ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 737/2021

Ședința publică din data de 24 martie 2021

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 27.12.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în contradictoriu cu intervenienta forțată C., să oblige pârâta la plata sumelor de 626,28 RON, cu titlu de daune materiale și 100.000 euro, cu titlu de daune morale, la care a pretins să se adauge penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, calculate începând de la 11.06.2018 și până la data plății efective a debitului principal, dar și dobânzile legale, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de la 15.05.2019 Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția necompetenței sale materiale procesuale, iar ulterior, prin sentința civilă nr. 1047/C/17.10.2019, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să-i plătească reclamantului suma de 25.000 euro, în echivalent în RON la data plății, la cursul de schimb al Băncii Naționale a României, cu titlu de daune morale și penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la data primirii hotărârii definitive, a respins celelalte pretenții ale reclamantului și i-a acordat acestuia, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 4.544 RON.

Ambele părți au apelat sentința primei instanțe, iar pârâta a atacat cu apel și încheierea din 15.05.2019.

Prin decizia civilă nr. 352/Ap/10.06.2020, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a admis apelul declarat de A., a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamant și a sumei de 2.802 RON, cu titlu de daune pentru cheltuielile efectuate de acesta în procesul penal, a menținut în rest dispozițiile hotărârii primei instanțe, a respins apelul declarat de S.C. B. S.A. și a obligat-o pe cea din urmă la suportarea în parte a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.000 RON.

Împotriva deciziei din apel, S.C. B. S.A. a declarat recurs, iar A., recurs incident.

Pe calea recursului principal, societatea de asigurare a solicitat casarea în parte a deciziei și trimiterea cauzei la curtea de apel, spre o nouă judecată a cererii de obligare a sa la plata penalităților de întârziere; de asemenea, a mai solicitat, în baza art. 500, 643 și 723 C. proc. civ., desființarea actelor de executare a dispoziției date cererii de acordare a penalităților și întoarcerea executării silite.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut că obligarea sa la plata penalităților de întârziere calculate de la data comunicării hotărârii definitive constituie o măsură adoptată cu încălcarea art. 37-38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Astfel, a precizat că intimatul-reclamant i-a adresat la 31.05.2018 o cerere de despăgubire, la care i-a răspuns la inițial la 15.06.2018 și apoi, la 29.06.2018, în interiorul termenului de 3 luni, prevăzut de art. 37 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Susținând, așadar, că și-a îndeplinit obligațiile prescrise de textul evocat mai sus, recurenta-pârâtă a apreciat că în mod nelegal a fost obligată la plata penalităților de întârziere.

În altă ordine de idei, a mai arătat că în măsura în care s-ar considera că intimatul-reclamant este îndreptățit la plata penalităților în cazul nerespectării obligației de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, momentul de la care acestea ar începe să curgă este a 11-a zi de la comunicarea hotărârii definitive, iar nu ziua comunicării ei; astfel, recurenta-pârâtă a susținut că și din această perspectivă decizia instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii.

La 02.11.2020, intimatul-reclamant a depus la dosar o întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului și, în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului; la același termen, a depus și recurs incident.

Pe calea recursului incident, a solicitat casarea în parte a deciziei date în apel, cu consecința obligării pârâtei la plata penalităților calculate de la 11.06.2018, precum și a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în procesul penal.

În motivare, invocând ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat, după ce a citat prevederile art. 37 și 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, că oferta pe care i-a făcut-o intimata-pârâtă, sub aspectul daunelor morale, este una infimă, așa încât i-a transmis dezacordul său, față de care partea adversă nu a mai făcut niciun demers, motiv pentru care recurentul-reclamant a considerat că este îndreptățit să pretindă aplicarea penalităților de întârziere. Pe de altă parte, a criticat dispoziția adoptată de curtea de apel, care a exclus din cheltuielile de judecată pe care i le-a acordat suma de 4.000 RON, achitată cu titlu de onorariu de avocat după terminarea procesului penal, susținând că nicio normă legală nu obligă plata onorariului în interiorul unui anumit termen.

La 08.12.2020 S.C. B. S.A. a depus întâmpinare la recursul incident și a răspuns la întâmpinarea părții adverse față de recursul propriu.

La rândul său, la 04.02.2021, recurentul-reclamant a răspuns la întâmpinare.

La 19.03.2021 S.C. B. S.A. a depus la dosar note scrise, prin care a invocat excepția de inadmisibilitate a recursului incident, în considerarea art. 497 C. proc. civ. și a petitelor memoriului.

Examinând cu prioritate, în baza art. 248 alin. (1) rap. la art. 494 C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului principal, Înalta Curte reține că litigiul a fost declanșat la 21.12.2018, când cererea de chemare în judecată a fost depusă la poștă; în raport cu această dată, este aplicabil C. proc. civ. astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018.

În noua formă pe care art. 483 alin. (2) C. proc. civ. a dobândit-o, ca efect al intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, hotărârile pronunțate în materia asigurărilor - categorie în care se încadrează și litigiul de față - nu mai sunt supuse recursului.

Ca regulă, art. 24 C. proc. civ. instituie regula aplicării noii legi de procedură tuturor proceselor începute după intrarea ei în vigoare; cu toate acestea, normele tranzitorii ale art. III pct. 3 din Legea nr. 310/2018 au recunoscut accesul la recurs pentru hotărârile pronunțate în materia asigurărilor, în cazul proceselor pornite până la 31.12.2018, inclusiv.

De aceea, deși procesul a început în chiar ziua intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, care, într-adevăr, după cum a susținut și intimatul-reclamant, a suprimat recursul în cazul hotărârilor în materia asigurărilor, normele tranzitorii evocate sunt cele care au amânat producerea acestui efect, el aplicându-se numai proceselor pornite începând din 01.01.2019.

Așa fiind, excepția inadmisibilității recursului principal va fi respinsă.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Tot în prealabil, ia act că solicitarea titularului recursului incident, de casare în parte a deciziei date în apel, cu consecința obligării pârâtei la plata penalităților calculate de la 11.06.2018, precum și a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în procesul penal, nu este conformă art. 497 C. proc. civ., text care nu permite casarea cu reținere, ci doar soluția casării cu trimitere, dar și că ea nu are, totuși, aptitudinea de a releva inadmisibilitatea recursului incident, așa cum a invocat S.C. B. S.A. și cum deja s-a reținut în practicaua deciziei de față, ci doar pe aceea de a nu primi, în măsura în care s-ar reține caracterul fondat al recursului incident, cererea de reținere a pricinii, de către instanța de casare, în vederea evocării fondului.

În mod expres, recurenții au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text legal potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel cum a fost reținută în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt presupune producerea unui accident, la 03.09.2016, din culpa intimatei-interveniente C., în urma căruia a decedat mama reclamantului, D.; ulterior, în dosarul penal nr. x/2018 aflat pe rolul Judecătoriei Brașov, recurentul-reclamant i-a adresat recurentei-pârâte la 31.05.2018 o cerere de despăgubire, la care a primit o ofertă la 15.06.2018, cu care nu a fost de acord. Dosarul penal a fost soluționat prin sentința penală nr. 1710/03.10.2018, prin care a fost admis acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat între Parchet și intimata-intervenientă (atunci inculpat), iar în temeiul art. 486 alin. (2) C. proc. pen.., acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată.

Demersul judiciar de față a fost inițiat, în vederea obligării societății de asigurare la plata despăgubirilor materiale și morale, a penalităților de 0,2% pe zi de întârziere calculate, potrivit titularului acțiunii, din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești .

Succesiunea hotărârilor pronunțate în etapele anterioare a fost prezentată mai sus, iar examinarea memoriilor de recurs relevă că părțile nu mai dispută în prezent decât măsura de obligare a pârâtei la plata penalităților.

Sub acest aspect, tribunalul a obligat pârâta la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, cu începere de la data primirii hotărârii definitive, dispoziție care nu a fost reformată în apel.

Stabilirea momentului de la care încep să curgă penalitățile este chestiunea de drept de a cărei dezlegare depinde soluționarea prezentei căi de atac; întrucât ambele părți înțeleg să supună controlului judiciar, în esență, una și aceeași măsură adoptată, Înalta Curte va examina în mod grupat cele două recursuri promovate.

Dispozițiile art. 36-38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, au în vedere soluționarea pretențiilor fie pe cale amiabilă, fie pe cale judiciară. Întărește o astfel de concluzie art. 37 alin. (4) din Normă, potrivit cărora despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte reține că Norma în discuție prevede dreptul (iar nu obligația) persoanei prejudiciate prin accidente de vehicule de a adresa asigurătorului o cerere de despăgubire atunci când evenimentul asigurat s-a produs; în egală măsură, dacă nu o face, îi rămâne deschis accesul la justiție.

Astfel, Înalta Curte ia act că potrivit art. 36 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de A.S.F., persoana prejudiciată are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, sau către Asociația "Fondul de protecție a victimelor străzii", în cazul producerii unui risc acoperit din acest fond, ori către E., în calitatea sa de birou gestionar.

Acest demers, adresat asigurătorului RCA, are valența avizării producerii evenimentului asigurat, la care face trimitere textul imediat următor, art. 37 alin. (1), al cărui mecanism îi impune apoi asigurătorului ca în cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat fie să răspundă cererii, formulând o ofertă de despăgubire justificată, dacă asiguratul răspunde pentru producerea riscurilor acoperite prin asigurare, iar prejudiciul a fost cuantificat, fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau în parte, pretențiile de despăgubire.

Însă, recurentul-reclamant i-a adresat recurentei-pârâte la 31.05.2018 o cerere de despăgubire, la care a primit o ofertă motivată la 15.06.2018, cu care nu a fost de acord.

Din această perspectivă, recurentul-reclamant a apreciat că oferta pe care i-a făcut-o intimata-pârâtă, sub aspectul daunelor morale, este una infimă, așa încât i-a transmis dezacordul său, față de care partea adversă nu a mai făcut niciun demers, motiv pentru care a considerat că este îndreptățit să pretindă aplicarea penalităților de întârziere, dar Înalta Curte înlătură o atare susținere, subliniind că o conduită conformă textului normativ evocat anterior îi impune asigurătorului să notifice motivele pentru care nu a aprobat în totalitate pretențiile formulate - cerință care a fost îndeplinită -, iar nu să facă o altă ofertă, așa cum consideră autorul recursului incident.

În aceste condiții, asigurătorul și-a îndeplinit obligațiile instituite de art. 37 alin. (1) din Norme, întrucât a răspuns cererii, formulând o ofertă de despăgubire motivată, în interiorul termenului legal.

Prin urmare, de la momentul descris anterior, asigurătorul era ținut doar să își adapteze conduita regulilor procedurii judiciare penale, iar apoi, să plătească despăgubirea stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, în maximum 10 zile de la data la care decizia i-a fost comunicată.

În art. 38 din Normă, a fost instituită sancțiunea aplicării unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere, pentru cazul în care asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, o astfel de reglementare având scopul de a disciplina societățile de asigurare în raporturile lor cu persoanele vătămate. În condițiile aceluiași text, raportat la art. 37 alin. (4) din Normă, și în cazul parcurgerii procedurii judiciare, conduita asigurătorului poate fi impusă prin obligarea sa la plata de penalități - pentru ipoteza în care nu-și îndeplinește obligația legală, de plată a despăgubirii în termen de maximum 10 zile de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Într-un asemenea caz, penalitățile nu curg de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive, așa cum au apreciat instanțele anterioare, ci de la expirarea termenului de 10 zile de la data comunicării către asigurător a hotărârii definitive.

Recurentul-reclamant a criticat și măsura curții de apel, care ar fi exclus din cheltuielile de judecată pe care i le-a acordat suma de 4.000 RON, însă, suplimentar față de faptul că în apel au fost diminuate cheltuielile de judecată ale acestei părți - dispoziție necriticată în recurs -, Înalta Curte nu a identificat în cuprinsul deciziei atacate niciun considerent în sensul afirmat de recurentul-reclamant (al înlăturării onorariului de avocat, pe motiv că ar fi fost achitat după terminarea procesului penal) și combătut pe calea recursului incident (în sensul că nicio dispoziție legală nu-l obliga la efectuarea plății în interiorul unui anumit termen), așa încât o atare critică urmează să fie înlăturată.

În considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte reține că decizia instanței de prim control judiciar, în limita criticilor privind penalitățile, a fost dată cu aplicarea eronată a art. 37 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de A.S.F., motiv pentru care este incidentă ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. de aceea, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. urmează să fie admis, decizia atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă instanței de apel, spre o nouă judecată doar a apelului declarat de S.C. B. S.A., iar recursul incident va fi respins ca nefondat; ca o consecință a soluțiilor date celor două recursuri, vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate, care privesc modalitatea în care a fost judecat apelul declarat de către reclamant.

În rejudecare, instanța se va pronunța asupra apelului pârâtei, ținând cont de dezlegările obligatorii oferite în precedent și verificând limitele în care tribunalul a fost sesizat, dar și limitele propriei sesizări.

Cum în timpul judecății recursurilor, în dosarul de executare nr. 70/2020 al Biroului Executorului Judecătoresc F. a fost finalizată executarea silită a hotărârilor anterioare, iar dispoziția privind penalitățile de întârziere s-a dovedit a fi nelegală și, urmând a fi casată, este lipsită de orice putere, potrivit art. 500 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 500 alin. (2) C. proc. civ., va constata desființate de drept actele de executare efectuate în baza deciziei atacate în dosarul de executare nr. 70/2020 al Biroului Executorului Judecătoresc F., în ce privește penalitățile de întârziere și cheltuielile de executare aferente acestora, iar în baza art. 723 C. proc. civ., va dispune întoarcerea executării acestora, prin restabilirea situației anterioare executării silite.

Cheltuielile de judecată vor fi evaluate de către instanța de rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității recursului principal.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 352/Ap din 10 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe de apel, spre o nouă judecată a apelului declarat de S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1047/C din 17 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurentul-reclamant A. împotriva aceleiași decizii.

Constată desființate de drept actele de executare efectuate în baza deciziei atacate în dosarul de executare nr. 70/2020 al Biroului Executorului Judecătoresc F., în ceea ce privește penalitățile de întârziere și cheltuielile de executare aferente acestora.

Dispune întoarcerea executării sumei reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de executare aferente acestora, prin restabilirea situației anterioare executării silite.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 martie 2021.