ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2033/2020

Ședința publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25.09.2015 pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorului B., prin mandatar S.C. CENTRUL EUROPEAN DE DESPĂGUBIRI S.R.L., au chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în contradictoriu și cu intervenientul forțat D., să oblige pârâta la plata sumelor de 30.000 RON, cu titlu de daune morale către reclamanta A. și de 666.230,83 RON către reclamantul B., din care 660.000 RON reprezintă daune morale și 6.230,83 RON reprezintă daune materiale (cheltuieli viitoare de tratament și cheltuieli deja efectuate); au mai solicitat ca pârâta să fie obligată la plata penalităților de 0,2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată până la plata efectivă a despăgubirilor.

La 18.01.2016 reclamanții și-au modificat acțiunea, arătând că înțeleg să se judece în contradictoriu cu E., reprezentată prin S.C. C. S.R.L., sens în care au solicitat introducerea acesteia în cauză; au renunțat la judecarea acțiunii în contradictoriu cu pârâta inițială.

Prin sentința civilă nr. 1086/C/11.10.2017, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea, așa cum a fost modificată, a obligat pârâta E., reprezentată prin S.C. C. S.R.L., să plătească reclamantului B. sumele de 6.230,83 RON, reprezentând daune materiale și 400.000 RON, cu titlu de daune morale; a mai obligat reclamanta să achite pârâtei A. suma de 30.000 RON, reprezentând daune morale, sume la care se adaugă penalități de 2% pe zi de întârziere, începând cu data introducerii acțiunii, 25.09.2015 până la plata efectivă a daunelor. A obligat pârâta să achite reclamanților suma de 4.580 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins restul pretențiilor.

Ulterior, prin încheierea din Camera de Consiliu din 10.07.2019, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele și dispozitivul sentinței, în sensul că penalitățile de întârziere sunt de 0,2% pe zi, în loc de 2% pe zi de întârziere, cum greșit s-a menționat.

Împotriva acestei sentințe, părțile au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 392/Ap/25.03.2019, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a admis apelul declarat de E., prin S.C. C. S.R.L., a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantul B. a sumei de 200.000 RON, cu titlu de daune morale și la plata către reclamanta A. a sumei de 15.000 RON, cu același titlu, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți, a compensat în tot cheltuielile de judecată aferente judecății în fond și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs E., prin S.C. C. S.R.L., care a solicitat casarea ei în parte, în sensul înlăturării obligației de plată a penalităților de întârziere către intimați începând cu data introducerii acțiunii.

În motivare, recurenta a invocat greșita aplicare a normelor de drept material cuprinse în art. 36, 37 și 74 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

Autoarea căii de atac a arătat că, deși a expus apărări cu privire la norma legală aplicabilă, cuantumul greșit indicat, precum și modalitatea eronată de calcul, prima instanță a admis capătul de cerere vizând penalitățile, acordând mai mult decât s-a cerut, respectiv penalități de 2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate începând cu data introducerii acțiuni.

În opinia recurentei, în mod eronat a apreciat curtea de apel că cererea de acordare a penalităților este întemeiată, raportat la dispozițiile art. 36 și 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

În acest sens, a precizat că art. 35, 36 și 37 din Ordinul nr. 14/2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor se aplică în condițiile avizării daunei, ca urmare a înaintării cererilor de despăgubire, ipoteză care nu se regăsește în speță, întrucât nu au fost înaintate astfel de cereri destinatarilor legali. A apreciat că art. 36 și 37 din Norme se aplică situațiilor comune în care despăgubirea se poate stabili și plăti pe cale amiabilă, nu și în ipoteza în care aceasta urmează a fi acordată doar prin hotărâre judecătorească, în conformitate cu art. 49 din același act normativ.

A mai arătat recurenta că din cuprinsul art. 74 din Ordinul nr. 14/2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor rezultă că despăgubirile acordate de asigurător în cazul prejudiciilor rezultate din vătămări corporale, în situațiile în care nu pot fi trase concluzii certe asupra cuantumului acestora, se stabilesc numai prin hotărâre judecătorească și se achită numai după ce hotărârea a rămas definitivă, astfel că numai după acest moment despăgubirea devine scadentă pentru asigurător și pot fi calculate penalități.

A susținut recurenta că, în acest caz, are o răspundere legală, astfel că, raportat la dispozițiile art. 1.535 alin. (1) C. civ., nu poate fi obligată la plata penalităților pentru perioada anterioară scadenței obligației de plată, reprezentată de momentul în care despăgubirile au fost stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 20.08.2019, intimații A. și B. au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ședința din 11.03.2020, completul de filtru a pronunțat, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., o încheiere de admitere în principiu a recursului, acordând termen în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac.

Se cuvine menționat, cu prioritate, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Analizând decizia atacată, prin prisma motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte reține următoarele:

Autoarea căii de atac a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, în sensul înlăturării obligației de plată a penalităților de întârziere, calculate începând cu data introducerii acțiunii.

Prima critică formulată de recurentă vizează acordarea penalităților de întârziere într-un cuantum mai mare decât cel solicitat (0,2 % pe zi), respectiv în cuantum de 2% pentru fiecare zi de întârziere.

Înalta Curte constată că prin încheierea din Camera de Consiliu din 10.07.2019, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele și dispozitivul sentinței, în sensul că penalitățile de întârziere sunt de 0,2% pe zi, în loc de 2% pe zi de întârziere, cum greșit s-a menționat.

Prin urmare, această critică este neîntemeiată.

Tot neîntemeiată este și critica potrivit căreia în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 36 și 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care, în opinia recurentei se aplică doar situațiilor comune în care despăgubirea se poate stabili și plăti pe cale amiabilă.

Instanța supremă notează că, potrivit art. 36 alin. (1) din Normele sus-menționate, "în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire, iar potrivit art. 37, "dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Actele dosarului relevă că la 02.04.2015, intimații, prin mandatar S.C. CENTRUL EUROPEAN DE DESPĂGUBIRI S.R.L., au avizat asigurătorul cu privire la producerea evenimentului asigurat, cuantificând și prejudiciul produs.

Conform afirmațiilor intimaților, care nu au fost contrazise de recurentă, aceasta din urmă nu a răspuns acestei notificări.

Or, potrivit art. 36 alin. (1) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul era obligat fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, fie să notifice motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Cum art. 37 din actul normativ sus-menționat stabilește că sancțiunea pentru neîndeplinirea de către asigurător a oricăreia dintre cele două obligații evocate mai sus în termenele prevăzute la art. 36 constă în aplicarea la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, a unei penalizări de 0,2% calculată pentru fiecare zi de întârziere, instanța supremă reține că în mod judicios a fost obligată recurenta și la plata penalităților de întârziere pentru neîndeplinirea în termen a obligației legale de a răspunde părții solicitante.

Este adevărat că, potrivit textelor de lege evocate mai sus, penalizarea se calculează începând cu termenul de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, care, în speță, s-a împlinit la 02.07.2015.

Reclamanții au solicitat aplicarea penalizării începând cu data introducerii acțiunii, 25.09.2015.

Având în vedere că această dată este ulterioară celei de la care s-ar fi putut solicita, conform prevederilor legale, aplicarea penalizării, raportat la principiul disponibilității, care guvernează procesul civil, asigurătorul a fost obligat la plata penalităților de întârziere calculate începând cu data introducerii acțiunii, așa cum au solicitat în mod expres reclamanții.

Recurenta a susținut că din interpretarea dispozițiilor art. 74 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor rezultă că despăgubirile acordate de asigurător în cazul prejudiciilor rezultate din vătămări corporale, în situațiile în care nu pot fi trase concluzii certe asupra cuantumului acestora, se stabilesc numai prin hotărâre judecătorească și se achită numai după ce hotărârea a rămas definitivă, astfel că numai după acest moment despăgubirea devine scadentă pentru asigurător și pot fi calculate penalități.

Instanța supremă notează că, potrivit art. 45 pct. 3 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, cu aplicarea criteriilor de la art. 49 din aceleași act normativ, atunci când nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse.

Or, așa cum s-a arătat și în precedent, la 02.04.2015, intimații au avizat asigurătorul cu privire la producerea evenimentului asigurat, cuantificând și prejudiciul produs.

Așa fiind, în speță sunt incidente dispozițiile art. 36 și 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

Aceasta întrucât, în măsura în care recurenta, în calitate de asigurător, ar fi răspuns cererii de avizare transmise de intimați, așa cum impun dispozițiile art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, aceștia nu ar fi fost nevoiți să se adreseze instanței de judecată pentru valorificarea dreptului lor la despăgubiri.

Altfel spus, despăgubirile nu au fost determinate pe cale amiabilă nu ca urmare a incidenței uneia dintre ipotezele în care acestea pot fi stabilite doar prin hotărâre judecătorească, ci ca o consecință a nerespectării de către asigurător a obligațiilor impuse de art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, fapt ce a atras sancțiunea prevăzută de art. 37 din aceleași norme.

Cum, potrivit art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, penalizarea de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere se aplică la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, iar în speță, în circumstanțele factuale expuse mai sus, suma cuvenită este cea stabilită de instanța de judecată, criticile recurentei cu privire la cuantumul penalităților nu sunt întemeiate.

Nici critica potrivit căreia, cu încălcarea dispozițiilor art. 1.535 alin. (1) C. civ., a fost obligată la plata penalităților pentru o perioadă anterioară scadenței obligației de plată, nu este aptă să conducă la casarea deciziei atacate.

Penalizarea aplicată nu sancționează plata cu întârziere a sumei stabilite de instanță cu titlu de despăgubiri, cum pretinde recurenta, ci neîndeplinirea obligației de a răspunde cererii de avizare transmise de intimați.

Or, atât timp cât, potrivit dispozițiilor art. 36 și 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, penalizarea datorată de asigurător ca urmare a neîndeplinirii obligației de a răspunde părții solicitante se calculează începând cu momentul expirării celor 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, 02.07.2015, nu se poate susține cu temei că penalitățile calculate începând cu 25.09.2015 curg de la o dată anterioară scadenței obligației.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, criticile invocate de recurentă nu justifică măsura casării deciziei atacate, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă E., reprezentată prin S.C. C. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 392/Ap/25.03.2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2020.