectarea cerințelor art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante, folosite pentru adoptarea soluției reflectate în dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de întinderea și conținutul considerentelor. Obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conținutul lor sunt susceptibile să influențeze soluția. Art. 6 pgf. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului obligă tribunalele să își motiveze deciziile, dar nu se poate pretinde un răspuns detaliat pentru fiecare argument. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză. Examinarea considerentelor deciziei recurate relevă împrejurarea că instanța de apel a realizat o sinteză a motivelor de apel formulate de societatea pârâtă, grupând argumentele invocate în susținerea căii ordinare de atac, a răspuns criticilor, iar cu privire la cele lăsate necercetate a explicat argumentele acestei măsuri, fiind nereale susținerile titularei recursului potrivit cărora nu a explicat de ce i-a înlăturat anumite motive. Totodată, opinia acesteia că instanța trebuia să analizeze validitatea contractului conform viziunii proprii, prin prisma principiului tempus regit actum, nu poate conduce la concluzia unor deficiențe de motivare ale deciziei recurate. Dimpotrivă, instanța de apel a oferit o motivare corespunzătoare, raționamentul juridic asupra chestiunilor de drept analizate fiind clar și pertinent, de natură a facilita efectuarea controlului judiciar în recurs, fiind esențială elocința motivării, aceasta ridicând, în principal, o problemă de calitate, de conținut și nu una de cantitate. Așa fiind, în speță nu se poate reține precaritatea motivării, ci conformitatea acesteia cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Nici ipoteza motivelor străine de natura pricinii nu poate fi primită, având în vedere că, din această perspectivă, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. permite atacarea unei hotărâri atunci când cuprinde numai motive străine de natura cauzei; utilizarea acestui adverb în conținutul textului legal relevă că nu inserarea oricărui considerent (pretins străin de natura pricinii) este de natură să justifice casarea unei hotărâri judecătorești, ci, dimpotrivă, că o asemenea hotărâre poate fi reformată când nu cuprinde decât motive străine de cauză, deci atunci când este, practic, nemotivată. Or, în cauza de față, nu se regăsește o asemenea situație. Chestiunea motivelor străine este invocată în legătură cu dezlegări din dosarul penal x/2007 al Tribunalului Bihor pe tema nulității contractului de vânzare nr. x/22.02.2004, pe care instanța de apel le-a valorificat cu putere de lucru judecat în speță, iar aceste argumente nu ar putea fi exterioare obiectului litigiului câtă vreme vizează chiar actul principal ca urmare a desființării căruia reclamanta a solicitat nulitatea actului subsecvent. În acest context, Înalta Curte amintește că pentru ipoteza în care, în conținutul hotărârii, părțile ar identifica un raționament care nu are legătură cu speța, art. 461 alin. (2) C. proc. civ. recunoaște posibilitatea exercitării unei căi de atac doar împotriva considerentelor, prin care să se solicite înlăturarea celor apreciate ca fiind eronate ori inutile, dar prin care să nu se solicite reformarea dispozitivului. Din perspectiva considerentelor contradictorii, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate conduce la casarea hotărârii când este incidentă ipoteza unei contrarietăți între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată sau ipoteza unei contrarietăți dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii sau invers. Criticile formulate de recurenta-pârâtă nu conturează niciuna dintre aceste situații. Nu se confirmă caracterul contradictoriu al argumentelor instanței de apel, întrucât, pe de-o parte a statuat că nu va analiza motivele de apel invocate de pârâtă privind incidența nulității relative și prescripția aplicabilă acestei nulități față de împrejurarea că vizează cererea subsidiară de constare a nulității pe temeiul cauzei ilicite și imorale, iar pe de altă parte, a stabilit că prima instanță a reținut corect imprescriptibilitatea acțiunii reclamantei prin prisma dispozițiilor art. 2 din Decretul nr. 167/1958. Faptul că, în paragraful invocat, instanța de apel a menționat, pentru a confirma soluția primei instanțe asupra prescripției, că motivele de nulitate invocate de reclamantă țin de aplicarea principiului nulității actului subsecvent, dar și de cauza ilicită și imorală, nu pot imprima caracter contradictoriu considerentelor invocate, cât timp concluzia imprescriptibilității acțiunii a fost dedusă pe baza temeiului juridic indicat de reclamantă în principal.

Nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se impune când instanța a depășit limitele puterii judecătorești, nu poate fi reținut. Prin depășirea atribuțiilor puterii judecătorești se înțelege incursiunea instanței de judecată în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție sau de legile organice, instanța judecătorească săvârșind în această manieră acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități a statului. Argumentele titularei recursului în susținerea acestei teze se raportează exclusiv la împrejurarea că instanța de apel ar fi valorificat statuări dintr-o sentință penală, ignorând faptul că nu există nicio prevedere legală care să permită instanței penale să constate nulitatea absolută sau relativă a unui act juridic, ci numai instanța civilă competentă ar putea dezlega asemenea chestiuni. Însă, din cuprinsul acestor critici nu rezultă care este ingerința instanței de apel în sfera altor puteri ale statului, ca atare argumentele prezentate nu vizează aspecte care să poată fi circumscrise ipotezei de casare indicate, motiv pentru care rezultă că prevederile art. 488 pct. 4 C. proc. civ. au fost invocate pur formal.

Din perspectiva cazului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat, printr-un prim set de critici, încălcarea, de către instanța devolutivă de control judiciar, a limitelor efectului devolutiv al apelului, întrucât nu a analizat cauza sub toate aspectele, o astfel de examinare completă fiind obligatorie, în opinia sa, față de împrejurarea că a solicitat anularea hotărârii apelate. Contrar susținerilor autoarei recursului, Înalta Curte reține că instanța de apel a respectat prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., rejudecând fondul în limitele criticilor formulate de aceeași parte prin memoriul de apel, nefiind incidente ipotezele reglementate de alin. (2) al aceluiași articol, chiar dacă pârâta a solicitat, prin cererea de apel, anularea hotărârii primei instanțe. Referitor la ipoteza devoluțiunii totale în situația în care se tinde la anularea hotărârii apelate, Înalta Curte subliniază că este aplicabilă fie în situația în care prima instanță a pronunțat o soluție pe excepție, în cazul reglementat de art. 480 alin. (3) prima teză, fie când a pronunțat o soluție pe fond, dar este incident un motiv de nulitate a hotărârii apelate, în sensul prevederilor art. 480 alin. (3), alin. (5) și alin. (6) C. proc. civ. Însă, în cauza de față, nu se regăsește niciuna dintre aceste ipoteze apte să determine devoluțiunea totală a cauzei, împrejurare în care apelul a fost judecat, în mod legal, în limitele trasate de pârâtă, în calitate de titulară și a căii ordinare de atac, iar motivele sale de apel au primit răspunsuri punctuale în considerentele deciziei recurate. De asemenea, vor fi înlăturate și criticile vizând pretinsa eroare a instanței de apel de a nu examina apărarea sa privind uzucapiunea. Înalta Curte reține că invocarea uzucapiunii, pentru prima dată, prin motivele de apel, de către pârâtă, reprezintă un motiv nou formulat direct în calea devolutivă de atac, fiind incidente prevederile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., care împiedică pârâta să se folosească de acest mijloc câtă vreme nu l-a invocat prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe. De altfel, rațiunea acestei norme de drept este facil de înțeles, căci nu s-ar putea imputa primei instanțe erori de judecată decurgând din chestiuni care nu au fost invocate și dezbătute în prima etapă a procesului și pe care judecătorul nici nu avea îndatorirea de a le pune în discuția părților din oficiu. Totodată, va fi infirmat argumentul recurentei-pârâte potrivit căruia uzucapiunea, ca mijloc de apărare, poate fi invocată direct prin apel, având în vedere, pe de o parte, că pârâta, în calea ordinară de atac, nu a deținut calitatea procesuală care să-i permită a se apăra, ci pe cea de titulară a apelului, care-i îngăduie numai să formuleze motive de apel, dar numai în limitele problemelor dezbătute în fața primei instanțe, conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ. Cu privire la pretinsa nesocotire a principiilor procesului civil, instanța supremă notează că argumentele autoarei recursului nu justifică încălcarea dreptului de dispoziție al părților, contradictorialității și nici a dreptului la apărare, ci constată că judecata în apel s-a desfășurat cu respectarea acestor garanții ale procesului echitabil. Astfel, lipsa examinării susținerilor recurentei-pârâte potrivit cărora motivele invocate de reclamantă se circumscriu nulității relative și omisiunea de a supune dezbaterii părților chestiunea referitoare la uzucapiune, precum și respingerea probei testimoniale, nu pot fi calificate drept încălcări ale drepturilor și principiilor fundamentale ale procesului civil, cât timp măsurile respective au fost dispuse în temeiul legii și motivate de către instanța de apel. Nu în ultimul rând, se impune precizarea că, deși recurenta-pârâtă a invocat incidența motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi casată când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, se constată că argumentele acesteia vizează, în realitate, reținerea greșită de către instanța de apel a puterii de lucru judecat a hotărârilor penale, așadar încălcarea unor norme de procedură, respectiv a dispozițiilor art. 430-432 C. proc. civ., putând fi subsumate cazului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Și aceste critici sunt nefondate, întrucât instanța a dat eficiență, în mod legal, dezlegărilor instanțelor penale, care au cercetat întreg contextul încheierii contractelor vizând imobilele pretinse de reclamantă de la pârâtă, reținând reaua-credință a S.C. C. S.R.L. la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. x/15.12.2004 cu S.C. D. S.R.L., împrejurare în care nu se mai impunea administrarea unui probatoriu suplimentar, precum proba testimonială, pentru a se dovedi pretinsa bună-credință a societății pârâte.

În continuare, Înalta Curte va examina criticile subsumate cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă invocă aplicarea greșită a art. 1.254 C. civ., întrucât actul principal nu a fost declarat nul absolut printr-o hotărâre judecătorească a instanței civile, susține incidența prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, precum și faptul că instanța nu a examinat fondul cauzei și nu a fost răsturnată prezumția bunei-credințe. Mai arată că motivele de nulitate invocate de recurentă conduceau către nulitatea relativă, chestiune esențială pentru a soluționa excepțiile prescripției, tardivității și inadmisibilității acțiunii, imputând totodată instanței de apel greșita aplicare a principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, față de împrejurarea că a operat uzucapiunea, precum și admiterea, în mod nelegal, a cererii privind revendicarea. Analizând aceste argumente prin prisma considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte, în primul rând, observă că titulara recursului a reluat criticile prezentate în calea de atac devolutivă, toate aceste chestiuni fiind deja evaluate de instanța de apel, care a răspuns unor motivelor identice cu cele cuprinse în memoriul de recurs și a confirmat, în mod legal, soluția primei instanțe asupra excepțiilor invocate de societatea pârâtă. Prin reluarea criticilor deja cenzurate în apel, recurenta urmărește, practic, să obțină o reevaluare, de către instanța supremă, a materialului probator și a situației de fapt, conform viziunii proprii asupra prezentei cauze, deși legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv. Cu toate acestea, se impune subliniat că obiectul acțiunii a fost constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. x/15.12.2004 încheiat sub semnătură privată între S.C. D. S.R.L. (societate radiată) și pârâta S.C. C. S.R.L., ca urmarea a desființării contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/22.02.2004 de Biroul Notarului Public F., prin sentința penală nr. 121/07.08.2015 a Tribunalului Bihor - secția Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2007, în baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., în aplicarea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, numai în subsidiar reclamanta solicitând aplicarea aceleiași sancțiuni pentru cauză ilicită și imorală. Potrivit art. 28 alin. (1) teza întâi C. proc. pen., "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o", așadar aspectele dezlegate în procesul penal trebuiau respectate în procesul civil. Prin urmare, instanțele devolutive nu puteau soluționa cauza fără a da eficiență sentinței penale menționate - prin care instanța a dispus, în temeiul art. 25, art. 397 alin. (3), art. 255 și art. 256 C. proc. pen., anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/22.02.2004, actul principal în baza căruia a fost încheiat contractul a cărui nulitate absolută a solicitat-o reclamanta. A statuat și asupra conduitei pe care părțile semnatare au avut-o la momentul perfectării contractelor, reținând reaua-credință a societății pârâte - fiind astfel de prisos administrarea de probe suplimentare, precum cea testimonială, pentru a dovedi împrejurări asupra cărora s-a statuat în procesul penal cu putere de lucru judecat. Ca atare, nu poate fi reținută teza eronată avansată de recurenta-pârâtă, potrivit căreia principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis poate fi aplicat numai dacă o instanță civilă a constatat nulitatea absolută a actului principal, lipsind temeiul legal care să permită instanței penale să pronunțe o asemenea măsură, întrucât se opun dispozițiile art. 25 alin. (3) C. proc. pen., care stabilesc că, pentru rezolvarea acțiunii civile în procesul penal, instanța se pronunță cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, ipoteză care se regăsește în prezenta cauză. Cât privește aplicarea greșită a prevederilor art. 563 și ale art. 565 C. civ., indicate pentru a se demonstra că nu a fost cercetat cuprinsul cărții funciare a imobilelor obiect al acțiunii, în care nu pârâta este înscrisă în calitate de proprietar, astfel că nu ar putea fi vizată de cererea privind revendicarea, Înalta Curte va înlătura susținerile recurentei-pârâte. În acest sens se va avea în vedere că odată ce a fost desființat titlul acesteia, în mod corect a fost obligată să-i lase reclamantei imobilele în deplină proprietate și posesie, fiind fără relevanță împrejurarea că o altă societate apare înscrisă în cartea funciară, deoarece efectele nulității actului juridic se produc față de părțile semnatare, independent de mențiunile din cartea funciară privind proprietarul, care poate să nu fie actualizată, îndeosebi în ipoteza înstrăinărilor succesive ale bunului, rectificarea urmând a fi efectuată la finalizarea litigiilor. Referitor la opunerea uzucapiunii, instanța supremă confirmă statuările hotărârii recurate, având în vedere considerentele deja expuse. Totodată, notează că argumentele prezentate de parte apar a fi contradictorii, întrucât, pe de o parte, titulara căii de atac a invocat dobândirea dreptului de proprietate în acest mod, care impune condiția posesiei continue asupra imobilelor, iar pe de altă parte, când a contestat revendicarea, a afirmat că nu are calitate de posesor. Înalta Curte nu va analiza susținerea privind lipsa de interes a societății reclamante în formularea acțiunii, justificată prin imposibilitatea redobândirii imobilelor în patrimoniul său, nici argumentul potrivit căruia vânzarea bunului altuia, reglementată de art. 1.683 C. civ., nu atrage nulitatea absolută, împrejurarea care exclude aplicarea principiului desființării actului subsecvent, întrucât reprezintă critici noi, formulate pentru prima dată în calea de atac a recursului, așadar omisso medio, examinarea lor nefiind permisă de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârile recurate au fost pronunțate cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3-8 C. proc. civ., reținând și împrejurarea că apărările intimatei expuse prin întâmpinare sunt fondate, în temeiul art. 496 din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat. Reținând culpa procesuală a recurentei-pârâte, a cărei cale de atac a fost respinsă, Înalta Curte, cu observarea prevederilor art. 451-453 C. proc. civ., urmează să o oblige pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.016,28 RON, reprezentând cheltuieli de deplasare, achitate de intimata-reclamantă, dovedite prin înscrisurile regăsite la dosarul de recurs.