ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1864/2024

Ședința publică din data de 16 octombrie 2024

Deliberând asupra recursurilor și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor – secția a II-a Civilă la 03.05.2019, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a chemat în judecată pe pârâtele S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtele să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele situate în Oradea, jud. Bihor, str. x – înscris în cartea funciară (în continuare, "C.F.") nr. x, nr. cadastral x, constând în teren intravilan în suprafață de 1.381 m.p., cu spații comerciale P+5Ep, cu suprafață construită de 369 m.p. și suprafață desfășurată de 1.560 m.p. – și str. x, înscris în C.F. nr. x, nr. cadastral x, compus din teren intravilan în suprafață de 1.169 m.p. cu spații comerciale Sp+P+2Ep, cu suprafață construită de 585 m.p. și suprafață desfășurată de 1.159 m.p. Totodată, a solicitat obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a imobilelor mai sus indicate, în cuantum de 2,564 euro/m.p., raportate la suprafața de 1.254 m.p., în conformitate cu art. 563 alin. (1) teza finală C. civ., începând cu 05.12.2017 și până la data eliberării efective, evacuarea pârâtelor din imobilele indicate și acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, S.C. C. S.R.L. a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Bihor și excepția lipsei calității procesuale active.

La 26.11.2019, prima instanță a respins excepția necompetenței materiale, iar prin încheierea de la 04.02.2020, a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active.

Prin sentința comercială nr. 110/LP/21.07.2020, Tribunalul Bihor – secția a II-a Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtele să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei imobilele situate în Oradea, jud. Bihor, str. x, înscris în C.F. nr. x Oradea, cu nr. cadastral x, constând în teren intravilan în suprafață de 1.381 m.p., cu spații comerciale în regim de înălțime P+5Ep, cu suprafața construită de 369 m.p. și suprafața desfășurată de 1.560 m.p., și str. x, înscris în C.F. nr. x Oradea, cu nr. cadastral x, constând în teren intravilan în suprafață de 1.169 m.p., cu spații comerciale în regim de înălțime Sp+P+2Ep, cu suprafața construită de 585 m.p. și suprafața desfășurată de 1.159 m.p., a dispus evacuarea pârâtelor din imobilele menționate și a respins capătul de cerere privind obligarea lor la plata de despăgubiri.

La 15.01.2021, reclamanta a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în sentința tribunalului, cu privire la suprafața desfășurată a construcțiilor obiect al acțiunii, care ar fi, în cazul imobilului din str. x, de 2.168 m.p. și pentru construcția din str. x, de 1.636 m.p.

Prin încheierea din 02.02.2021, prima instanță a respins această cerere.

Împotriva sentinței primei instanțe, toate părțile au declarat apel.

La termenul din 29.04.2021, instanța de prim control judiciar a respins cererea apelantei-reclamante de modificare a obiectului cererii de chemare în judecată, considerând că ea vizează majorarea suprafeței imobilului a cărui restituire se solicită și este inadmisibilă în apel, conform art. 204 și art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Prin încheierea din 24.03.2022, curtea de apel, reținând prevederile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. și în raport cu precizările părților, a statuat că "obiectul prezentului dosar și al acțiunii în revendicare îl reprezintă imobilele de pe str. x și Meziadului în integralitatea lor, respectiv spațiile inițiale, precum și extinderile realizate de către cele două pârâte".

Prin decizia nr. 29/2024-A/25.01.2024, Curtea de Apel Oradea – secția a II-a Civilă a admis apelurile declarate și a schimbat sentința primei instanțe, în sensul că a admis în parte cererea, a dispus evacuarea pârâtelor din imobilele reprezentând extinderea construcției A1 și închiderea parțială cu tâmplărie PVC, notată sub B11 în C.F. x Oradea, cu nr. cadastral x, situată administrativ în Oradea, str. x, jud. Bihor și din clădirea rezultată în urma extinderii clădirii existente și închiderea parțială cu tâmplărie PVC, notată sub B10 în C.F. x Oradea, cu nr. cadastral x, astfel cum au fost identificate prin raportul întocmit de expertul E.. Totodată, a obligat în solidar pârâtele la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 225.563,76 euro, în echivalent în RON la data plății efective, cu titlu de despăgubiri, și a sumei de 22.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins ca nefondate celelalte pretenții și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Împotriva deciziei instanței de apel, toate părțile au declarat recurs, S.C. D. S.R.L. atacând și încheierea din 24.03.2022.

Prin recursul propriu, reclamanta S.C. A. S.R.L. (în continuare, "A.") a solicitat modificarea deciziei, în sensul obligării în solidar a pârâtelor la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a suprafeței de 1.007,8 m.p. și a cheltuielilor de judecată de 28.640 RON.

Prin criticile expuse – ce nu au fost încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. –, autoarea căii de atac a reclamat, în primul rând, că instanța de apel a diminuat în mod greșit suprafața de 1.007,8 m.p. pentru care i-a acordat daune-interese cu 53,8 m.p., reprezentând părți comune și spații de acces.

Printr-o critică subsecventă, a contestat refuzul de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, susținând că este fundamentată pe premisa greșită a inexistenței documentelor justificative.

În motivarea recursului propriu, îndreptat împotriva încheierii din 24.03.2022 și a deciziei instanței de apel, dezvoltat prin trei memorii distincte, S.C. D. S.R.L. (în continuare, "D.") a arătat că, prin hotărârile date, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, că hotărârile nu cuprind motivele pe care se întemeiază, cuprind motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și că instanța de apel a încălcat sau a aplicat greșit normele de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

De asemenea, a ridicat excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei interesului reclamantei în formularea acțiunii.

Prin critica ce va fi încadrată în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că încheierea din 24.03.2022 este contrară dispoziției din 29.04.2021, de respingere ca inadmisibilă a cererii de modificare a acțiunii, formulată de reclamantă, dar și că instanța nu putea accepta lămurirea obiectului pricinii în temeiul art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

Din perspectiva aceluiași motiv de casare, recurenta-pârâtă D. a contestat că instanța de apel era abilitată să decidă în favoarea reclamantei cu privire la suprafețele care le excedau pe cele indicate în cererea introductivă, de 1.560 m.p., respectiv de 1.159 m.p.

A arătat că apelul reclamantei nu a fost îndreptat împotriva încheierii prin care tribunalul a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, ci doar împotriva dispoziției de respingere a capătului de cerere vizând acordarea daunelor-interese, adoptată prin sentință.

Autoarea acestei căi de atac a susținut că, prin decizia recurată, instanța a dat mai mult decât s-a cerut, respectiv ceea ce nu s-a cerut, întrucât a dispus, contrar tribunalului, evacuarea pârâtelor inclusiv din extinderile construcțiilor asupra cărora erau proprietare și care, inexistente la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.06.2009 de notarul public F. (în continuare, "contractul de vânzare nr. x/2009"), nu puteau fi predate reclamantei în baza deciziei nr. 143/C/05.12.2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2009-R (în continuare, "decizia nr. 143/2017").

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această recurentă-pârâtă a arătat că acțiunea în revendicare era inadmisibilă, întrucât reclamanta nu a avut în proprietate construcțiile edificate de pârâte, iar acestea din urmă nu îi contestă dreptul de proprietate asupra terenului și a construcțiilor, în starea lor inițială.

În realitate, a opiniat că în cauză este decelabilă ipoteza reglementată de art. 581 C. civ., a lucrărilor autonome cu caracter durabil efectuate cu bună-credință, acțiunea fiind una în accesiune imobiliară artificială în sensul art. 577 C. civ., care permite instanței să dispună înscrierea proprietarului terenului ca proprietar al construcțiilor, însă subordonat despăgubirii constructorului fie cu contravaloarea materialelor și a manoperei, fie cu sporul de valoare adus imobilului.

O altă critică a vizat soluția dată acțiunii în revendicare cu privire la imobilele proprietatea debitorului falit, pe care a arătat că nu le folosește.

În continuare, autoarea acestei căi de atac a combătut considerentele prin care instanța de apel, interpretând prin prisma C. civ. și a Legii nr. 7/1996 sintagma "notare", a conchis că extinderile construcțiilor s-ar afla în patrimoniul reclamantei și a arătat că, dimpotrivă, ele se află în proprietatea sa și a S.C. C. S.R.L. (în continuare, "C."), potrivit înscrierilor de sub B.10 și B.11 din C.F. nr. x și nr. x.

Printr-o critică subsecventă, recurenta-pârâtă D. a combătut valorificarea, prin decizia recurată, a încheierii nr. 41756/04.04.2023, emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bihor – Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Oradea, arătând că prin aceasta nu s-a respins cererea de intabulare sau înscriere provizorie a imobilelor în litigiu.

În subsecvența concluziei privind calitatea sa de proprietar asupra extinderilor, D. a susținut că este nelegală și dispoziția de obligare la plata despăgubirilor.

Argumentând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., această recurentă a evocat existența considerentelor contradictorii, prin care se afirmă că extinderile sunt în proprietatea pârâtelor, pentru ca în final ele să fie plasate în patrimoniul debitorului.

Printr-o altă critică, a evidențiat că nu au fost anulate încheierile de carte funciară nr. x și nr. 6881 din 29.01.2015, prin care au fost intabulate în cartea funciară imobilele nou edificate în favoarea sa și a pârâtei C., conform autorizației de construire nr. x/20.11.2014.

A arătat că, deși acțiunea în revendicare impunea, instanța de prim control judiciar a omis compararea titlurilor de proprietate, care ar fi condus la concluzia inexistenței unui drept al reclamantei asupra extinderii construcțiilor.

Autoarea acestui recurs a contestat și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Printr-un memoriu de recurs formulat în comun, atât D., cât și C. au solicitat casarea deciziei recurate, cu consecința, în principal, a trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, a reținerii spre judecare în fond și a respingerii acțiunii; au invocat cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au învederat că dispoziția de evacuare a lor din construcțiile adăugate celor inițiale excedează limitele învestirii, încalcă principiul disponibilității și dreptul la un proces echitabil, întrucât curtea de apel a fost învestită exclusiv cu pretenția de schimbare a hotărârii, în sensul obligării pârâtelor la plata prejudiciului constând în lipsa de folosință.

Circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarele căii de atac au învederat lipsa din decizia recurată a raționamentului care să susțină concluzia privind proprietatea reclamantei asupra extinderilor de construcții.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au criticat confirmarea respingerii de către tribunal a excepției lipsei calității procesuale active în formularea acțiunii în revendicare asupra celor două extinderi adăugate construcțiilor inițiale.

Au evidențiat că, dovedind că dețin un drept de proprietate asupra construcțiilor edificate cu bună-credință și un drept de superficie asupra terenului, constituit de S.C. G. S.R.L., au răsturnat prezumția instituită de art. 577 și art. 579 C. civ.

Au criticat, din perspectiva aceluiași motiv de casare, obligarea lor la despăgubiri în baza art. 563 alin. (1) teza a II-a C. civ., arătând că, din moment ce reclamanta nu și-a probat dreptul de proprietate, acestea nu puteau fi stabilite.

Prin întâmpinare, D. a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamantă, excepția inadmisibilității motivului de recurs privind cheltuielile de judecată și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat; pârâta C. a solicitat, în principal, anularea aceluiași recurs ca nemotivat și, în subsidiar, ca nefondat.

Prin întâmpinările formulate, reclamanta a solicitat respingerea recursurilor formulate de pârâtele D. și C..

La 17.06.2024 și 18.06.2024, reclamanta a răspuns la întâmpinările depuse de pârâte, iar la 06.09.2024, recurenta-pârâtă D. a răspuns întâmpinărilor formulate de reclamantă.

Examinând, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel, invocată de pârâte, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității". De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Atunci când, astfel cum se întâmplă în cauză, recurentul nu își circumscrie obiecțiile prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., revine instanței de recurs să verifice în ce măsură criticile pot fi subsumate unei ipoteze de casare, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

De altfel, nu indicarea expresă a cazului de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci argumentarea în concret a modului în care el se materializează în cauză este de esența motivării legale a recursului, deoarece sancțiunea nulității este incidentă nu numai în cazul în care lipsesc criticile de nelegalitate, dar și atunci când ele sunt invocate formal, vizează aspecte de netemeinicie sau reproduc întocmai susținerile expuse în etapele procesuale anterioare, fără a le adecva obiectului căii extraordinare de atac, reprezentat de decizia pronunțată în apel.

Soluția nulității la care legiuitorul s-a oprit este justificată de împrejurarea că recursul este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Criticile expuse în calea de atac promovată de autoarea demersului judiciar au vizat, pe de o parte, cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de apel pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință, iar pe de altă parte, dispoziția de neacordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat.

Înalta Curte constată că cererea de acordare a daunelor-interese a fost admisă numai în parte, apreciindu-se că reclamanta nu a probat că pârâtele i-au împiedicat folosința asupra spațiilor comune ale imobilelor în litigiu, în suprafață de 53,8 m.p.

Aceasta reprezintă o statuare exclusiv în fapt, a cărei legătură intrinsecă cu probațiunea o plasează în afara limitelor controlului judiciar declanșat de calea extraordinară de atac promovată, care nu permite instanței de recurs să reanalizeze probele, întrucât administrarea și evaluarea lor sunt prerogativa doar a instanțelor de fond.

Așa fiind, această critică nu poate fi încadrată în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin cea de-a doua critică, recurenta-reclamantă a solicitat modificarea deciziei recurate și acordarea cheltuielilor de judecată în valoare de 28.640 RON, reclamând că instanța de apel a înlăturat în mod greșit onorariul de avocat dintre sumele cerute cu acest titlu.

Instanța de prim control judiciar a acordat suma de 22.250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată recurentei-reclamante, aferentă întocmirii rapoartelor de expertiză în apel, dar a respins cererea de acordare a sumei pretinse cu titlu de onorariu de avocat, față de lipsa dovezilor privind avansarea ei.

În acest cadru, motivul de recurs apare invocat cu nesocotirea art. 483 alin. (3) și a art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Această încălcare nu derivă din incidența deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, căci, contrar susținerilor D., recurenta-reclamantă nu pune în discuție aprecierea asupra proporționalității cheltuielilor de judecată, ci din împrejurarea că, similar situației analizate în precedent, criticând aserțiunea curții de apel privind nedovedirea cheltuielilor de judecată, autoarea căii de atac vizează aprecierea probelor, circumscrisă temeiniciei hotărârii.

În consecință, excepția nulității este fondată și va fi admisă, iar recursul declarat de recurenta-reclamantă va fi anulat, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare, Înalta Curte va examina recursul promovat de recurenta-pârâtă D. împotriva încheierii din 24.03.2022, criticată din perspectiva considerentelor prin care, în temeiul art. 478 alin. (4) C. proc. civ., curtea a reținut că în primul capăt de cerere este inclusă și revendicarea, respectiv, pretenția de evacuare a pârâtelor din partea din imobilele situate în Oradea, jud. Bihor, str. x și str. x, reprezentând lucrările adăugate clădirilor inițiale.

Autoarea căii de atac invocă incongruența acestor statuări referitoare la obiectul acțiunii cu cele stabilite anterior de aceeași instanță prin încheierea din 29.04.2021, susținând totodată că ele reflectă aplicarea eronată a dispozițiilor art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

Contextualizarea criticilor impune evidențierea modului în care reclamanta a construit cadrul procesual obiectiv în prezenta cauză, cum acesta a fost definitivat în primă instanță și, ulterior, modificat în cursul judecării apelului.

Prezentul litigiu este subsecvent celui din dosarul cu nr. x/2009, în care lichidatorul judiciar al reclamantei S.C. A. S.R.L. a solicitat judecătorului-sindic anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2009, prin care debitoarea vânduse cumpărătoarei S.C. G. S.R.L. imobilele situate în Oradea, str. x – compus din teren intravilan în suprafață de 1.381 m.p., cu spații comerciale cu regim de înălțime P+5Ep, cu suprafață construită de 369 m.p. și suprafață desfășurată de 1.560 m.p. – și str. x, compus din teren intravilan în suprafață de 1.169 mp, cu spații comerciale cu regim de înălțime Sp+P+2Ep, cu suprafață construită de 585 m.p. și suprafață desfășurată de 1.159 m.p.

Reformând sentința primei instanțe, Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a pronunțat decizia nr. 43/C/2017-R/05.12.2017 și a anulat contractul de vânzare nr. x/2009.

În anul 2019, invocând ocuparea celor două imobile în continuare, fără titlu, de către C. și D., A. a promovat acțiunea de față.

Prin primul capăt de cerere – admis de prima instanță – a solicitat ca pârâtele să fie obligate la a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele pe care le-a identificat preluând descrierea inserată în dispozitivul actului jurisdicțional precedent; prin al doilea capăt de cerere, respins de tribunal, autoarea demersului judiciar a cerut obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a imobilelor.

Reclamanta a solicitat tribunalului la 15.01.2021 ca sentința pronunțată să fie îndreptată, în sensul menționării corecte a suprafețelor desfășurate ale construcțiilor din care s-a dispus evacuarea ca fiind, pentru construcția din Str. x, de 2.168 m.p., iar pentru cea din str. x, de 1.636 m.p.

Cererea – respinsă de prima instanță prin încheierea din 02.02.2021, neapelată, cu motivarea că nu se circumscrie art. 442 C. proc. civ., iar o eventuală eroare poate fi îndreptată prin apelarea sentinței – a fost reiterată de reclamantă în apel pe temeiul art. 204 alin. (2) C. proc. civ. și a fost respinsă prin încheierea din 29.04.2021, întrucât s-a apreciat că încalcă art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din 24.03.2022, recurată, instanța de prim control judiciar a interpelat din oficiu pârâtele cu privire la obiectul acțiunii și, subsecvent, a considerat că, reprezentând o precizare a pretențiilor, includerea adăugirilor efectuate asupra construcțiilor inițiale în componenta obiectivă a acțiunii este permisă de art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

Tranșarea criticii presupune în primul rând stabilirea naturii încheierii din 29.04.2021, chestiune cu privire la care, în dezbateri, părțile au avut poziții contrare; caracterul interlocutoriu a fost afirmat de recurentele-pârâte, în timp ce recurenta-reclamantă a susținut natura preparatorie a încheierii.

Articolul 235 teza a II-a C. proc. civ. definește încheierile interlocutorii ca fiind acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluționează excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase.

Această ultimă ipoteză este incidentă în cauză, câtă vreme părțile au adoptat, în ședința din 29.04.2021, poziții diametral opuse în privința obiectului material al prezentului demers judiciar. Pe de o parte, reclamanta a invocat incidența art. 204 alin. (2) C. proc. civ., dar a susținut și că acțiunea în revendicare includea în obiectul său extinderile, care nu au fost menționate în cerere din eroare; C. s-a opus, arătând că nu s-a formulat apel împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale, iar D. a relevat că cererea este inadmisibilă în raport cu temeiul de drept invocat.

Cum această chestiune litigioasă a fost tranșată la 29.04.2021 prin respingerea ca inadmisibilă a cererii de modificare a obiectului acțiunii în apel, încheierea interlocutorie astfel pronunțată, având autoritate de lucru judecat provizorie, a dezînvestit irevocabil instanța și a impus respectarea soluției până la finalul procesului, excluzând orice schimbare ulterioară a obiectului cererii.

Rezultă din cele de mai sus că redeschiderea chestiunii cadrului procesual obiectiv în ședința din 24.03.2022 a încălcat art. 235 C. proc. civ.

Pentru a verifica dacă această constatare este aptă să determine casarea încheierii potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., se impune a verifica dacă instanța de apel a reținut corect incidența art. 478 alin. (4) C. proc. civ., când a inclus în obiectul acțiunii în revendicare și extinderile realizate la imobilele de pe str. x și Meziadului.

Recurenta-pârâtă afirmă că aceste dispoziții nu sunt aplicabile, în timp ce recurenta-reclamantă susține că supraedificatele au fost cuprinse în obiectul material al acțiunii, încă din fața primei instanțe.

Critica recurentei-pârâte D. este fondată.

Articolul 478 C. proc. civ. stabilește limitarea efectului devolutiv la aspectele supuse judecății în prima instanță, conform principiului tantum devolutum quantum iudicatum, iar alin. (3) consfințește imutabilitatea obiectului acțiunii în calea de atac, pentru a asigura menținerea controlului judiciar strict la ceea ce a fost dezbătut și soluționat anterior.

În acțiunea introductivă, primul capăt de cerere s-a limitat la construcțiile existente la momentul încheierii contractului nr. x/2009 pe terenurile situate în Oradea, str. x și str. x, excluzând lucrările realizate ulterior. Acest perimetru al primului capăt de cerere – confirmat de tribunal prin respingerea cererii de îndreptare a erorii materiale – s-a definitivat o dată cu neapelarea încheierii primei instanțe din 02.02.2021.

Instanța de recurs reamintește că, prin decizia nr. 28/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că art. 478 alin. (4) C. proc. civ. – care dispune că "Părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe" – este incident în cazul pretențiilor implicite sau virtuale, rămase în mod eronat nesoluționate de prima instanță, deși au făcut obiectul învestirii acesteia, fără a permite, sub pretextul explicitării cererilor ori apărărilor din prima instanță, formularea unor cereri noi în apel.

Raportându-se la această decizie în interesul legii, va analiza dacă cererea referitoare la revendicarea extinderilor construcțiilor este o pretenție implicită sau virtuală față de cea privind construcțiile inițiale.

Această ipoteză presupune o conexiune strânsă între pretenții, absentă în cauză, câtă vreme cererile privind imobilele existente la data încheierii contractului puteau fi în mod valid dezlegate și în lipsa celor privind evacuarea din extinderile construcțiilor.

Mai mult, cererea referitoare la construcțiile inițiale caracterizează o acțiune în revendicare – în care instanța statuează asupra dreptului de proprietate asupra bunului revendicat –, în timp ce proprie extinderilor în litigiu este acțiunea în accesiune, a cărei dezlegare impune, în primul rând, calificarea lucrărilor ca autonome sau adăugate. Numai în subsecvența acestei încadrări se poate decide asupra proprietății lucrărilor, a regimului juridic al despăgubirilor sau a obligației de demolare, convergent cu opțiunea proprietarului terenului și cu legea aplicabilă ei ratione temporis.

Or, independent de temeiul juridic indicat de reclamantă, alteritatea cauzei – a cărei consecință este natura distinctă a acțiunilor prin care dreptul material este apărat în justiție – reflectă inexistența conexității celor două pretenții lor și impune concluzia că acțiunea în revendicarea extinderilor nu constituie o pretenție implicită sau virtuală în raport cu revendicarea construcțiilor inițiale, în sensul deciziei în interesul legii nr. 28/2015.

În concluzie, includerea în obiectul material al acțiunii, sub pretextul explicitării pretențiilor conform art. 478 alin. (4) C. proc. civ., a extinderilor construcțiilor încalcă prevederile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., tinzând la schimbarea cadrului procesual configurat în primă instanță.

Prin întâmpinare, recurenta-reclamantă a invocat în sprijinul legalității încheierii atacate pozițiile procesuale exprimate în ședința din 24.03.2022 de apelantele-pârâte, care au confirmat că în acțiune sunt incluse și extinderile.

Instanța de recurs nu poate primi aceste susțineri, întrucât, chiar în ipoteza consemnării acordului tuturor părților pentru modificarea obiectului acțiunii – ipoteză pe care cauza nu o reflectă –, cererea nu mai putea fi modificată în apel, căci art. 204 C. proc. civ. este incident numai în fața primei instanțe. Or, astfel cum s-a dezlegat anterior, sentința tribunalului și respingerea cererii de îndreptare a erorii materiale denotă că aceste extinderi nu erau incluse în obiectul acțiunii.

Față de considerentele anterioare, Înalta Curte reține că încălcarea art. 235 C. proc. civ., care a permis alterarea obiectului acțiunii prin includerea extinderilor construcțiilor, a generat o vătămare ce impune anularea actului jurisdicțional, întrucât aceasta a constituit fundamentul dispoziției de evacuare a pârâtelor din aceste extinderi, adoptată de curtea de apel ulterior, prin decizia deopotrivă recurată; de aceea, constată că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursurile recurentelor-pârâte, va casa încheierea din 24.03.2022 și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel, cu reținerea obiectului acțiunii, astfel cum a fost conturat în prezenta decizie.

Pășind la examinarea recursurilor declarate de pârâtele D. și C. împotriva deciziei de apel, instanța supremă reține următoarele:

Efectul produs de încheierea interlocutorie a cărei casare se va dispune a fost lărgirea nepermisă a cadrului procesual obiectiv cu cererea de revendicare a extinderilor construcțiilor în litigiu.

Reținând această împrejurare, precum și dispozițiile art. 501 alin. (2) și art. 179 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va casa și decizia recurată; prin urmare, analiza criticilor formulate cu privire la hotărârea din apel nu se mai impune, iar în rejudecare, instanța de apel va examina legalitatea și temeinicia sentinței tribunalului, prin prisma căilor ordinare de atac, dar respectând obiectul acțiunii, așa cum a fost conturat de cererea introductivă.

În condițiile în care aceasta este prima casare dispusă în proces, instanța supremă nu poate da curs solicitării recurentelor-pârâte de rejudecare a cauzei în fond, nefiind întrunite condițiile art. 497 C. proc. civ., care, în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, permit această soluție numai subsecvent unei prime casări, atunci când nu ar fi pusă în situația de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului.

Față de ansamblul considerentelor anterioare, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul reclamantei și va admite recursurile declarate de recurentele-pârâte împotriva deciziei și încheierii recurate, pe care le va casa și va trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată, prilej cu care instanța de apel va soluționa și cererile părților de acordare a cheltuielilor de judecată, în calea extraordinară de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei nr. 29/2024-A/25.01.2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a Civilă.

Admite recursurile declarate de recurentele-pârâte S.C. D. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 29/2024-A/25.01.2024 și a încheierii din 24.03.2022, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a Civilă.

Casează decizia și încheierea recurate și trimite cauza instanței de apel spre o nouă judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 octombrie 2024.