Decizia nr. 127/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Deliberând asupra recursului, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 04.06.2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să-i plătească suma de 100.000 euro, cu titlu de daune-interese contractuale, precum și cheltuielile de judecată. Prin sentința civilă nr. 719/C/12.12.2018, Tribunalul Brașov - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea, precum și cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva sentinței civile, reclamanta S.C.

A. S.R.L. a declarat apel, iar pârâta S.C. B. S.A. a formulat apel incident. Prin decizia civilă nr. 806/Ap/12.06.2019, Curtea de Apel Brașov - secția Civilă a admis apelul principal, a schimbat în parte sentința primei instanțe, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 25.000 euro, echivalent în RON la data plății, conform cursului oficial de schimb BNR, precum și a sumei de 5.149,95 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 3.433,30 RON, taxa judiciară de timbru achitată la fond și 1.716,65 RON, achitată în apel; a păstrat restul dispozițiilor sentinței atacate și a respins apelul incident. Împotriva deciziei instanței de apel, pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 332/16.02.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată a apelului principal. Soluția instanței supreme a fost întemeiată pe cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., reținându-se încălcarea principiilor disponibilității și legalității și a limitelor efectului devolutiv al apelului, precum și caracterul contradictoriu al raționamentului instanței de apel. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Brașov - secția Civilă sub nr. x/2018*. La 24.11.2022, S.C. B. S.A.

a depus la dosar note de ședință, prin care a solicitat instanței de apel să dispună întoarcerea executării silite ce a făcut obiectul dosarului de executare silită nr. x/2019 instrumentat de Biroul Executorului Judecătoresc C., prin care a fost pusă în executare dispoziția privind obligarea sa la plata sumei de 25.000 euro, din decizia civilă nr. 806/Ap/12.06.2019 a Curții de Apel Brașov - secția Civilă, casată în primul ciclu procesual.

Prin încheierea din 08.12.2023, Curtea de Apel Brașov - secția Civilă a respins ca tardivă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei privind despăgubirile pentru prejudiciul rezultat din nepromovarea brandului D., invocată de intimata-pârâtă în ședință publică la termenul respectiv, iar prin decizia civilă nr. 2058/Ap/22.12.2023, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 25.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de promovare, precum și a sumei de 8.975,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1174/Ap/03.07.2024, Curtea de Apel Brașov - secția Civilă a admis cererea de completare a deciziei nr. 2058/Ap/22.12.2023, formulată de intimata-pârâtă și a dispus completarea dispozitivului deciziei menționate în sensul că, după alin. (4) a introdus alin. (4 1 ), prin care a respins cererea de întoarcere a executării silite obiect al dosarului de executare silită nr. x/2019 al B.E.J. C., realizată în temeiul titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 806/Ap/12.06.2019 a Curții de Apel Brașov - secția Civilă, pentru creanța de 25.000 euro, echivalent în RON la data plății, la care s-au adăugat cheltuielile de executare. Împotriva deciziei civile nr. 2058/Ap/22.12.2023 și a încheierii din 08.12.2023, S.C.

B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea acestora și rejudecarea apelului, cu consecința admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei referitor la singura pretenție supusă rejudecării și respingerea apelului, în principal, ca fiind formulat de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, iar în subsidiar, ca nefondat.

În motivarea recursului vizând încheierea din 18.12.2023, a susținut că instanța de apel a respins, în mod nelegal, ca tardivă, excepția lipsei calității procesuale active a apelantei-reclamante invocată cu privire la pretențiile acesteia de reparare a prejudiciului cauzat prin lipsa de promovare a brandului D.. A precizat că a invocat această excepție în etapa rejudecării apelului ca urmare a precizării pretențiilor de către reclamantă în aceeași etapă procesuală, în sensul că, dacă inițial a pretins un prejudiciu rezultând din scăderea vânzărilor cauzată de nepromovarea acestei mărci de echipament sportiv, după pronunțarea deciziei de casare, și-a clarificat pretenția afirmând că solicită, în nume propriu, beneficiul nerealizat de brandul D. din cauza lipsei de promovare, context în care este fără echivoc lipsa legitimării procesuale active a titularei demersului judiciar.

A subliniat că excepția nu a fost invocată tardiv, întrucât este o excepție absolută și poate fi invocată în orice fază procesuală, conform art. 247 C. proc. civ., iar momentul procedural ales a fost determinat de precizarea pretențiilor de către reclamantă. În continuare, a solicitat ca, în rejudecare, excepția să fie admisă, întrucât reclamanta a furnizat echipament sportiv produs sub marca D., fiind așadar un comerciant al unui stoc de marfă, iar lipsa de promovare a mărcii nu-i poate produce un prejudiciu direct, neavând un drept propriu de exploatare a acestui brand.

În dezvoltarea motivelor recursului promovat împotriva deciziei curții de apel, autoarea căii de atac a invocat omisiunea de a analiza și stabili natura juridică a contractului părților și de a examina principalele sale apărări privind echivalența prestațiilor reciproce ale părților per sezon competițional, apreciind că hotărârea prezintă vicii de motivare și încalcă dispozițiile art. 1.763, art. 1.719, art. 1.530-1.532 și ale art. 1.537 C. civ., întrucât a fost reținut un prejudiciu inexistent. Totodată, a susținut că instanța de apel a schimbat sentința tribunalului fără a analiza raționamentul judiciar pe care a fost întemeiată, astfel că soluția de admitere a pretențiilor reclamantei, în apel, opusă celei de respingere pronunțată de prima instanță, nu este corespunzător motivată.

Sub aspectul naturii actului juridic încheiat de părți, recurenta a arătat că, deși denumit contract de publicitate și reclamă, în realitate, contractul nr. x/20.07.2016 este unul de schimb reciproc de produse și servicii, respectiv echipamente sportive și servicii publicitare, prin care părțile au stabilit prestațiile reciproce urmărind compensarea integrală a obligațiilor asumate, efectele convenției urmând a se produce succesiv pe durata a 4 ani, pentru fiecare sezon sportiv în parte, începând cu 2016/2017. Potrivit recurentei, nu se poate reține că reclamanta a suferit un prejudiciu după primul an contractual, deoarece, după primul sezon, schimbul de produse și servicii nu s-a mai efectuat, astfel că este nelegală soluția obligare a sa la plata contravalorii publicității pentru sezoanele 2017/2018, 2018/2019 și 2019/2020.

În continuare, evocând art. 11 din contractul părților și explicând modul de executare a obligațiilor asumate, a urmărit să demonstreze împrejurarea că echivalența prestațiilor reciproce trebuia apreciată per sezon competițional, aspect pe care prima instanța l-a cercetat, statuând cu autoritate de lucru judecat ca a beneficiat de un anumit discount pentru produsele furnizate de reclamantă în sezonul 2016/2017, iar raportul de expertiză a stabilit valoarea publicității pe care a prestat-o pentru fiecare sezon, concluzia recurentei fiind că pentru perioada în care contractul a fost executat prestațiile au fost egale valoric, astfel că intimata nu putea suferi un prejudiciu din neexecutarea serviciilor de publicitate în perioada ulterioară, întrucât nu și-a mai îndeplinit propriile prestații, de furnizare a echipamentelor sportive.

A subliniat, prezentând un calcul al prestațiilor reciproce, că în sezonul 2016/2017 intimata a beneficiat de servicii de publicitate de o valoare superioară echipamentelor furnizate, iar în sezoanele următoare nu a mai efectuat prestațiile asumate, fiind astfel lipsite de temei pretențiile vizând serviciile de publicitate, context în care nu putea suferi niciun prejudiciu, astfel că soluția contrară a instanței de apel, pronunțată fără a analiza natura convenției părților, conduce la concluzia aplicării greșite a art. art. 1.763, art. 1.719 și art. 1.530-1.532 C. civ. Totodată, a susținut că, prin decizia atacată, au fost ignorate prevederile art. 1.537 C. civ., care au reprezentat fundamentul soluției primei instanțe de respingere a pretențiilor reclamantei și pe care instanța devolutivă de control judiciar trebuia să le aibă în vedere coroborat cu cele ale art. 249 C. proc.

civ. Circumscris motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a invocat încălcarea art. 249 C. proc. civ., față de împrejurarea că instanța de apel, cu nerespectarea cerințelor legale de încuviințare și administrare a probelor, a dispus efectuarea unei expertize contabile având ca obiect stabilirea existenței și a cuantumului prejudiciului constând în lipsa de promovare a mărcii D., deși obligația de a dovedi aceste aspecte incumba reclamantei. A mai arătat că instanța de apel, respingând obiecțiunile sale vizând concluziile expertului, care nu a putut răspunde în mod științific obiectivelor stabilite de instanță, ci a estimat valoarea publicității, a încălcat art. 255 C. proc.

civ., întrucât întocmirea nelegală a raportului de expertiză impunea sancțiunea nulității, or instanța de apel l-a validat. Recurenta a susținut că decizia atacată cuprinde considerente străine de obiectul cauzei, întrucât instanța de apel a apreciat că beneficiile realizate ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale privind publicitatea brandului D. sunt cele obținute din prestarea, în aceeași perioadă, cu titlu oneros, a unor servicii de publicitate în favoarea altui brand de echipament sportiv - E.. Cu privire la considerentele curții de apel privind beneficiul de 101.400 euro pe care l-ar fi obținut prin refuzul de a executa serviciile asumate prin contract, recurenta a invocat incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc.

civ., arătând că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinței primei instanțe, care a statuat cu caracter definitiv că singura prestație executată de intimată a fost reducerea de 27.770 euro, în schimbul căreia recurenta a prestat servicii de publicitate în valoare de 33.800 euro. A mai arătat că același raționament privind pretinsul său beneficiu în valoare de 101.400 euro este contrar chiar petitului acțiunii, reclamanta solicitând suma de 46.650 euro cu titlu de contravaloare a publicității neefectuate pentru brandul D., astfel că instanța de apel, pronunțându-se pe altceva decât a cerut, a încălcat dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. Titulara recursului a imputat curții de apel și nesocotirea îndrumărilor deciziei de casare din primul ciclu procesual - care a stabilit că prejudiciul trebuie evaluat prin prisma art. 1.531-1.537 C. civ.

și că raționamentul instanței de apel este contradictoriu, deoarece inițial constată că publicitatea brandului D. ar fi dus la creșterea vânzării de echipamente sportive, stabilind o relație de tip cauză-efect, pentru ca ulterior să pună semnul egalității între efect și cauză - susținând că, în rejudecare, a stabilit că prejudiciul suferit de intimată este egal cu beneficiile obținute de recurentă, dar și omisiunea de a examina prejudiciul pe temeiul normelor de drept material indicate. Un ultim motiv de recurs a vizat omisiunea curții de apel de a se pronunța asupra cererii de întoarcere a executării silite pe care a susținut-o la termenul din 25.11.2022, prin care a arătat că partea adversă a pus în executare dispoziția de obligarea a sa la plata sumei de 25.000 euro, conform deciziei civile nr. 806/Ap/12.06.2019 a Curții de Apel Brașov - secția Civilă, casată în primul ciclu procesual.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului. În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost analizat și comunicat către părți, însă niciuna nu și-a exprimat punctul de vedere. Prin încheierea din 21.05.2025, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul, iar părțile au fost citate pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului, precum și hotărârile atacate, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele: I. Prima secțiune a motivelor de recurs vizează încheierea din 08.12.2023 a instanței de apel, prin care a respins, ca tardivă, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă la acel termen, recurenta apreciind că soluția pronunțată nu este legală, având în vedere că excepția tardivității este absolută și, în consecință, putea fi invocată în orice etapă procesuală. Referitor la această chestiune, instanța supremă reține că, potrivit art. 36 C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.

Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Așadar, calitatea procesuală presupune existența unei identități între reclamant și cel care se pretinde titular al dreptului subiectiv în raportul juridic dedus judecății, precum și între pârât și cel obligat în același raport juridic, iar neregularitățile ivite cu privire la calitatea părților se invocă pe cale de excepție, astfel cum este definită de art. 245 C. proc. civ. Excepția lipsei calității procesuale active este o excepție de fond, absolută și peremptorie și, potrivit art. 247 alin. (1) C. proc. civ., poate fi invocată de parte sau de instanță, în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Totodată, alin. (3) teza I din aceeași normă de drept instituie obligația procesuală a părților de a invoca toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute. În cauză, societatea pârâtă a invocat excepția lipsei calității procesuale active a părții adverse abia cu prilejul rejudecării apelului în al doilea ciclu procesual, deși pretențiile reclamantei i-au fost cunoscute de la momentul primirii cererii de chemare în judecată, astfel că putea să formuleze această apărare din etapa judecății în fața primei instanțe.

Înalta Curte subliniază că verificarea chestiunii calității procesuale nu prezintă dificultăți deosebite în cazul acțiunilor având ca obiect valorificarea unui drept de creanță, deoarece în raportul juridic obligațional dedus judecății sunt determinați atât subiectul activ, cât și subiectul pasiv, astfel încât fiecare parte a litigiului poate aprecia cu ușurință asupra calității părții adverse și invoca, dacă este cazul, excepția corespunzătoare.

Contrar susținerilor recurentei, instanța supremă reține că invocarea excepției lipsei calității procesuale active poate fi temporizată, când împrejurările concrete ale litigiului impun o asemenea măsură, situație care se regăsește în cauza de față, având în vedere că, în primul ciclu procesual, excepția nu a fost invocată, iar pronunțarea deciziei de casare de către instanța supremă confirmă implicit cadrul procesual în care s-a desfășurat judecata cauzei până la acel moment, rejudecarea apelului urmând a fi realizată în limitele trasate de instanța de recurs.

Nu poate fi primit nici argumentul recurentei-pârâte potrivit căruia a invocat excepția pentru prima dată în al doilea ciclu procesual ca urmare a precizării pretențiilor de către reclamantă la acel moment, întrucât, în rejudecarea apelului, nu este permisă o asemenea modificare a cererii, care să o desprindă pe reclamantă din raportul juridic obligațional născut între părți și să excludă calitatea sa procesuală activă, iar actele dosarului infirma o astfel de modificare.

Totodată, soluția instanței de apel de respingere, ca tardivă, a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, nu trebuie evaluată strict prin prisma caracterului absolut al excepției, incompatibil, teoretic, cu impunerea unui moment limită de invocare în proces, ci analiza ei trebuie corelată cu situația concretă a litigiului, în care s-a pronunțat o decizie de casare prin care cadrul procesual a fost fixat definitiv, context în care excepția invocată nu mai putea fi pusă în discuție. Pentru aceste considerente, criticile formulate de pârâtă privind încheierea din 18.12.2023 nu sunt fondate și vor fi respinse. II. A doua secțiune a memoriului de recurs deduce spre analiză critici privind decizia instanței de apel, subsumate de titulara căii de atac cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc.

civ. 1. Dintre motivele de nelegalitate indicate, Înalta Curte va examina, cu prioritate, pe cel întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât aduce în discuție deficiențe de motivare ale hotărârii judecătorești și, dacă este găsit întemeiat, conferă deciziei atacate un viciu de nelegalitate ce ar impune casarea și ar face de prisos cercetarea celorlalte motive.

Circumscris acestui caz de casare, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea instanței de apel nu este corespunzător motivată, întrucât nu cuprinde raționamentul care a condus la schimbarea în parte a sentinței primei instanțe în sensul admiterii în parte a pretențiilor reclamantei, dar și că există considerente străine de obiectul cauzei, având în vedere că, pentru evaluarea prejudiciului pretins de reclamantă ca urmare a lipsei de publicitate a brandului D., a avut în vedere beneficiile obținute de pârâtă din prestarea în aceeași perioadă, cu titlu oneros, a unor servicii de publicitate în favoarea brandului E.. Sub aspectul raționamentului curții de apel, pretinsele deficiențe de motivare nu se confirmă, având în vedere că hotărârea atacată cuprinde analiza conduitei părților contractante în executarea contractului încheiat, a culpei pentru neexecutarea obligațiilor asumate, precum și justificarea prejudiciului produs reclamantei și a valorii acestuia, toate aceste aspecte fiind examinate prin prisma îndrumărilor deciziei de casare, rezultatul fiind pronunțarea unei hotărâri motivate conform exigențelor legale, care permite instanței de recurs efectuarea controlului judiciar.

Nici argumentele privind considerentele străine nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care permite atacarea unei hotărâri atunci când cuprinde numai motive străine de natura cauzei, așadar nu inserarea oricărui considerent pretins străin de natura pricinii este de natură să justifice casarea unei hotărâri judecătorești, ci, dimpotrivă, o asemenea hotărâre poate fi reformată când nu cuprinde decât motive străine de cauză, deci atunci când este, practic, nemotivată. Pentru ipoteza în care, în conținutul hotărârii, părțile identifică un raționament care nu are legătură cu pricina, art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

recunoaște posibilitatea exercitării unei căi de atac doar împotriva considerentelor, prin care să se solicite înlăturarea celor apreciate eronate ori inutile, fără a se solicita reformarea dispozitivului, or în cauza de față, nu a fost promovată o asemenea cale de atac, titulara recursului urmărind să obțină casarea deciziei curții de apel. 2. Referitor la incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., societatea recurentă a susținut că nu au fost respectate îndrumările deciziei de casare - prin care instanța de recurs a stabilit că prejudiciul trebuie evaluat prin prisma art. 1.531-1.537 C. civ. și că raționamentul deciziei casate era contradictoriu - că instanța de apel, în rejudecare, reținând că paguba suferită de intimată este egală cu beneficiul obținut de recurentă, astfel că a omis să examineze prejudiciul prin prisma normelor de drept indicate de instanța de recurs.

Înalta Curte notează că, prin decizia nr. 332/16.02.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată a apelului principal declarat de reclamantă, reținând că sunt incidente cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., fiind încălcate principiile disponibilității și legalității, precum și limitele efectului devolutiv al apelului, constatând totodată caracterul contradictoriu al raționamentului instanței de apel.

A statuat că instanța devolutivă de control judiciar s-a pronunțat asupra prejudiciului cauzat de pierderea unei șanse de a obține un avantaj, deși cel afirmat de reclamantă a vizat, pe de-o parte, pierderea efectiv suferită, corespunzătoare discounturilor acordate, iar pe de altă parte, beneficiile nerealizate, reprezentate de profitul neîncasat și lipsa de publicitate a brandului D., al cărei distribuitor în România era reclamanta, așadar a afirmat un prejudiciu actual, precum și două categorii de prejudicii viitoare. În consecință, reținând că judecata în echitate a chestiunii evaluării prejudiciului contravine principiului legalității, a impus curții de apel ca, în rejudecare, să cerceteze cuantumul prejudiciului rezultând din lipsa de promovare a brandului D., pe baza prevederilor art. 1.531 - 1.537 C. civ., a probelor și în funcție de împrejurările concrete ale cauzei.

Examinarea deciziei recurate relevă împrejurarea că dezlegările deciziei de casare au fost respectate, întrucât instanța de apel a analizat acest prejudiciu, a administrat proba cu expertiză contabilă pentru stabilirea valorii lui și a prezentat argumentele în baza cărora a determinat suma pe care pârâta trebuie să o achite reclamantei cu acest titlu. Circumscris aceluiași motiv de recurs, recurenta-pârâtă a invocat nesocotirea prevederilor art. 249 și ale art. 255 C. proc. civ., care reglementează sarcina probei și admisibilitatea probelor, criticând modul în care instanța de apel a încuviințat expertiza și faptul că a validat-o, deși erau incidente motive de nulitate a raportului de expertiză.

Sub acest aspect, instanța supremă constată că, prin decizia de casare, instanței de apel i-a fost trasată obligația de a cuantifica prejudiciul pe baza probelor, iar la termenul din 30.09.2022, reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu expertiză, cererea fiind admisă de instanță, care a impus părților să depună note de ședință prin care să propună obiectivele raportului de expertiză. Prin încheierea din 25.11.2022, curtea de apel a încuviințat doar un obiectiv, respectiv stabilirea de către expert a valorii serviciilor de reclamă și publicitate prestate de pârâtă în favoarea terților în perioada iulie 2017 - mai 2020, motivând corespunzător această măsură.

În acest context, nu se confirmă criticile privind încălcarea normei de drept vizând sarcina probei, reclamanta fiind cea care a solicitat efectuarea expertizei, așadar partea care era obligată să își dovedească pretențiile, însă, chiar în lipsa unei astfel de cereri, instanța de apel ar fi trebuit să dispună administrarea aceleiași probe, pentru a îndeplini cerințele deciziei de casare. Nici observațiile recurentei-pârâte referitoare la nesocotirea dispozițiilor art. 255 și urm. C. proc. civ. nu pot fi reținute, întrucât, pe de o parte, argumentele prezentate nu reliefează aspecte care să poată fi examinate prin prisma art. 255 C. proc. civ., iar pe de altă parte, autoarea căii de atac nu a indicat expres erorile de judecată prin care au fost încălcate articolele următoare, nici care sunt motivele de nulitate ale raportului de expertiză.

Cât privește modul în care expertul a întocmit raportul de expertiză, utilitatea acestei probe și puterea ei doveditoare, Înalta Curte reține că susținerile societății recurente vizează fondul cauzei și temeinicia pretențiilor reclamantei, fiind lipsite de valențe de nelegalitate, astfel că nu pot fi evaluate în calea de atac a recursului, limitat de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. O ultimă critică circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează încălcarea dreptului de dispoziție al părților, reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc.

civ., față de împrejurarea că instanța de apel s-a pronunțat pe altceva decât s-a cerut prin acțiune, întrucât reclamanta a pretins suma de 46.650 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de lipsa de promovare a brandului D., iar instanța s-a raportat la un beneficiul nerealizat în valoare de 101.400 euro. Aceste susțineri vor fi înlăturate, întrucât nu conturează o nesocotire a principiului disponibilității, având în vedere că instanța nu a recunoscut pretenții de o valoare superioară celei solicitate de către reclamantă, iar considerentul privind suma de 101.400 euro a fost reținut doar în contextul statuării asupra cuantumului prejudiciului pe baza concluziilor raportului de expertiză, prin care expertul a stabilit această valoare.

3. Înalta Curte va respinge și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (7) C. proc.

civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, reținând că statuările primei instanțe privind prestațiile executate de reclamantă rezultând din reducerile acordate pentru echipamentul pe care l-a livrat în primul an de contract nu prezintă relevanță asupra chestiunilor deduse rejudecării în apel în al doilea ciclu procesual, întrucât vizau pierderea efectiv suferită, iar prin decizia de casare s-a stabilit că prejudiciul ce va fi evaluat de instanța de apel privește beneficiile nerealizate cauzate de lipsa de publicitate a brandului D.. Așadar, prejudiciul invocat de recurenta-pârâtă prin criticile circumscrise acestui motiv de recurs și cel avut în vedere de instanța de apel în rejudecare au cauze diferite, astfel încât nu s-ar putea opune pretinsa putere de lucru judecat a unor considerente ale sentinței primei instanțe.

4. Ultimul motiv de recurs deduce spre soluționare instanței supreme critici circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care titulara căii de atac pune în discuție natura juridică a contractului încheiat de părți, modalitatea de interpretare a clauzelor acestuia și modul de executare a obligațiilor asumate, în sensul că prestațiile părților trebuiau analizate pe fiecare sezon competițional, concluzia fiind echivalența acestora, reliefând chiar, prin prezentarea unor calcule, valoarea superioară a serviciilor de publicitate de care a beneficiat reclamanta, fiind astfel imposibil ca aceasta să fi înregistrat un prejudiciu.

Prin aceste argumente, recurenta-pârâtă a urmărit să justifice încălcarea, prin decizia recurată, a prevederilor art. 1.530 -1.532, art. 1.719 și ale art. 1.763 C. civ., referitoare la prejudiciu și dreptul la daune-interese, obligația cumpărătorului privind plata prețului și primirea bunului și definiția contractului de schimb, însă, în realitate, susținerile sale reprezintă trimiteri la aspecte de fond, care pot fi analizate doar de instanțele devolutive, prin prisma probatoriului administrat, fiind critici de netemeinicie ce antamează aspecte factuale. Analiza acestor chestiuni nu mai poate fi făcută în recurs, etapă procesuală în care examinarea cauzei nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conținutul art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc.

civ., dincolo de criticile de nelegalitate spre cele de eventuală netemeinicie. De altfel, chestiunile relevate excedează și limitelor deciziei de casare, potrivit căreia numai chestiunea cuantumului prejudiciului rezultând din lipsa de promovarea brand-ului D. urma a fi obiect al rejudecării, iar nu și elementele privind natura juridică a contractului sau modul de executare a obligațiilor de către părți ori valoarea prestațiilor deja executate de părți și analiza echivalenței acestora. Cât privește omisiunea instanței de apel de a analiza prevederile art. 1.537 C. civ., pe care prima instanță și-a fundamentat soluția de respingerea a acțiunii, deși avea obligația să le aplice coroborat cu ale art. 249 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că aceste norme de drept stabilesc că dovada neexecutării obligației nu îl scutește pe creditor de proba prejudiciului, cu excepția cazului în care prin lege sau prin convenția părților se prevede altfel, iar cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească. Totodată, prin sentința primei instanțe, pretențiile reclamantei au fost respinse cu motivarea că nu s-a făcut dovada prejudiciului, soluția fiind favorabilă pârâtei, care apreciază că statuarea tribunalului a fost corectă și ar fi trebuit confirmată în calea ordinară de atac. Însă, după cum rezultă din parcursul procesual al litigiului, soluția tribunalului a fost schimbată în apel, în primul ciclu procesual, iar decizia curții de apel a fost casată cu motivarea că principiul legalității se opune stabilirii valorii prejudiciului pe criteriul echității, fiind obligatoriu a se administra probe din care să rezulte cuantumul pagubei.

În consecință, în etapa rejudecării apelului, a fost administrată proba cu expertiză contabilă, care a răspuns unicului obiectiv încuviințat de către instanță, indicând valoarea beneficiilor realizate de către recurenta-pârâtă ca urmare a prestării, cu titlu oneros, în aceeași perioadă în care ar fi trebuit să promoveze brandul D., a acelorași servicii în favoarea reprezentantului altui brand de echipament sportiv, instanța de apel stabilind că prejudiciul reclamantei trebuie raportat la această valoare. Așa fiind, rezultă că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale indicate de recurenta-pârâtă, respectiv art. 1.537 C. civ. și art. 249 C. proc. civ., întrucât a fost probat prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a lipsei de promovare a brandului D. de către pârâtă, împrejurare în care nu se putea menține soluția de respingere a acțiunii dată de tribunal pe considerentul lipsei dovedirii pagubei.

În finalul memoriului de recurs, titulara căii extraordinare de atac a criticat, prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cererii formulate la termenul din 25.11.2022, privind întoarcerea executării silite care a format obiectul dosarului de executare silită nr. x/2019 al B.E.J. C., realizată în temeiul titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 806/Ap/12.06.2019 a Curții de Apel Brașov - secția Civilă.

Acest motiv de recurs urmează a fi respins ca rămas fără obiect, având în vedere că societatea pârâtă a formulat, la data de 16.05.2024, o cerere de completare a deciziei recurate, soluționată de Curtea de Apel Brașov - secția Civilă prin decizia civilă nr. 1174/Ap/03.07.2024, prin care a admis cererea de completare și a dispus completarea dispozitivului deciziei menționate în sensul că, după alin. (4) a introdus alin. (4 1 ), prin care a respins cererea de întoarcere a executării silite obiect al dosarului de executare silită nr. x/2019 al B.E.J. C., realizată în temeiul titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 806/Ap/12.06.2019 a Curții de Apel Brașov - secția Civilă, pentru creanța de 25.000 euro, echivalent în RON la data plății, la care s-au adăugat cheltuielile de executare.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârile recurate au fost pronunțate cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5-8 C. proc. civ., reținând și împrejurarea că apărările intimatei expuse prin întâmpinare sunt fondate, în temeiul art. 496 din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2058/Ap/22.12.2023 și a încheierii din 08.12.2023, pronunțate de Curtea de Apel Brașov - secția Civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 ianuarie 2026.